Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2024, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDM", a solicitat obligarea pârâţilor, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la asigurarea pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv), până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 76 din 16 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
(ii) a respins excepţiile de inadmisibilitate invocate de pârâtul Ministerul Sănătăţii;
(iii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale;
(iv) a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
(v) a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
(vi) a obligat pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să asigure reclamantei medicamentul Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv), pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), până la soluţionarea definitivă a litigiului care face obiectul dosarului nr. x/2024, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj.
(vii) a obligat pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să plătească reclamantei în solidar suma de 2020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 76 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recursuri principale pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar reclamanta A. a declarat recurs incident.
3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate în fond, iar în subsidiar respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială.
Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât în contenciosul administrativ trebuie îndeplinite condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile prevăzute de C. proc. civ., printre care şi calitatea procesuală pasivă a autorităţii chemate în judecată. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea reclamantului poate privi un act administrativ ori nesoluţionarea în termen a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri ori de efectuare a unei operaţiuni administrative. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă aparţine, în litigiile având ca obiect anularea unui act administrativ, autorităţii emitente, conform art. 1 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în situaţia în care se contestă refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri sau nerăspunderea în termenul legal la cererea solicitantului, calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţii căreia i-a fost adresată cererea. Or, aceste ipoteze legale se referă la fapte personale ale autorităţii/instituţiei chemate în judecată, care trebuie să îndeplinească un anumit act din sfera sa de competenţă, iar nu să garanteze îndeplinirea unui act din sfera de competenţă a altei autorităţi. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a pârâţilor trebuie corelată cu capacitatea administrativă a acestora.
Arată că obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială este acela de a asigura reclamantei tratamentul cu medicamentul Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv), în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), pentru afecţiunea de care aceasta suferă, iar această pretenţie excede contenciosului administrativ, care poate privi doar contestarea unui act administrativ sau faptul nesoluţionării unei cereri ori a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri şi poate fi solicitată doar în raport de competenţele autorităţii sau instituţiei chemate în judecată. Deşi prevederile art. 241 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 şi art. 2 din Legea farmaciei nr. 266/2008 reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale, totuşi dispoziţiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu prevăd dreptul absolut al asiguraţilor de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuţie personală, acest drept fiind condiţionat de existenţa unei prescripţii medicale, contravaloarea lor fiind suportată numai pentru indicaţiile terapeutice autorizate şi incluse în rezumatul caracteristicilor produsului.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că sentinţa instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, un prim aspect în acest sens fiind dat de încălcarea prevederilor art. 32 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr. 37/2022.
Astfel, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de fiecare dintre pârâţi, reţinând că toţi au calitate procesuală întrucât sunt implicaţi în procesul de elaborare al listei cu medicamentele de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Or, susţine pârâtul că, potrivit legislaţiei în vigoare, Ministerul Sănătăţii nu are atribuţii în gestionarea FNUASS, din care se suportă costul tratamentelor, iar obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială este acela de a asigura reclamantei tratamentul cu medicamentul solicitat, în regim de compensare 100%, până la soluţionarea fondului cauzei, astfel încât calitatea procesuală a Ministerului Sănătăţii trebuie analizată prin raportare la obiectul cauzei.
Învederează recurentul-pârât că prima instanţă nu a ţinut cont, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii, de prevederile O.G. nr. 37/2022, prin care a fost completat art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016. Ministerul Sănătăţii nu poate să efectueze plăţi din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute de acest text de lege, iar medicamentul solicitat de reclamantă prin acţiune nu este inclus în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016, astfel că suportarea contravalorii lui s-ar realiza cu încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice. Contrar aspectelor reţinute de instanţa de fond, Ministerul Sănătăţii nu are atribuţii în procesul de recunoaştere a medicamentului sau de elaborare a Listei medicamentelor compensate, decizia de includere sau neincludere în Listă aparţinând ANMDM, conform Ordinului ministrului sănătăţii nr. 861/2014 şi, de asemenea, Ministerul Sănătăţii nu are nici atribuţii de gestionare a FNUASS.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii din perspectiva răspunderii civile solidare, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a reţinut existenţa unei solidarităţi pasive între pârâţi, contrar dispoziţiilor art. 1443 C. civ.. De esenţa solidarităţii pasive este faptul că toţi pârâţii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, însă în cauza de faţă pârâţii au atribuţii diferite în procedura de includere a medicamentului în Listă şi în procedura de decontare a medicamentelor, astfel că nu ar putea fi obligaţi decât la prestaţii diferite.
Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că sentinţa recurată a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, care stabileşte atribuţiile CNAS în domeniul programelor de sănătate. Invocă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 432/2022, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 423/2022 şi art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care stabilesc competenţa CNAS de a asigura finanţarea programelor naţionale de sănătate curative, concluzionând că Ministerul Sănătăţii nu are atribuţii privind acordarea către pacienţi de medicamente în regim de compensare 100%.
Mai arată că asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente elaborată de Ministerul Sănătăţii şi CNAS şi aprobată prin hotărârea a Guvernului, numai pentru acele medicamente care au indicaţiile terapeutice autorizate şi incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, condiţii neîndeplinite de medicamentul în discuţie la acest moment.
Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii susţine că în speţă nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, din perspectiva aparenţei de drept. Solicită a se avea în vedere că deşi în petitul acţiunii reclamanta nu a solicitat ca instanţa să exercite un control de legalitate cu privire la pretinsul refuz nejustificat de a include medicamentul în Lista medicamentelor compensate, totuşi solicitarea sa are efectul unei prejudecări a fondului. Instanţa de fond a reţinut în mod corect lipsa cadrului legislativ pentru solicitarea reclamantei, dar a reţinut greşit că în favoarea reclamantei există o aparenţă de drept şi a admis în mod nejustificat cererea, pentru motive străine de natura pricinii, respectiv prin raportare la procedura includerii medicamentului în Lista celor care se decontează. Obiectul cauzei îl reprezintă obligarea pârâţilor la asigurarea tratamentului, iar nu la includerea în Listă a medicamentului, astfel că în lipsa indicaţiei terapeutice autorizate şi a protocoalelor terapeutice aprobate pentru această afecţiunea în discuţie, reclamanta nu are dreptul la decontarea tratamentului.
Recurentul-pârât invocă prevederile art. 241, art. 242, art. 2431 şi art. 2432 din Legea nr. 95/2006, arătând că reclamanta nu are dreptul la compensarea tratamentului câtă vreme medicamentul nu figurează în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008 şi învederează că ministerul are competenţa de a actualiza această Listă doar după ce este prezentată de ANMDM, după parcurgerea etapelor de evaluare a medicamentelor pentru care DAPP au formulat solicitări în acest sens. Apreciază că sunt incidente şi prevederile art. 4 din Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, potrivit cărora protocoalele terapeutice constituie baza de prescriere a medicamentelor, iar respectarea schemelor terapeutice reprezintă o obligaţie a medicilor aflaţi în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate.
Totodată, consideră că trimiterile primei instanţe la jurisprudenţa CEDO invocată în cuprinsul sentinţei recurate nu sunt relevante, hotărârea respectivă vizând o altă ipoteză decât cea din litigiul de faţă.
3.2. Pârâta CNAS a declarat recurs împotriva sentinţei de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă învederează că, în prezent, medicamentul în litigiu nu este cuprins în Lista medicamentelor compensate, însă se regăseşte în proiectul hotărârii de guvern pentru a fi introdus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008.
Critică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că instanţa de fond nu a avut în vedere că reclamanta a solicitat decontarea medicamentului în afara condiţiilor legale. Instanţa de fond nu a constatat că ocrotirea dreptului la viaţă nu poate fi realizată în afara unui cadru legal, care impune limite rezonabile în exercitarea acelor drepturi şi care, indirect, asigură realizarea dreptului la viaţă.
Susţine recurenta-pârâtă CNAS că nu are nicio atribuţie în ceea ce priveşte decontarea unui medicament care nu este includ în Listă pentru afecţiunea de care suferă reclamanta, nu a fost elaborat protocolul terapeutic de administrare a acestui medicament şi nu face parte din pachetul de servicii medicale de bază. De asemenea, CNAS nu intră în raporturi juridice cu persoanele asigurate sau cu furnizorii de servicii medicale şi nici cu reclamanta şi nu are competenţe legale în decontarea medicamentelor, această atribuţie revenind caselor teritoriale de asigurări de sănătate, care încheie contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale.
Invocă dispoziţiile art. 262, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 281 lit. h) şi art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, arătând că lipsa calităţii sale procesuale pasive derivă şi din împrejurarea că medicamentul în litigiu nu a fost contractat de niciun funrizor de medicamente cu nicio casă de asigurări de sănătate, fiind prescris reclamantei pe riscul său şi al medicului prescriptor. Totodată, susţine că, pe calea contenciosului administrativ, se poate solicita autorităţii să îndeplinească un act/operaţiune administrativă din sfera sa de competenţă, iar nu să garanteze îndeplinirea unui fapt ce cade în sfera de competenţă altei autorităţi sau a unei persoane juridice de drept privat.
Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a constatat în mod greşit că în speţă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, prevăzute de art. 997 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte condiţia aparenţei de drept, observă că reclamanta solicită decontarea medicamentului Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv) pentru indicaţia terapeutică "cancer mamar nerezecabil sau metastazat, triplu negativ (MTNCB), la pacienţii adulţi, care au utilizat anterior două sau mai multe terapii sistemice, incluzând cel puţin una pentru boală în stadiu avansat", neavând însă un drept recunoscut de lege pentru administrarea acestui medicament. Sentinţa recurată cuprinde aprecieri generale, abstracte, comune pentru toate autorităţile publice pârâte, deşi acestea au obiecte distincte de activitate, acordând medicamentul în litigiu reclamantei fără a constata că ocrotirea dreptului la viaţă nu poate fi realizată în afara unui cadru legal, care impune limite rezonabile în exercitarea acelor drepturi şi care, indirect, asigură realizarea dreptului la viaţă.
În opinia recurentei-pârâte, prima instanţă a ignorat că decontarea integrală sau parţială a unui medicament se realizează numai pentru medicamentele autorizate la nivel european sau naţional, numai pentru diagnostice incluse în rezumatul caracteristicilor produsului şi numai dacă respectivele medicamente sunt prescrise pe bază de prescripţie electronică în cadrul unor protocoale aprobate. Împrejurarea că reclamantei i-a fost prescris medicamentul în litigiu de către medicul specialist nu are relevanţă, întrucât utilizarea tratamentului se face off-label, situaţie care nu impune decontarea contravalorii sale din FNUASS, autorităţile neputând fi obligate la suportarea costului medicamentului.
Recurenta-pârâtă CNAS contestă şi interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o jurisprudenţei CEDO indicate în cuprinsul sentinţei atacate, susţinând că în cauză nu se poate vorbi despre nerespectarea obligaţiilor statului de a proteja viaţa cetăţenilor, câtă vreme nu s-a nesocotit niciun drept legitim al reclamantei. Solicită a fi avută în vedere jurisprudenţa CEDO în cauza Nitecki împotriva Poloniei (hotărârea din 21.03.2002) şi să se constate că statul român a asigurat şi asigură pentru toţi pacienţii care suferă de aceeaşi afecţiune cu reclamanta alternative de tratament cu medicamente incluse în Lista de decontare, în regim de compensare 100%. Nu poate fi imputată lipsa de acţiune a pârâţilor din prezenta cauză, în temeiul art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, câtă vreme autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive, transpunând Directiva nr. 89/105/CEE în dreptul intern, au parcurs etapele necesare includerii medicamentului în Listă pentru afecţiunea de care suferă reclamanta, oferind astfel cadrul legal necesar compensării cotului tratamentului.
Susţine că, potrivit art. 168 alin. (7) TFUE, statele membre îşi definesc politica de sănătate şi îşi organizează sistemele proprii de sănătate, iar Directiva nr. 89/105/CEE, care se bazează pe art. 114 TFUE, are ca principiu ideea unei interferenţe minime în organizarea politicilor naţionale privind securitatea socială de către statele membre, astfel cum s-a reţinut şi în cauza C-245/03 Merck, Sharp & Dohme, Culegere 2005,1-637, punctul 27. Dreptul Uniunii nu aduce atingere competenţei statelor membre în ceea ce priveşte organizarea sistemelor lor de securitate socială şi adoptarea în special de dispoziţii menite să reglementeze consumul de produse farmaceutice în interesul echilibrului financiar al sistemelor lor de asigurări de sănătate, astfel cum s-a arătat şi în Hotărârea din 22 aprilie 2010, Association of the British Pharmaceuticai Industry, C-62/09, EU:C:2010:219, punctul 36. În ceea ce priveşte efectul direct al Directivei, din analiza art. 288 TFUE rezultă că textul tratatului se limitează la a preciza numai faptul că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Recurenta-pârâtă consideră că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că sistemul public de asigurări sociale de sănătate asigură un pachet de bază, un pachet minimal de asistentă medicală asiguraţilor, aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi aşa cum prevede Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, lege-cadru care reglementează sistemul public de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 224/2012 şi nr. 45/2013, care confirmă, în opinia sa, că dreptul asiguraţilor la asistenţă medicală nu este nelimitat şi absolut, cu privire la toate medicamentele şi serviciile medicale, ci conţine un minim de asistenţă, condiţionat de prevederile Legii nr. 95/2006, de normele sale de aplicare aprobate prin H.G. nr. 696/2021 şi Ordinul ministrului sănătăţii si al preşedintelui CNAS nr. 1068/627/2021.
Potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate prescrierea, eliberarea şi decontarea medicamentelor se realizează pe baza protocoalelor terapeutice elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerul Sănătăţii, potrivit art. 4 din Anexa 1 ia Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014 şi sunt obligatorii pentru medicii aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Or, reclamantei i s-a prescris un tratament în sistem privat, de către un medic care nu se află în contract cu casele de asigurări de sănătate şi care nu a prescris medicamentul pe baza prescripţiei medicale electronice, contrar prevederilor art. 33 alin. (1) din Anexa la Ordinul preşedintelui CNAS nr. 180/2022. La dosarul cauzei nu a fost depus un înscris care să facă dovada că reclamanta a fost informată de către medicul curant/prescriptor asupra faptului că medicamentul în litigiu, neinclus în Listă pentru afecţiunea reclamantei şi nici în Programul Naţional de Oncologie, nu se decontează din bugetul FNUASS, aşa cum prevede expres art. 1 lit. o) ultima teză din Anexa 2 la H.G. nr. 423/2022. Asigurarea şi decontarea medicamentelor în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate se face numai în baza contractelor încheiate între furnizori şi casele de asigurări de sănătate şi au ca obiect numai medicamentele cuprinse în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 şi ale căror indicaţii terapeutice sunt incluse în protocoalele terapeutice aprobate prin Ordinul ministrului sănătătii si al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021 (în vigoare începând cu data de 06.05.2021).
Mai susţine recurenta-pârâtă că prima instanţă nu a analizat şi aplicat prevederile art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 262, art. 281 lit. h) şi art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora casele de asigurări de sănătate, şi nu CNAS, au atribuţia de a deconta numai furnizorilor, nu şi asiguraţilor, contravaloarea numai a acelor servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale contractate cu furnizorii, la termenele prevăzute în contractul-cadru, care fac parte din pachetul de servicii medicale de bază si Lista de medicamente, iar tratamentul cu medicamentul în litigiu pentru indicaţia specificată de reclamantă nu a fost contractat de niciun furnizor de medicamente cu nicio casă de asigurări de sănătate. În atare condiţii, tratamentul solicitat este încadrat de legiuitor ca tratament la cerere şi în această situaţie devin incidente prevederile art. 248 alin. (1) lit. f), i) si l) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asiguratul suportă contravaloarea costurilor cu tratamentul urmat. Totodată, medicul care a prescris tratamentul îşi asumă răspunderea şi are obligaţia de a informa pacientul că va suporta costul medicamentului din resurse proprii.
Subliniază recurenta-pârâtă că, în situaţia în care medicul prescrie o schemă de tratament a unui medicament, pe care o apreciază necesară, cu privire la situaţia medicală a pacientului, aceasta nu atrage consecinţa decontării obligatorii din bugetul FNUASS a medicamentului respectiv, dacă medicamentul pentru afecţiunea de care suferă reclamanta nu face parte din pachetul de servicii de bază.
Pentru aceste considerente, câtă vreme medicamentul în litigiu nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi decontat, apreciază recurenta că în speţă nu este îndeplinită condiţia aparenţei de drept în favoarea reclamantei, tratamentul solicitat nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi decontat asiguraţilor şi contravaloarea lui trebuie suportată de reclamantă. Punerea în executare a sentinţei civile recurate excedează cadrului legal în limitele căruia se realizează acordarea si decontarea medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
3.3. Reclamanta A. a declarat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANMDM şi admiterea cererii de ordonanţă preşeinţială şi în contradictoriu cu această pârâtă.
În motivarea recursului, reclamanta invocă greşita aplicare a prevederilor art. 3 din Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor comune internaţionale prevăzute în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008. Susţine, contrar instanţei de fond, care a reţinut că pârâta ANMDM şi-a îndeplinit, cel puţin la nivel de aparenţă, atribuţiile ce-i revin în procedura de includere/extindere a medicamentelor în Listă, că atribuţiile ANMDM nu au fost total îndeplinite, întrucât această instituţie are atribuţii şi cu privire la avizarea protocoalelor terapeutice aprobate şi/sau modificate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Recurenţii-pârâţi nu au depus întâmpinări faţă de recursul incident declarat de reclamantă.
5. Alte aspecte procesuale
Prin notele scrise depuse la data de 14 mai 2024, recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea acţiunii, solicitând respingerea acţiunii în consecinţă, întrucât medicamentul în litigiu a fost inclus în Lista medicamentelor compensate, pentru afecţiunea de care suferă reclamanta, conform H.G. nr. 397/2024, fiind astfel decontat asiguraţilor cu începere de la 01 iunie 2024.
Recurenta-reclamantă a depus note scrise în combaterea excepţiei lipsei de interes în susţinerea acţiunii, susţinând că, deşi medicamentul a fost inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, întrucât există probleme în decontarea efectivă a tratamentului şi, începând cu data de 10.06.2024, i-a fost sistată acordarea medicamentului fără nicio justificare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că atât recursurile principale declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cât şi recursul incident declarat de reclamantă sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
II.1. Recursurile principale declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a prezentat aspecte referitoare la calitatea sa procesuală pasivă, iar din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a criticat greşita reţinere, de către prima instanţă, a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale. Or, aceste aspecte nu reprezintă critici subsumate cazurilor de casare indicate, ci se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă.
Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâţi, prin care au invocat greşita soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi neîndeplinirea condiţiilor de admitere a ordonanţei preşedinţiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, criticile recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii cu privire la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii vor fi tratate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
II.1.1. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 şi de atribuţiile ce le revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.
Susţinerile Ministerului Sănătăţii cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-şi criticile pe împrejurarea că nu are atribuţia gestionării FNUASS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligaţie ce cade în sfera de competenţă a altei autorităţi sau instituţii.
Înalta Curte reţine că Ministerul Sănătăţii elaborează programele naţionale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuţii în gestionarea Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor şi dispozitivelor asistive.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cu consultarea CFR, şi se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din acelaşi act normativ prevede că Ministerul Sănătăţii are atribuţia elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competenţe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea Ministerului Sănătăţii stabilesc atribuţiile principale şi obiectivele urmărite în activitatea autorităţii ministeriale.
Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că "(1) Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naţionale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătăţii, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi/sau CNAS, după caz.".
Având în vedere aceste atribuţii, precum şi obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială, prin care reclamanta solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâţilor la protejarea dreptului său la viaţă, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală) a medicamentului Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătăţii, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populaţiei, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistenţă medicală şi tratament, adaptate nevoilor pacienţilor.
Susţinerile recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii referitoare la atribuţia gestionării FNUASS nu au relevanţă în stabilirea calităţii sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuţii în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecţiunii de care suferă reclamanta, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la sănătatea publică şi de autoritate participantă, conform propriilor atribuţii, partajate cu celelalte autorităţi, la elaborarea Listei medicamentelor compensate.
Totodată, argumentele referitoare la inexistenţa unui cadru normativ care să permită reclamantei decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuţie, respectiv la incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăţi de către Ministerul Sănătăţii decât în condiţiile strict prevăzute de art. 161 din Legea nr. 95/2006 vizează fondul cauzei, neavând relevanţă în privinţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenţia reclamantei de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.
În esenţă, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamanta solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv) pentru afecţiunea "cancer mamar nerezecabil sau metastazat, triplu negativ (MTNCB), la pacienţii adulţi, care au utilizat anterior două sau mai multe terapii sistemice, incluzând cel puţin una pentru boală în stadiu avansat". Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecţiune decât cea pentru care a fost autorizat şi inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.
Calitate de gestionar al fondului constituit la nivel naţional determină şi caracterul neîntemeiat al argumentului recurentei prin care a susţinut că obligaţia de decontare a medicamentelor revine caselor teritoriale de asigurări de sănătate, Înalta Curte reţinând că, potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, casele regionale de asigurări funcţionează în subordinea CNAS, gestionând bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, astfel cum a fost aprobat de Preşedintele CNAS, în calitate de ordonator principal de credite. Aşadar, casele teritoriale doar asigură distribuirea efectivă în teritoriu a fondurilor primite de la CNAS, fără a se subroga în atribuţiile de ordonator principal de credite ale CNAS.
Totodată, dispoziţiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cu consultarea CFR, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006 stabilesc la alin. (1) lit. i) că "(1) Atribuţiile CNAS sunt următoarele: ... i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuţie personală, pe baza prescripţiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Aşadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are şi atribuţii comune cu cele ale Ministerului Sănătăţii în privinţa elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine că nu se poate face abstracţie de împrejurarea că litigiul de faţă este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării şi neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamantă pentru indicaţia terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toţi pârâţi şi fiecare în parte are atribuţii în ceea ce priveşte procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de faţă, în care se urmăreşte obţinerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluţionarea definitivă a acţiunii de fond, care se judecă în acelaşi cadru procesual subiectiv.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenţi cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II.1.2. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, din perspectiva răspunderii solidare a pârâţilor, Înalta Curte constată că prima instanţă a dezlegat în mod corect această chestiune, reţinând că stabilirea unei obligaţii solidare ori divizibile implică analiza raporturilor juridice obligaţionale dintre părţi şi presupune analiza unor aspecte de fond ce excedează limitelor unei excepţii procesuale.
Pârâtul nu a contestat, concret şi efectiv, acest considerent al instanţei de fond, ci s-a limitat în recurs la simpla reiterare a excepţiei, astfel cum a fost expusă în fond. Or, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, ci, conform art. 483 raportat la art. 488 C. proc. civ., are menirea de a verifica legalitatea sentinţei de fond, în raport de motivele de pretinsă nelegalitate invocate de părţi. Ca atare, revine în sarcina părţii recurente obligaţia de a indica motivele pentru care soluţia primei instanţe şi considerentele pe care se sprijină nu sunt juste, respectiv de a prezenta un raţionament logico-juridic care să conteste raţionamentul judecătorului.
Cum în speţă recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii nu a prezentat un astfel de raţionament, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile la adresa soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii acţiunii fiind nefondate.
II.1.3. Înalta Curte constată că sunt nefondate şi restul criticilor din recurs, ce vizează condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a în cauză a prevederilor art. 997 şi urm. C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 şi Legii nr. 95/2006.
Anterior analizării criticilor dezvoltate de pârâţi, Înalta Curte constată că în speţă nu se poate reţine lipsa de interes a cererii de chemare în judecată, astfel cum a susţinut pârâta CNAS prin notele scrise depuse ulterior formulării recursului. Chiar dacă, după pronunţarea sentinţei atacate, medicamentul în litigiu a fost inclus în Lista medicamentelor compensate, prin H.G. nr. 397/2024 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 720/2008, urmând a fi decontat asiguraţilor care suferă de afecţiunea de care suferă şi reclamanta, interesul procesual al susţinerii acţiunii subzistă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 33 C. proc. civ.. Aceasta, în condiţiile în care cererea reclamantei priveşte obligarea pârâţilor la asigurarea tratamentului în regim de compensare 100%, iar nu la includerea medicamentului în Lista de decontare, obligaţie care face obiectul litigiului de fond nr. 132/33/2024.
Astfel fiind, în lipsa unor dovezi privind decontarea efectivă a tratamentului către reclamantă şi raportat la susţinerile acesteia din notele scrise depuse la dosar, conform cărora există dificultăţi în decontarea costului medicamentului şi, mai mult, începând cu data de 10 iunie 2024, i-a fost sistată acordarea medicamentului, Înalta Curte constată că reclamanta justifică în continuare interesul obligării pârâţilor, pe calea ordonanţei preşedinţiale, la asigurararea tratamentului în regim de compensare integrală.
În concluzie, neputând fi constatată o lipsă de interes în susţinerea acţiunii la data judecării recursului, Înalta Curte va proceda la analiza criticilor din calea de atac vizând condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale.
În esenţă, pârâţii Ministerul Sănătăţii şi CNAS au criticat sentinţa recurată susţinând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparenţa de drept.
Referitor la această cerinţă, s-a invocat inexistenţa unui cadru legal corespunzător pretenţiilor reclamantei, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv) pentru afecţiunea "cancer mamar nerezecabil sau metastazat, triplu negativ (MTNCB), la pacienţii adulţi, care au utilizat anterior două sau mai multe terapii sistemice, incluzând cel puţin una pentru boală în stadiu avansat". Este de menţionat că acest medicament este inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, ulterior şi pentru indicaţia terapeutică de care suferă reclamanta.
Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acţiunea de fond, procedura ordonanţei preşedinţiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenţiei formulate. Aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretenţiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei analize sumare a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente speţei.
În speţă, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparenţa de drept, dovedind că starea sa medicală impune, conform indicaţiilor medicului oncolog dispuse prin scrisoarea medicală din 26.01.2024, tratamentul cu Sacituzumab Govitecan (denumire comercială Trodelyv), al cărui cost este foarte ridicat, iar reclamanta şi familia sa nu îl mai pot suporta din veniturile proprii.
Împrejurarea invocată de recurenta-pârâtă CNAS, în sensul existenţei unor alternative de tratament integral decontate de sistemul public de asigurări de sănătate, nu prezintă relevanţă în cadrul de analiză al ordonanţei preşedinţiale, instanţa neputând aprecia cu privire la eficienţa sau ineficienţa liniilor alternative de tratament în cazul specific al reclamantei, în condiţiile în care medicul specialist a considerat că tratamentul cu medicamentul în litigiu este cel mai indicat în raport de evoluţia afecţiunii reclamantei, iar instanţa este chemată să dispună doar o măsură provizorie, pentru preîntâmpinarea afectării grave a dreptului la viaţă al reclamantei.
Reglementarea condiţiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislaţiei interne cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acţiunii de fond, unde vor fi avute în vedere şi apărările pârâţilor referitoare la inexistenţa unui cadru legal naţional sau unional care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanţe preşedinţiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâţilor.
Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condiţiile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentaţii la Agenţia Naţională a Medicamentelor şi a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituţii. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipseşte intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecinţe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viaţă al acesteia. Aşadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispoziţiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viaţă, inclusiv dreptul la ocrotirea sănătăţii, drepturi garantate de art. 22 alin. (1) şi art. 34 din Constituţia României, respectiv de art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Chiar în situaţia învederată de recurenta-pârâtă CNAS, a finalizării procedurilor de includere a medicamentului în Lista de decontare pentru afecţiunea de care suferă reclamanta, fiind emisă H.G. nr. 397/2024 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 720/2008, Înalta Curte reţine că reclamanta a adus la cunoştinţa instanţei de recurs existenţa unor dificultăţi în procedura de decontare şi chiar stoparea în totalitate a acordării tratamentului după intrarea în vigoare a hotărârii de guvern modificatoare. Aspectele sesizate afirmă existenţa în continuare a unei imposibilităţi a reclamantei de a beneficia de tratament, care ar putea avea consecinţe grave asupra stării sale de sănătate, punând în pericol dreptul la viaţă al acesteia.
Astfel, art. 22 alin. (1) din Constituţia României stabileşte că "Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că "(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".
De asemenea, art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că "Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.".
Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte apreciază să sunt relevante parte dintre considerentele hotărârii B. împotriva României, din 10 aprilie 2012, reţinută în sentinţa instanţei de fond, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer:
"28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele şi omisiunile autorităţilor în materie de politica sănătăţii să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaţilor din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu poate accepta ideea că nişte chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenţie pentru apărarea vieţii [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V şi Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII]. 29. Curtea reaminteşte că abordarea sa faţă de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune interpretarea dispoziţiilor sale şi aplicarea lor astfel încât garanţiile acesteia să fie practice şi efective (a se vedea, de exemplu, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI). 30. În cazul de faţă, capătul de cerere invocat în faţa Curţii este că autorităţile naţionale nu au făcut ceea ce era de aşteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci şi de către instanţele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea.".
Deşi situaţia domnului B. şi cea a reclamantei sunt diferite din punct de vedere al motivului refuzului decontării tratamentului (în cazul domnului B. refuzului autorităţilor intervenind chiar în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive), ceea ce interesează în speţă este opinia Curţii Europene cu privire la garantarea aplicării efective a prevederilor art. 2 din Convenţie şi care, consideră Înalta Curte, este incidentă şi în prezenta speţă, în care se află în discuţie adoptarea unei măsuri provizorii, într-o situaţie urgentă, pentru a proteja dreptul la viaţă al reclamantei.
Înalta Curte va avea în vedere şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, care prevede în art. 12 că "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge.", precum şi Rezoluţia Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferenţele surprinzătoare şi inacceptabile la nivelul calităţii serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie şi al accesului la medicamente împotriva cancerului" şi a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluţii, Comisia şi statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toţi pacienţii care au nevoie de ele.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că prin refuzul acordării în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), cu titlu provizoriu, până la o pronunţare definitivă asupra fondului pretenţiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist s-ar leza dreptul reclamantei la sănătate şi implicit la viaţă, acesta fiind de altfel şi dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale.
Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de control judiciară consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanţă preşedinţială, câtă vreme, la data pronunţării sentinţei atacate, medicamentul solicitat era prevăzut în lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, însă nu şi pentru indicaţia de care suferă reclamanta, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantei de medicul specialist oncolog (eficienţa unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanţa de judecată). După cum s-a arătat anterior, această situaţie subzistă şi la data judecării recursului, chiar în condiţiile introducerii medicamentului în Listă prin H.G. nr. 397/2024, reclamanta neputând beneficia de decontarea integrală a medicamentului. Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viaţă, fiind în discuţie şi îndeplinirea obligaţiei de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor.
Este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiţia neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiţia referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii referitoare la încălcarea prevederilor O.G. nr. 37/2022, prin care a fost completat art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016, raportat la dispoziţiile Legii nr. 500/2002, atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu şi urmăreşte prezervarea unei situaţii de fapt, în absenţa căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viaţă şi sănătate.
Conchizând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 997 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.
II.1. Recursul incident declarat de recrenta-reclamantă A.
Înalta Curte constată că această cale incidentală de atac a vizat exclusiv soluţia primei instanţe pronunţate cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei ANMDM, faţă de care s-a constatat îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin în procesul de includere a medicamentului în discuţie în Lista de decontare, respectiv emiterea Deciziei nr. 233/06.03.2023 de includere necondiţionată în lista reglementată de H.G. nr. 720/2008.
În speţă, calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi CNAS este justificată de dispoziţiile art. 242 din Legea nr. 95/2006, aceştia având atribuţii partajate în ceea ce priveşte procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate.
Pe de altă parte, intimatei-pârâte ANMDM îi revin atribuţii proprii în procesul de elaborare şi aprobare a listei, în conformitate cu Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, aceasta procedând la evaluarea medicamentelor şi emiterea deciziilor de includere condiţionată sau necondiţionată ori de neincludere.
Or, instanţa de fond a constatat că această autoritate a îndeplinit obligaţiile ce-i revin conform legii, astfel că în privinţa sa nu poate fi reţinut un refuz în sensul indicat de reclamantă în acţiune, de asigurare a tratamentului necesar respectării dreptului său la viaţă ca urmare a neregăsirii medicamentului în discuţie în lista de decontare.
În calea de atac, recurenta-reclamantă a susţinut că atribuţiile ANMDM nu se referă doar la evaluarea medicamentelor şi emiterea deciziilor aferente, ci cuprind şi obligaţia de avizare a protocoalelor terapeutice elaborate de Ministerul Sănătăţii pentru aceste medicamente. Înalta Curte constată, pe de-o parte, că elaborarea protocoalelor terapeutice este o etapă ulterioară includerii medicamentului în Listă conform art. 4 din H.G. nr. 720/2008, potrivit căruia "În aplicarea prezentei hotărâri, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate aprobă prin ordin comun protocoale terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor comune internaţionale cuprinse în lista prevăzută la art. 1 alin. (1) şi norme metodologice privind implementarea acestora.", iar pârâta ANMDM nu poate îndeplini obligaţia de avizare înainte de realizarea unor proceduri care cad în sarcina altei autorităţi, conform art. 3 din Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, conform căruia, "Protocoalele terapeutice se elaborează şi/sau se actualizează de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, conform normelor metodologice prevăzute în anexa nr. 3, se analizează critic şi se avizează de către Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România.".
Aşadar, câtă vreme reclamanta a întemeiat cererea de ordonanţă preşedinţială pe ideea imposibilităţii de a beneficia de tratament gratuit ca urmare a neincluderii medicamentului în Lista de decontare, iar pârâta ANMDM a îndeplinit obligaţiile legale ce-i reveneau cu privire la această procedură, cel puţin la nivel de aparenţă nu se poate decela un temei juridic al menţinerii acestei autorităţi în cadrul procesual pasiv, raportat şi la împrejurarea că procedurile de emitere a protocoalelor terapeutice sunt posterioare includerii medicamentului în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 76 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile principale declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 76 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.