Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.08.2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a formulat contestaţie împotriva Deciziei de respingere a cererii de acordare a vizei FN din data de 25.05.2023, emisă de Ambasada României din Pakistan şi a Adresei nr. x/28.07.2023.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, şi a fost anulată Decizia de respingere a cererii de acordare a vizei din data de 25.05.2023.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că art. 27 alin. (2) lit. i) din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că unul din elementele esenţiale care este necesar a fi verificat şi, în lipsa căruia nu se poate acorda viza română este gradul de încredere care poate fi acordat declaraţiilor solicitantului de viză, motiv pentru care rezultatele interviului consular constituie un element fundamental în luarea unei decizii cu privire la fiecare solicitare de viză, dată fiind interacţiunea directă cu solicitantul acesteia.
A criticat opinia instanţei privind nerespectarea principiului proporţionalităţii, motivat de faptul că, pe de-o parte legea nu impune în sarcina recurentului obligaţia de a asigura un interpret în cadrul interviului consular şi, pe de altă parte, motivat de faptul că acordarea vizei române nu reprezintă o obligaţie de drept instituită de lege, ci doar o vocaţie, atât timp cât sunt întrunite condiţiile legale.
Principiul proporţionalităţii vizează situaţia în care orice măsură luată trebuie să fie bine adaptată şi studiată pentru a atinge scopurile pe care le urmăreşte, iar acestea nu trebuie să treacă dincolo de ce este strict necesar şi nu trebuie să fie însoţite de o sancţiune disproporţionată cu gravitatea încălcării.
Astfel, în acord de prevederile acestui principiu, Ambasada României este cea care apreciază în concret gradul de încredere al declaraţiilor solicitantului de viză şi propune acordarea sau respingerea vizei, ca măsură adaptată situaţiei de fapt constatate, prin raportare la interacţiunea nemijlocită cu solicitantul de viză, în cadrul interviului consular.
Acordarea vizei, prin care este permisă intrarea în ţară a cetăţenilor străini încorporează expresia suveranităţii statului, motiv pentru care, sub rezerva unor instrumente juridice internaţionale care să impună contrariul, orice stat poate refuza intrarea pe teritoriul său a cetăţenilor străini.
Potrivit O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, unul dintre documentele necesare în vederea emiterii avizului de angajare în muncă îl constiuie o declaraţie pe propria răspundere de cunoaştere a unei limbi de circulaţie internaţională, care să-i permită solicitantului de viză desfăşurarea activităţilor la locul de muncă.
În speţă, intimatul-reclamant a completat o astfel de declaraţie, prin care îşi asumă pe propria răspundere cunoaşterea limbii engleze. Or, prin asumarea cunoaşterii limbii, se prezumă că intimatul putea înţelege/răspunde la întrebările adresate în timpul interviului consular.
Or, având în vedere declaraţia dată pe propria răspundere de cetăţeanul străin, prin care acesta şi-a asumat cunoaşterea limbii engleze, interviul consular s-a desfăşurat exclusiv în limba engleză, pentru a proba veridicitatea respectivei declaraţii depuse în faţa IGI în vederea emiterii avizului de angajare. Contrar opiniei instanţei, solicitantul a avut, deci posibilitatea să-şi facă cunoscute obiectivele urmărite prin solicitarea de viză.
In cadrul interviului consular, a rezultat, în mod neechivoc faptul că solicitantul vizei nu avea cunoştinţele necesare de limbă engleză, în contradicţie cu cele declarate, motiv pentru care CNV, în baza rezultatelor interviului consular transmise de AR Islamabad a luat decizia, în conformitate cu competenţele legal atribuite în baza O.U.G. nr. 194/2002 de a respinge solicitarea de viză, fiind conturate suficiente îndoieli întemeiate, cu privire la gradul de încredere asupra documentelor şi declaraţiilor solicitantului de viză.
A menţionat şi faptul că IGI analizează, în vederea emiterii avizelor de muncă exclusiv documentaţia prezentată de către angajatorul din România, în lipsa unei interacţiuni directe cu persoana în numele căreia se emite avizul de angajare în muncă. Totodată, avizul de angajare eliberat de IGI este doar unul dintre documentele necesare în vederea obţinerii unei vize de lungă şedere pentru angajare în muncă.
În contextul sus expus, nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului proporţionalităţii sau de o nerespectare a drepturilor omului, creată de lipsa asigurării unui interpret.
Mai mult decât atât, cetăţeanul pakistanez nu ar fi avut posibilitatea concretă de a se încadra în mod optim la locul de muncă datorită barierei lingvistice, fapt dovedit în urma interviului consular, unde a rezultat neconcordanţa între declaraţia dată pentru obţinerea avizului de muncă şi faptele constatate în timpul susţinerii acestuia.
Cu privire la cele reţinute de instanţă în privinţa nemotivării situaţiei intimatului-reclamant, a solicitat respingerea, întrucât, prin el însuşi, art. 27 alin. (2) lit. i) prevede condiţiile necesare, cumulative ce se analizează în vederea acordării vizei.
În speţă, aşa cum a arătat, motivul respingerii a constat în neconcordanţa dintre declaraţiile solicitantului şi cele constatate în timpul interviului consular, ce a condus la îndoieli întemeiate cu privire la documentele şi declaraţiile acestuia.
Documentul a cărui anulare a fost solicitată de intimatul-reclamant, respectiv formularul de respingere a solicitării de viză, nu întruneşte condiţiile esenţiale pentru a fi un veritabil act administrativ, condiţii prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel, înscrisul sus menţionat reprezintă, aşa cum este şi denumirea specifică, doar un formular tipizat, în care sunt menţionate şi motivate, prin raportare la prevederile legale, constatările funcţionarilor consulari, rezultate în urma interviului consular, constatări producătoare de efecte juridice chiar de la momentul întocmirii. În cuprinsul formularului menţionat se constată o stare de fapt, acesta reprezentând un mijloc de probă.
Prin urmare, documentul are doar rolul de informare şi motivare în drept a refuzului. Amploarea şi detalierea motivării depind de circumstanţele fiecărui caz. Decizia asupra permiterii sau nu a intrării pe teritoriul României în baza unei vize este evaluată, punctual, fără a oferi detalii solicitantului în vederea preconstituirii de probe la următoarea solicitare de viză. Cetăţeanul străin nu are un drept ab iniţio de a obţine o viză, astfel încât refuzul vizei să fie motivat în toate elementele sale, acordarea vizei române nereprezentând o obligaţie de drept instituită de lege în favoarea solicitanţilor, ci doar o vocaţie.
În fine, recurentul a invocat eforturile naţionale de combatere a migraţiei ilegale, a traficului de persoane/migranţi şi de prevenire a fenomenului terorist, fapt pentru care realizarea unor interviuri consulare aprofundate reprezintă o obligaţie legală şi morală a autorităţilor naţionale, proporţională din perspectiva respectării obligaţiilor în materie de garantare a drepturilor omului, în vederea asigurării siguranţei naţionale, ordinii publice şi de îndeplinire a diligentelor în vederea protejării cetăţenilor statului român şi al tuturor cetăţenilor din Spaţiul Comunitar Schengen.
4. Apărările formulate în recurs
În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a formulat contestaţie împotriva Deciziei de respingere a cererii de acordare a vizei FN din data de 25.05.2023, emisă de Ambasada României din Pakistan şi a Adresei nr. x/28.07.2023.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, criticile formulate de pârât fiind nefondate.
Astfel, faptul că acordarea unei vize de intrare pe teritoriul României reprezintă expresia suveranităţii statului, iar autoritatea publică competentă are o marjă de apreciere în ceea ce priveşte conferirea acestui drept nu înseamnă că recurentul poate dispune în mod arbitrar în această materie, ci conduita autorităţii publice trebuie să se înscrie în limitele şi să respecte condiţiile impuse de lege. În consecinţă, instanţa de fond a procedat în mod corect atunci când a verificat respectarea de către autoritatea publică a acestor condiţii, marja de apreciere a autorităţii publice emitente a actului contestat nefiind una nelimitată.
Or, impunând solicitantului de viză să susţină un interviu în limba română sau într-o limbă de circulaţie internaţională, autoritatea publică pârâtă a impus, de facto, o condiţie suplimentară pentru acordarea vizei, respectiv cunoaşterea, la un nivel satisfăcător pentru derularea interviului, a unei astfel de limbi. Întrucât o astfel de condiţie nu este prevăzută de legea naţională, demersul autorităţii publice este în afara cadrului legal. Este nerelevant faptul că legea naţională nu prevede, în mod explicit, obligaţia recurentului de a asigura interpret acest lucru decurgând, în mod implicit, din nereglementarea unei condiţii de cunoaştere a unei limbi de circulaţie internaţională pentru acordarea unei vize de intrare pe teritoriul României.
Afirmaţiile recurentului potrivit cărora, prin realizarea interviului în limba engleză, s-a dorit verificarea unei declaraţii date de solicitant în faţa Inspectoratului General pentru Imigrări cu ocazia obţinerii avizului de muncă, prin care solicitantul afirma că cunoaşte limba engleză, nu pot fi însuşite de instanţa de recurs întrucât nu au făcut obiectul dezbaterii în faţa instanţei de fond, fiind invocate pentru prima dată în cadrul recursului. Mai mult, prin aceste susţineri, recurentul face trimitere la probe care nu au fost solicitate şi nu au fost administrate în faţa instanţei de fond.
Or, recurs este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată doar pentru motivele de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea situaţiei de fapt fiind apanajul instanţei de fond.
În ceea ce priveşte obligaţia motivării refuzului de acordare a vizei, instanţa de recurs constată că recurentul dispune de o marjă de apreciere în evaluarea unei solicitări de viză, dar, aşa cum s-a menţionat mai sus, exercitarea acestui drept nu trebuie să se facă în mod arbitrar. Or, condiţia motivării actului se constituie ca o garanţie împotriva arbitrariului autorităţii publice permiţând atât destinatarului actului, cât şi instanţei de judecată, în caz de litigiu, să cunoască şi să evalueze temeinicia argumentelor autorităţii publice. În lipsa obligaţiei de motivare a actului, dreptul la apărare al destinatarului ar deveni iluzoriu, întrucât acesta nu ar fi în măsură să formuleze apărări în cunoştinţă de cauză, iar poziţia autorităţii ar putea să se modifice pe parcursul procesului, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat în prezentul dosar unde, prin cererea de recurs, recurentul afirmă că derularea interviului în limba engleză a fost justificată de o declaraţie pe care solicitantul ar fi dat-o în faţa Inspectoratului General pentru Imigrări, în sensul că cunoaşte limba engleză, şi a avut ca scop să verifice veridicitatea acestei declaraţii, în timp ce, în faţa instanţei de fond, a vorbit, la modul general, doar de imposibilitatea de a evalua riscul de imigraţie ilegală şi gradul de încredere care putea fi acordată petentului.
Argumentele recurentului, în sensul că formularul comunicat nu reprezintă un act administrativ, ci o simplă informare nu modifică considerentele de mai sus, existenţa unor garanţii împotriva arbitrariului justificându-se şi în situaţia unui refuz al autorităţii publice de soluţionare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.
De asemenea, nu pot fi primite susţinerile referitoare la faptul că o motivare mai detaliată ar permite solicitantului să îşi preconstituie probe pentru un demers ulterior. O astfel de posibilitate a autorităţii de a nu dezvălui unele informaţii care ar putea compromite corectitudinea unor evaluări viitoare ale cererii de acordare a vizei nu poate fi recunoscută la modul general, ci trebuie justificată de un motiv bine întemeiat. Or, în condiţiile în care recurentul afirmă că refuzul de acordare a vizei a fost determinat de imposibilitatea realizării interviului în limba engleză, nu se poate vorbi de vreun risc de orice natură în situaţia furnizării acestor informaţii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 9 din 10 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.