Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 26.09.2023 sub nr. x/2023 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţiilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, să se dispună anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă nr. -- în cele ce urmează "Ordinul" (cf. Anexa 1, pt fiecare reclamant); Obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă (ILV), pentru perioada 01.03.2021 - 09.06.2022; Obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale cuvenite aplicate fiecărei obligaţii ILV din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data naşterii obligaţiei până la data plăţii efective şi Obligarea pârâţilor la plata sumelor necesare actualizării cu rata inflaţiei, pentru fiecare obligaţie ILV din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data naşterii obligaţiei până la data plăţii efective.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 737 din 19 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - secţie contencios administrativ şi fiscal.
Tribunalul a apreciat că indemnizaţia pentru limită de vârstă nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaţilor şi senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ.
A precizat că indemnizaţiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale şi nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcţii.
De altfel, absenţa caracterului de pensie al acestor indemnizaţii decurge şi din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar şi din alin. (8) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Indemnizaţia pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înţelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."
În ceea ce priveşte emitentul ordinelor atacate, Tribunalul constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Secretariatul General, iar ordinele contestate întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamanţii aveau dreptul, iar Camera Deputaţilor avea obligaţia de plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege.
Prin urmare, fiind în prezenţa unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Concluzionând, având în vedere că:
"indemnizaţia pentru limită de vârstă" nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis, că actele de dispoziţie privind încetarea plăţii indemnizaţiei contestate în cauză sunt acte administrative cu caracter individual emise de către Camera Deputaţilor - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, tribunalul a constatat că, în temeiul prevederilor art. 96 punctul 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competentă material este Curtea de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 852 pronunţată la 15 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă are un caracter accesoriu în raport cu pensia pentru limită de vârstă şi intră în sfera relaţiilor de asigurări sociale, ca drept accesoriu dreptului la pensie.
În aceste condiţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci dispoziţiile speciale cuprinse de Legea nr. 263/2010 unde la art. 153 alin. (1) lit. l) se arată că "Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: (...) l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.", raţionament întărit şi de prevederile art. 154 din acelaşi act normativ, atât timp cât pensiile de serviciu stabilite prin acte normative cu caracter special, nu sunt scoase de sub incidenţa Legii nr. 263/2010. În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, identificată în dosarele: nr. x/2021, nr. y/2021, nr. z/2021, nr. w/2021, nr. t/2021, nr. s/2021, nr. q/2021, r/2021*.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii E., I., B., F., J., A., D., H., C., G., K. au solicitat anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare reclamant, obligarea pârâţilor Parlamentul României - Camera Deputaţiilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor la plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă, pentru perioada 01.03.2021 - 09.06.2022, la la plata dobânzilor legale cuvenite aplicate fiecărei obligaţii din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data naşterii obligaţiei până la data plăţii efective şi plata sumelor necesare actualizării cu rata inflaţiei, pentru fiecare obligaţie din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data naşterii obligaţiei până la data plăţii efective.
Dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Faptul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:
"[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:
"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.
Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii E., I., B., F., J., A., D., H., C., G., K., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 3 octombrie 2024.