Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 7 martie 2024 sub nr. x/2024, contestatoarele A. şi B. au formulat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, contestaţie împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost aprobat Raportul nr. x din 05.01.2024, întocmit de Inspecţia Judiciară ca urmare a efectuării verificărilor prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare şi prin care s-a reţinut că (...) "eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă", solicitând anularea acestei hotărâri şi obligarea intimatului să emită altă hotărâre prin care să constate inadmisibilitatea sesizării nr. 318293 din 01.08.2023 a Ministerului Finanţelor.
În fapt, contestatoarele au arătat că verificările efectuate de Inspecţia Judiciară au avut la bază Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanţelor transmisă prin adresa din 01.08.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că, prin sentinţa civilă nr. 2506 din 28.12.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, modificată prin decizia civilă nr. 1053/A din 05.07.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C., fiind obligat statul român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 - 08.09.2014.
În cuprinsul deciziei civile nr. 1053/A din 05.07.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civila şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a arătat, printre altele, că "valorificând, în cauză, statuările Curţii Constituţionale din perspectiva efectelor produse de acele decizii prin care se constată neconstituţionalitatea unui text legal, Curtea reţine că, faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/20211 este incidentă", precum şi că "analizând condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii Statului, Curtea constată că existenţa faptei ilicite a Statului nu poate fi contestată astfel încât, chiar dacă în privinţa apelantului-reclamant s-a luat o măsură preventivă legală din perspectiva cerinţelor procesual penale atât timp cât nu s-a stabilit contrariul, în raport de soluţia finală pronunţată în procesul penal, respectiv achitarea, a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală. Sub aspectul vinovăţiei intimatului-pârât, verificarea acestei cerinţe nu este necesară, întrucât aşa cum a arătat şi Curtea Constituţională, suntem în prezenţa unui caz de răspundere obiectivă, independentă de acţiunile sau inacţiunile agenţilor Statului şi de atitudinea subiectivă a subiectului pasiv al acestei răspunderi."
Prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023, Înalta Curte, secţia I civilă - a stabilit cu caracter definitiv, că "instanţa de apel a reţinut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă)."
Obligarea statului român de către instanţele civile la plata de daune morale către reclamantul C. pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 -08.09.2014 a avut ca fundament soluţia pronunţată cu privire la acesta în legătură cu acuzaţiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2013 din 22.04.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ce fusese arestat preventiv, respectiv arestat la domiciliu în cauză în perioada menţionată. Măsura arestului preventiv a fost luată şi, ulterior, înlocuită cu arestul la domiciliu, măsură prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de Curtea de Apel Bucureşti, după caz Înalta Curte, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunţate de contestatoare: încheierea nr. 2111 din 23.06.2014 a secţiei penale prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu (A.) şi încheierea nr. 2294 din 16.07.2014 a secţiei penale prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului la domiciliu (B.).
Prin încheierea din 02.09.2014, pronunţată în cursul judecăţii, în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, printre altele, a constatat, în temeiul art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de revocare a măsurii preventive formulată de acesta, dispunând, totodată, înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar.
Această soluţie a fost menţinută de Înalta Curte, secţia Penală, prin Decizia nr. 2492 din 03.09.2014, instanţa dispunând respingerea contestaţiei formulate de parchet, dar şi a celei promovate de inculpatul C., calea de atac fiind exercitată de acesta în vederea obţinerii revocării măsurii preventive a arestului la domiciliu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin sentinţa penală nr. 44/F din 08.03.2016, a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi de art. 7 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., soluţie menţinută prin decizia penală nr. 235/A din 28.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală; în considerentele acestor hotărâri nu s-au reţinut aspecte suplimentare cu privirea la măsurile preventive privative de libertate fată de cele dezvoltate prin încheierea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2492 din 08.09.2014 a instanţei supreme.
În motivarea contestaţiei, contestatoarele au susţinut că hotărârea contestată este nelegală, întrucât a fost dată de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu depăşirea competenţelor legale, în contextul în care a constatat în ceea ce le priveşte că eroarea judiciară ce a condus la obligarea statului la plata de despăgubiri către reclamantul C. în dosarul civil nr. x/2017, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu a fost urmarea exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Astfel, deşi aparent s-ar putea susţine că hotărârea în discuţie le este favorabilă, în realitate, aceasta are un caracter profund prejudiciabil, întrucât extinde nepermis limitele în care poate fi pusă în discuţie răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze pentru care legea nu prevede dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, împrejurare de natură a afecta garanţiile de independenţă de care trebuie să se bucure orice magistrat în îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiilor judiciare şi aceasta cu atât mai mult cu cât Consiliul Superior al Magistraturii are rolul constituţional de garant al independenţei justiţiei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
Astfel, art. 268 din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare reglementează condiţiile răspunderii patrimoniale a statului şi ale acţiunii în regres exercitată împotriva magistratului. De asemenea, în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 5391, anumite ipoteze speciale, pentru ca în art. 542 să fie stabilite în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului. Printre aceste ipoteze speciale se regăseşte dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum şi în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind vorba de o privare injustă de libertate, aşa cum se arată şi în denumirea marginală a articolului de lege menţionat; totodată, aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.
Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 au fost rezultatul punerii în acord a legislaţiei procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin, (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin decizia penală nr. 2492 din 08.09.2014, a menţinut soluţia dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin încheierea din 02.09.2014 (dosar nr. x/2014), de constatare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C., prin respingerea contestaţiilor formulate de parchet şi de acest inculpat, achiesând, cu caracter definitiv, la cele statuate de prima instanţă cu privire la cererea de revocare a măsurii arestului la domiciliu, respectiv "ca nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 242 alin. (1) C. proc. pen., temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive existând în continuare, măsura fiind dispusă în mod legal şi temeinic", în contextul în care instanţa supremă a apreciat ca fiind nefondată calea de atac exercitată de inculpat în cauză pentru obţinerea revocării măsurii preventive privative de libertate, deşi judecătorul fondului o înlocuise cu cea a controlului judiciar.
Ca atare, obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale către reclamantul C. a fost angrenată în dosarul civil nr. x/2017, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, direct în baza Deciziei nr. 136 din 03.03.2021 a Curţii Constituţionale, întrucât norma procesual penală nu fusese pusă încă în acord cu această decizie, reţinându-se că dreptul la repararea pagubei în cazul acestuia se fundamentează pe existenţa privării nejustificate/nedrepte de libertate.
Având în vedere temeiul acordării despăgubirilor de către instanţele civile, este important de subliniat că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 136 din 03.03.2021, a constatat că dispoziţiile legale care formau obiectul examinării conformităţii cu legea fundamentală "încalcă (...) art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie", dispoziţii care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." (paragraful 53).
Aşadar, neconstituţionalitatea dispoziţiilor în discuţie a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a ţării, nu şi prin prisma tezei a II-a a aceluiaşi text, care reglementează "răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.
În raport cu cele reţinute în considerentele deciziei menţionate, se observă că instanţa de contencios constituţional a făcut distincţie între privarea de libertate nelegală şi privarea de libertate nedreaptă şi, astfel, a creat premisele diferenţierii între o eroare judiciară tipică (care dă naştere la răspunderea civilă obiectivă a statului şi, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) şi o eroare judiciară atipică (care pune în discuţie doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunţării unei soluţii definitive de achitare pentru temeiurile reţinute de Curte, nu însă şi pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal). În acest sens, se face trimitere la paragraful 44 din această decizie.
Aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul, când a transpus, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, decizia Curţii, a reglementat, în art. 542 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele "prevăzute de art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu şi pentru situaţia în care faţă de o persoană" care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluţie de clasare sau de achitare. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.
Ca atare, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite acţiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. de altfel, o asemenea posibilitate nu exista nici anterior modificărilor aduse dispoziţiilor legale prin Legea nr. 201/2023, având în vedere că singura ipoteză reglementată de art. 539 C. proc. pen., viza dreptul la repararea pagubei pentru privare nelegală de libertate, iar ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 putea fi angajată numai răspunderea materială obiectivă a statului, faţă de dispoziţiile din legea fundamentală în raport cu care s-a constatat neconformitatea art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 53 alin. (2) teza I, fiind exclusă răspunderea magistraţilor, care este reglementată în teza a II-a a aceluiaşi articol.
Nu în ultimul rând, întrucât la momentul luării, prelungirii şi menţinerii măsurii preventive privative de libertate, respectiv 04.03.2014 - 08.09.2014, ipoteza specială reglementată de art. 539 C. proc. pen. viza doar existenţa unei privări de libertate în mod nelegal, caracter care nu a fost reţinut de instanţa supremă cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală de menţinere a soluţiei de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar şi nici prin decizia de achitare, nu se poate stabili că măsurile în discuţie echivalează cu o eroare judiciară în sensul textului de lege menţionat, în vigoare în perioada de referinţă şi care impunea că aceasta trebuie constatată după caz, prin anumite acte ale procurorului sau prin hotărâri definitive de achitare, încetare a procesului penal sau de revocare a măsurii arestării preventive de libertate. Ca atare, dispoziţiile actuale ale art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care reglementează ipoteza privării de libertate în cazul pronunţării unei soluţii de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din acelaşi act normativ nu pot fi aplicate retroactiv, Constituţia permiţând aplicarea retroactivă doar a legii penale mai favorabile, în art. 15 alin. (1).
Subliniază contestatoarele faptul că reglementarea erorilor judiciare în cuprinsul C. proc. pen. nu este de natură a le conferi acestora caracterul de normă de procedură, cu consecinţa imediatei aplicabilităţi, ci acestea îşi păstrează caracterul de norme de drept substanţial, sediul reglementării nefiind relevant în procesul de calificare a normei, aşa cum a statuat, de altfel, şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1438 din 08.11.2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 02.12.2011), în care s-a reţinut că "aşezarea unor norme în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor."
În plus, caracterul de normă de drept material a celei care reglementează cazurile de eroare judiciară reiese chiar din textul art. 268 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare, care vorbeşte despre reglementarea prin C. proc. pen. de "ipoteze şi proceduri specifice", dar şi din vechea reglementare, în vigoare la data dispunerii/prelungirii/menţinerii măsurilor preventive privative de libertate, respectiv art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care prevedea:
"cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.."; în mod similar, în Capitolul VI din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen. atât în forma actuală cât şi în forma în vigoare la data luării şi menţinerii măsurii preventive privative de libertate se regăsesc atât cazurile de eroare judiciară care generează dreptul la repararea pagubei şi la regres, cât şi aspectele de ordin procedural incidente în materie.
Or, este evident că, în cazul contestatoarelor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speţă, a dispoziţiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea lor materială subsecventă, cu consecinţa constatării, prin hotărârea atacată, că nu au acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă la momentul înlocuirii arestului preventiv cu arestul la domiciliu, respectiv menţinerii măsurii arestului la domiciliu a reclamantului C., este în mod vădit nelegală.
Procedând astfel, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi-a depăşit competenţele conferite de lege; prin faptul că în cuprinsul hotărârii contestate s-a făcut o analiză pe baza raportului Inspecţiei Judiciare asupra modului de exercitare a funcţiei, deşi în caută era vorba despre o măsură preventivă privativă de libertate nejustă/nedreaptă, iar nu una nelegală, s-a indus în mod clar ideea că eroarea judiciară analizată este una tipică, aptă, aşadar, să atragă răspunderea lor materială, întărind convingerea Ministerului Finanţelor că sesizarea sa este admisibilă, cu consecinţa perpetuării unei astfel de practici în materia privării de libertate injuste, ipoteză în care statul nu se poate regresa împotriva magistratului.
2. Apărările formulate în cauză
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a contestaţiei, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind lipsită de interes. Pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată.
În cuprinsul întâmpinării, anterior expunerii considerentelor în combaterea contestaţiei, intimatul a prezentat pe scurt situaţia de fapt.
În continuare, în susţinerea excepţiei lipsei de interes a contestaţiei formulate de reclamante, intimatul a invocat dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată în prezentul litigiu este favorabilă reclamantelor, aşa cum menţionează inclusiv acestea în contestaţia formulată, motivele de nelegalitate invocate vizând însă aspecte ce ţin de admisibilitatea sesizării formulate de Ministerul Finanţelor Publice în speţă.
În legătură cu acest aspect, relevant este faptul că măsura contestată de reclamante în prezenta cauză, respectiv declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială a acestora urmare a sesizărilor formulate de Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost luată prin hotărârea contestată în prezentul litigiu, ci anterior, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, prin care s-a dispus sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În acest sens, a menţionat intimatul că prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători s-a dispus sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificări cu privire la aspectele reţinute în cuprinsul deciziei civile nr. 1953A/05.07.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096/08.06.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmare a sesizării Ministerului Finanţelor Publice, în legătură cu daunele morale acordate numitului C.. Urmare a analizei efectuate, secţia pentru judecători a apreciat la acel moment că erau întrunite cerinţele legale şi era necesară declanşarea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Ulterior, prin hotărârea contestată, aşa cum s-a arătat supra, a fost analizat raportul Inspecţiei Judiciare efectuat la solicitarea intimatului CSM, după declanşarea procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, având în vedere circumstanţele particulare ale speţei ce rezultau din hotărârile judecătoreşti vizate de sesizare.
Raportat la conţinutul şi măsurile dispuse prin hotărârile anterior menţionate, în actualul cadru procesual delimitat de contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători, analiza criticilor formulate de reclamante în sensul neîndeplinirii cerinţelor pentru declanşarea mecanismului de verificare a condiţiilor pentru răspunderea materială a magistraţilor nu este posibilă, deoarece hotărârea contestată nu vizează chestiunea respectivă, care era deja tranşată la momentul pronunţării acestora, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători.
În acest context, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reclamantele nu justifică niciun folos concret în iniţierea demersului de contestare a Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători, deoarece acestea nu contestă soluţiile de aprobare a raportului Inspecţiei Judiciare (în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă) şi nici considerentele ce au stat la baza acesteia, ce le sunt favorabile, ci soluţia şi considerentele expuse în Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, care însă nu face obiectul contestaţiei prezente.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza admiterii contestaţiei şi anulării Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători, procedura finalizată prin pronunţarea respectivei hotărâri va fi reluată din etapa anterioară emiterii actului anulat şi nicidecum de la momentul sesizării primite de la Ministerul Finanţelor Publice, nefiind invalidate şi actele anterioare, întocmite în cadrul acelei proceduri şi necontestate. În concret, anularea hotărârii contestate ar determina reluarea procedurii din etapa analizei raportului întocmit de Inspecţia Judiciară, fără a se relua şi verificarea îndeplinirii cerinţelor pentru declanşarea mecanismului de verificare a condiţiilor pentru angajarea răspunderii materiale a magistraţilor, etapă deja epuizată la acest moment. Or, reanalizarea raportului întocmit de Inspecţia Judiciară, favorabil reclamantelor, nu este scopul demersului dedus judecăţii, aşa cum rezultă clar din contestaţia formulată.
Având în vedere circumstanţele mai sus expuse, inclusiv din perspectiva etapelor procedurii reglementate de dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 303/2022, reclamantele nu justifică niciun folos practic prin demersul iniţiat, hotărârea contestată fiind favorabilă acestora, iar motivele de nulitate invocate nu o vizează.
Referitor însă la susţinerile reclamantelor în sensul invalidării practicii CSM privind admisibilitatea sesizărilor Ministerului Finanţelor în cazul erorilor judiciare fundamentate pe ipoteza privării de libertate injuste (chestiune tranşată în cauza de faţă prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători), intimatul a susţinut că, în prezent, şi-a reconsiderat practica şi apreciază ca dreptul la reparare a pagubei, reglementat de art. 539 din C. proc. pen., este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, motiv pentru care, la acest moment, în cazul sesizărilor Ministerului Finanţelor Publice care nu îndeplinesc această cerinţă, nu se mai procedează la sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002 (în acest sens, cu titlu exemplificativ a menţionat soluţiile pronunţate în lucrările nr. 1517/2024, nr. 709/2024, nr. 1032/2024 de Comisia 1 reunită - Legislaţie şi cooperare internaţională - şedinţa din data de 22.02.2024).
În aceste condiţii, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, intimatul a arătat că, referitor la motivul de nulitate invocat de reclamante în sensul că secţia pentru judecători a acţionat cu depăşirea competenţelor conferite de lege la momentul emiterii hotărârilor contestate, acesta vizează analiza rapoartelor întocmite de Inspecţia Judiciară în urma solicitării secţiei pentru judecători, conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Având în vedere obiectul hotărârilor contestate, în opinia intimatului devin aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022. În acest context, secţia pentru judecători, procedând prin hotărârea contestată la verificarea raportului Inspecţiei Judiciare întocmit în cadrul procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, a acţionat conform atribuţiilor stabilite de lege exclusiv în sarcina sa, astfel că nu poate fi reţinută, în circumstanţele date, nulitatea hotărârii contestate din aceasta perspectivă.
Referitor însă la susţinerea reclamantelor în sensul existenţei în speţă a unui caz de eroare judiciară atipică (privare de libertate injustă), ipoteză în care nu erau îndeplinite cerinţele pentru declanşarea mecanismului de verificare a condiţiilor pentru răspunderea materială a magistraţilor, acest aspect nu a fost antamat prin hotărârea contestată, ci prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători.
Astfel, criticile reclamantelor cu privire la aceste aspecte apar ca fiind străine de cauză, motiv pentru care nu pot constitui temei pentru anularea hotărârii contestate. Hotărârea nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători.
3. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiei
3.1. Elemente de fapt şi de drept relevante
Prin Hotărârea nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a aprobat raportul Inspecţiei Judiciare nr. 23 -1905 din 05.01.2024 în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În motivarea hotărârii anterior menţionate, s-a reţinut că prin adresa nr. x/01.08.2023, Ministerul Finanţelor a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru efectuarea de verificări pentru a se stabili dacă obligarea statului la plata de despăgubiri prin decizia civilă nr. 1053A/05.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1096/08.06.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost cauzată ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către magistraţii care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamantul C..
Ca urmare a solicitării formulate de Ministerului Finanţelor, secţia pentru judecători, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023, a dispus sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În urma verificărilor efectuate, Inspecţia Judiciară a întocmit raportul nr. x - 1905 din 05.01.2024 prin care a concluzionat că nu pot fi identificate indicii ale exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă care să aibă drept urmare eroarea judiciară constatată de instanţele civile.
În considerentele Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 s-a reţinut că răspunderea patrimonială a statului a fost determinată de faptul că prin decizia civilă nr. 1053A/05.07.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a reţinut că în cauză erau incidente dezlegările date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 136/2021, urmând a i se recunoaşte apelantului dreptul la repararea prejudiciului ce i s-a produs prin privarea "nedreaptă" de libertate. De asemenea, s-a constatat că încheierile şi deciziile pronunţate de judecătorii vizaţi prin care s-a dispus luarea/menţinerea/prelungirea măsurii arestării preventive faţă de domnul C. relevau raţionamentele juridice urmate de judecători, motivele pentru care aceştia au apreciat că subzistă temeiurile necesare pentru dispunerea acestor măsuri, nefiind identificate indicii ale exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în sensul încălcării cu ştiinţă sau nesocotirii, în mod grav, neîndoielnic sau nescuzabil, a normelor de drept material sau procesual.
În cuprinsul deciziei civile nr. 1053/A din 05.07.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a arătat, printre altele, că "valorificând, în cauză, statuările Curţii Constituţionale din perspectiva efectelor produse de acele decizii prin care se constată neconstituţionalitatea unui text legal, Curtea reţine că, faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/2021 este incidentă", precum şi că "analizând condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii Statului, Curtea constată că existenţa faptei ilicite a Statului nu poate fi contestată astfel încât, chiar dacă în privinţa apelantului-reclamant s-a luat o măsură preventivă legală din perspectiva cerinţelor procesual penale atât timp cât nu s-a stabilit contrariul, în raport de soluţia finală pronunţată în procesul penal respectiv achitarea, a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală. Sub aspectul vinovăţiei intimatului-pârât, verificarea acestei cerinţe nu este necesară, întrucât, aşa cum a arătat şi Curtea Constituţională, se află în prezenta unui caz de răspundere obiectivă, independentă de acţiunile sau inacţiunile agenţilor Statului şi de atitudinea subiectivă a subiectului pasiv al acestei răspunderi."
Prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023, Înalta Curte, secţia I civilă - a stabilit cu caracter definitiv, că "instanţa de apel a reţinut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă)."
Obligarea statului român de către instanţele civile la plata de daune morale către reclamantul C. pentru privarea de libertate în perioada 04.03.2014 -08.09.2014 a avut ca fundament soluţia pronunţată cu privire la acesta în legătură cu acuzaţiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2013 din 22.04.2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ce fusese arestat preventiv, respectiv arestat la domiciliu în cauză în perioada menţionată. Măsura arestului preventiv a fost luată şi, ulterior, înlocuita cu arestul la domiciliu, măsură prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de Curtea de Apel Bucureşti, după caz înalta Curte, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunţate de contestatoare: încheierea nr. 2111 din 23.06.2014 a secţiei penale prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu (A.) şi încheierea nr. 2294 din 16.07.2014 a secţiei penale prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului la domiciliu (B.).
Prin încheierea din 02.09.2014, pronunţată în cursul judecăţii, în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, printre altele, a constatat, în temeiul art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 C. proc. pen., legalitatea si temeinicia măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de revocare a măsurii preventive formulată de acesta, dispunând, totodată, înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar.
Această soluţie a fost menţinută de Înalta Curte, secţia Penală, prin Decizia nr. 2492 din 08.09.2014, instanţa dispunând respingerea contestaţiei formulate de parchet, dar şi a celei promovate de inculpatul C., cale de atac fiind exercitată de acesta în vederea obţinerii revocării măsurii preventive a arestului la domiciliu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin sentinţa penală nr. 44/F din 08.03.2016, a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi de art. 7 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., soluţie menţinută prin decizia penală nr. 235/A din 28.06.2017 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală; în considerentele acestor hotărâri nu s-au reţinut aspecte suplimentare cu privirea la măsurile preventive privative de libertate faţă de cele dezvoltate prin încheierea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2492 din 08.09.2014 a instanţei supreme.
3.2. Cu privire la excepţia lipsei de interes a contestaţiei
În susţinerea excepţiei lipsei de interes a contestaţiei, intimatul a invocat dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată în prezentul litigiu este favorabilă reclamantelor, motivele de nelegalitate invocate vizând însă aspecte ce ţin de admisibilitatea sesizării formulate de Ministerul Finanţelor Publice în speţă; se subliniază faptul că măsura de declanşare a mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială a acestora ca urmare a sesizărilor formulate de Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost luată prin hotărârea contestată în prezentul litigiu, ci anterior, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, prin care s-a dispus sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; ca urmare, analiza criticilor formulate de reclamante în sensul neîndeplinirii cerinţelor pentru declanşarea mecanismului de verificare a condiţiilor pentru răspunderea materială a magistraţilor nu este posibilă, deoarece hotărârea contestată nu vizează chestiunea respectivă, care era deja tranşată la momentul pronunţării acestora, prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători.
Se arată că, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reclamantele nu justifică niciun folos concret în iniţierea demersului de contestare a Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători, deoarece acestea nu contestă soluţiile de aprobare a raportului Inspecţiei Judiciare (în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă) şi nici considerentele ce au stat la baza acesteia, ce le sunt favorabile, ci soluţia şi considerentele expuse în Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, care însă nu face obiectul contestaţiei prezente.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza admiterii contestaţiei şi anulării Hotărârii nr. 257 din 01.02.2024 a secţiei pentru judecători, procedura finalizată prin pronunţarea respectivei hotărâri va fi reluată din etapa anterioară emiterii actului anulat şi nicidecum de la momentul sesizării primite de la Ministerul Finanţelor Publice, nefiind invalidate şi actele anterioare, întocmite în cadrul acelei proceduri şi necontestate.
Cu privire la această excepţie, Înalta Curte constată că excepţia invocată pune în discuţie efectele juridice produse de fiecare dintre actele emise în cadrul procedurii reglementate de prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.
Astfel, conform prevederilor acestui text de lege, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, iar după comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanţelor va sesiza secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă; la solicitarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Verificările se finalizează printr-un raport prin care, în baza întregului material probatoriu administrat, Inspecţia Judiciară apreciază dacă eroarea judiciară a fost săvârşită de judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, iar raportul se comunică secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorului sau procurorului vizat.
După dezbaterea raportului Inspecţiei Judiciare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii pronunţă, în termen de cel mult 30 de zile de la data şedinţei în care s-a dezbătut raportul, una dintre următoarele soluţii:
a) restituie raportul la Inspecţia Judiciară în cazul în care consideră că verificările nu sunt complete; în acest caz, hotărârea trebuie să cuprindă faptele şi împrejurările cu privire la care se impune completarea verificărilor şi natura verificărilor care se efectuează în completare; completarea se efectuează în termen de cel mult 30 de zile de la data la care a fost dispusă;
b) aprobă raportul şi constată că eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă;
c) respinge motivat raportul şi constată că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Intimatul are în vedere etapa sesizării Inspecţiei Judiciare, la solicitarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, de a efectua verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi arată că, odată sesizată, procedura nu se mai poate relua din acest punct ca urmare a atacării hotărârii CSM de aprobare a raportului emis de Inspecţia Judiciară.
Or, din perspectiva calificării acestei sesizări, Înalta Curte constată că ceea ce solicită contestatoarele pe calea prezentei cereri este să se constate că nu se impunea efectuarea acestei sesizări, aspect care de altfel putea fi reţinut inclusiv prin raportul Inspecţiei Judiciare, care trebuie să respecte condiţiile legale de evaluare a ipotezelor de regres în efectuarea verificărilor prevăzute de art. 269 din Legea nr. 303/2022.
Ca urmare, chestiunea de fapt a sesizării concrete a Inspecţiei Judiciare de către secţia corespunzătoare a CSM nu constituie un aspect ce atrage în mod definitiv consecinţe ce nu mai pot fi şterse, împrejurarea dacă o asemenea sesizare se impunea sau nu putând fi verificată şi în cadrul acţiunii de faţă, ce priveşte validitatea hotărârii ce ia act de concluziile raportului întocmit ca urmare a declanşării procedurii de verificare. Cu alte cuvinte, întreaga procedură, care are ca act iniţial sesizarea Inspecţiei Judiciare de către secţia corespunzătoare a CSM şi ca act final hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM de aprobare a raportului emis de Inspecţia Judiciară, poate fi supusă analizei de validitate în cadrul acţiunii de faţă.
Pe de altă parte, este necontestabil că aprecierea caracterului favorabil al hotărârii atacate nu se poate face exclusiv prin prisma soluţiei cuprinse în raportul Inspecţiei Judiciare şi, implicit, în hotărârea atacată ce a aprobat acest raport, fiind chestiuni esenţial diferite între a constata aplicabilă ca situaţie premisă ipoteza de exercitare a regresului statului român şi a constata faptul că ab initio situaţia contestatoarelor nu se încadra în ipoteza avută în vedere de legiuitor.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de către intimatul CSM, ca nefondată.
3.3. Pe fondul contestaţiei
Înalta Curte constată că temeiul juridic al prezentei căi de atac îl reprezintă dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.
Problema dedusă judecăţii se referă la aspectul dacă ipoteza în care s-au aflat contestatoarele (eroare judiciară fundamentată pe ipoteza privării de libertate injuste) determină admisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002, la solicitarea Ministerului Finanţelor.
Înalta Curte constată, în acord cu punctul de vedere al contestatoarelor, că hotărârea contestată este nelegală, întrucât nu se impunea sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Înalta Curte a subliniat deja că aprecierea caracterului favorabil al hotărârii atacate nu se poate face exclusiv prin prisma soluţiei cuprinse în raportul Inspecţiei Judiciare şi, implicit, în hotărârea atacată ce a aprobat acest raport, fiind chestiuni esenţial diferite între a constata aplicabilă ca situaţie premisă ipoteza de exercitare a regresului statului român şi a constata faptul că ab initio situaţia nu se încadra în ipoteza avută în vedere de legiuitor.
Astfel, ceea ce solicită în mod justificat contestatoarele este să se reţină că nu putea fi antamată nici măcar la nivel teoretic şi incipient răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze pentru care legea nu prevede dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare:
"Există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".
De asemenea, conform art. 268 alin. (6) din acelaşi act normativ, "prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia."
In acest sens, în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 5391, anumite ipoteze speciale, pentru ca în art. 542 să fie stabilite în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului.
Printre aceste ipoteze speciale se regăseşte dreptul la repararea pagubei al persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum şi în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind o privare injustă de libertate, aşa cum se arată şi în denumirea marginală a articolului de lege menţionat; totodată, aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.
Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 (în vigoare din 9 iulie 2023) au fost rezultatul punerii în acord a legislaţiei procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".
Prin decizia nr. 136 din 03.03.2021, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale care formau obiectul examinării conformităţii cu legea fundamentală încalcă art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dispoziţii care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare." (paragraful 53).
Aşadar, neconstituţionalitatea dispoziţiilor în discuţie a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a ţării, nu şi prin prisma tezei a II-a a aceluiaşi text care reglementează "răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.
Instanţa de contencios constituţional a făcut distincţie între privarea de libertate nelegală şi privarea de libertate nedreaptă şi, astfel, a creat premisele diferenţierii între o eroare judiciară tipică (care dă naştere la răspunderea civilă obiectivă a statului şi, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) şi o eroare judiciară atipică (care pune în discuţie doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunţării unei soluţii definitive de achitare pentru temeiurile reţinute de Curte, nu însă şi pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).
Aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul, punând în aplicare decizia CCR, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, a reglementat, în cadrul art. 542 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele "prevăzute de art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu şi pentru situaţia în care faţă de o persoană care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluţie de clasare sau de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) C. proc. pen.
Or, prin decizia penală nr. 2492 din 08.09.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a fost menţinută soluţia dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală de constatare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării la domiciliu a inculpatului C., cu motivarea că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive există în continuare, măsura fiind dispusă în mod legal şi temeinic.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 44/F din 08.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, s-a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi de art. 7 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., soluţie menţinută prin decizia penală nr. 235/A din 28.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală; în considerentele acestor hotărâri nu s-au reţinut aspecte suplimentare cu privirea la măsurile preventive privative de libertate faţă de cele dezvoltate prin încheierea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2492 din 08.09.2014 a instanţei supreme.
În mod evident, obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale către reclamantul C. a fost angrenată în Dosarul civil nr. x/2017, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1096 din 08.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, direct în baza deciziei nr. 136 din 03.03.2021 a Curţii Constituţionale, întrucât norma procesual penală nu fusese pusă încă în acord cu această decizie, reţinându-se că dreptul la repararea pagubei în cazul acestuia se fundamentează pe existenţa privării nejustificate/nedrepte de libertate.
Ca atare, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite acţiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.
De altfel, Înalta Curte constată că acest aspect a fost combătut de către intimată doar cu argumentul că nu a fost antamat prin hotărârea contestată, ci prin Hotărârea nr. 2346 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători şi că aceste critici apar ca fiind străine de cauză, apărare care a fost respinsă prin modalitatea de justificare a soluţiei date excepţiei lipsei interesului.
Înalta Curte mai notează, de asemenea, faptul că intimatul a susţinut că, în prezent, şi-a reconsiderat practica şi apreciază ca dreptul la reparare a pagubei, reglementat de art. 539 din C. proc. pen., este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, motiv pentru care, la acest moment, în cazul sesizărilor Ministerului Finanţelor Publice care nu îndeplinesc această cerinţă, nu se mai procedează la sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Deşi acest aspect a fost invocat în cadrul justificării invocării excepţiei lipsei interesului, raţiunile menţionate întăresc temeinicia argumentelor contestatoarelor, în sensul că între eroarea judiciară tipică (privare nelegală de libertate) şi eroarea judiciară atipică (privare de libertate injustă) există o evidentă diferenţă de regim juridic. Astfel, deşi ambele trebuie constatate prin acte ale organelor judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 C. proc. pen., în cazul erorii judiciare tipice (privare nelegală de libertate), odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii este obligat să stabilească dacă eroarea este rezultatul relei credinţe sau al gravei neglijenţe a magistratului; în privinţa erorii judiciare atipice (privare de libertate injustă), intimatul nu are niciun fel de competenţă, dat fiind specificul ipotezei reglementate care exclude ab initio orice încălcare a unor norme materiale sau de procedură, realizată cu o anumită gravitate, care are drept consecinţă nesocotirea unor drepturi subiective.
Or, este evident că, în cazul contestatoarelor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speţă, a dispoziţiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială subsecventă, cu consecinţa constatării, prin hotărârea atacată, că nu a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă la momentul înlocuirii arestului preventiv cu arestul la domiciliu, respectiv menţinerii măsurii arestului la domiciliu a reclamantului C., este nelegală.
Ca o ultimă menţiune, deşi contestatoarele au solicitat obligarea intimatului la emiterea unei alte hotărâri care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare, Înalta Curte constată că, verificând legalitatea actului de sesizare ca act de declanşare a procedurii de verificare reglementate de prevederile art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, faţă de faptul că intimatul şi-a exercitat deja dreptul de apreciere prin actele emise în cadrul aceste proceduri, se impune, faţă de prevederile art. 18 din Legea contenciosului administrativ, soluţionarea directă de către instanţă a cererii contestatoarelor, nemaifiind necesară obligarea intimatului la emiterea actului administrativ cu un anumit conţinut. Aşadar, Înalta Curte va constata nemijlocit, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ, că nu se impunea sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 în situaţia contestatoarelor.
Ca urmare, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de contestatoare împotriva Hotărârii nr. 257 din 1 februarie 2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, va anula Hotărârea nr. 257 din 1 februarie 2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători şi va constata că nu se impune sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, excepţia lipsei de interes a contestaţiei, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.
Admite contestaţia formulată de contestatoarele A. şi B. împotriva Hotărârii nr. 257 din 1 februarie 2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Anulează Hotărârea nr. 257 din 1 februarie 2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Constată că nu se impune sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 septembrie 2024.