A. Acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare. Prescripţia dreptului material la acţiune. Incidenţa termenului special prevăzut de art. 1669 Cod civil
B. Încheierea, în timpul procesului, a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunul în litigiu. Respingerea cererii de introducere forţată în cauză a cumpărătorului. Incidența dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de vânzare/Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile
Index alafebtic: Acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare
- Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
- Termen special de prescripţie
- Introducere forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane
C. proc. civ., art. 78 alin. (2), art. 452, art. 453
C. civ., art. 1669 alin. (1)-(2)
- Potrivit dispozițiilor art. 1669 alin. (1) și (2) C. civ., în cazul acțiunii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, legiuitorul a reglementat atât un termen special de prescripție, de 6 luni, cât și o regulă specială privind începutul prescripției extinctive, stabilind că termenul curge de la data la care contractul trebuia încheiat.
În ipoteza în care exigibilitatea obligației de a face născute din antecontract în sarcina promitentului vânzător a fost legată de o dată fixă și nu de momentul finalizării apartamentului, gata de a fi vândut, pretinsa neîndeplinire a obligației ce revenea promitentului vânzător, de a finaliza apartamentul până la data la care trebuia încheiat contractul, nu a avut efecte asupra cursului prescripției, în sensul că nu a amânat nașterea dreptului material la acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, ci ar fi putut, eventual, să justifice antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă
- Potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul procedurii contencioase, intervenția forțată a terților într-un litigiu în curs poate avea loc, în principiu, doar la inițiativa părților și numai în măsura în care raportul juridic dedus judecății o impune.
Astfel, una dintre condițiile pentru lărgirea cadrului procesual prin introducerea forțată în cauză a altor persoane este aceea ca raportul juridic dedus judecății să impună o astfel de măsură, ceea ce presupune că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului.
În măsura în care instanța nu este învestită cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și terțul a cărui introducere în cauză a fost solicitată, ci doar cu aceea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului vândut în cursul procesului, cadrul procesual fixat de către reclamantă, din perspectiva obiectului și a cauzei, nu făcea necesară introducerea în proces a societății cumpărătoare, întrucât verificarea îndeplinirii condițiilor legale și contractuale pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare se putea face și fără prezența terțului.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1971 din 31 octombrie 2024
A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul identificat cu nr. provizoriu 3, situat în Mun. Bucureşti, str. (...) nr. 17-21, (...) sector 5, în suprafaţă totală de 56,77 mp, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei să procedeze la programarea şi semnarea contractului de vânzare-cumpărare pentru același imobil, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere principal, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. Cu privire la capătul de cerere formulat în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil sau, după caz, ca neîntemeiat.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea de la 30 mai 2023, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie şi, în consecință, a anulat cererea de chemare în garanţie ca netimbrată și a respins ca neîntemeiată cererea de introducere forţată în cauză a C. S.R.L., formulată de reclamantă în temeiul art. 78 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1857 din 25 iulie 2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca atare, a respins ca prescris primul capăt de cerere. Totodată, a respins cererea în rest ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.760 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea instanţei de apel
Împotriva încheierii de şedinţă din 30 mai 2023 şi a sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a încheierii și a sentinţei, în sensul introducerii în cauză a terțului C. S.R.L. și respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1897 A din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 30 mai 2023 şi a sentinţei civile nr. 1857/25.07.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 5.950 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
B. Calea de atac exercitată în cauză
La data de 14 martie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/3/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1897 A din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., întrucât introducerea în cauză a terțului C. S.R.L. se impunea, raportat la motivele de nulitate invocate de parte cu privire la contractul de vânzare-cumpărare prin care terțul a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu, în cursul procesului, fiind indiferent dacă neregularitățile au fost invocate pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.
Un alt argument invocat de recurentă este acela că, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, nu pot subzista două operațiuni de vânzare asupra aceluiași imobil.
Printr-o altă critică, recurenta combate considerentele instanței de apel, arătând că înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată confirmă încheierea unei noi promisiuni de vânzare-cumpărare, ulterior desființării de drept a celei inițiale, elementele esențiale constând în prețul vânzării și bunul imobil - obiect al promisiunii fiind menținute.
În această situație, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1669 alin. (1) C. civ., recurenta arată că se impunea pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 1669 C. civ. în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă de la data la care vânzarea trebuia și putea să fie încheiată, potrivit clauzelor contractuale, care trebuie interpretate în mod unitar.
În concret, recurenta arată că instanța de apel s-a raportat, în mod greșit, pentru calcularea prescripției, la data de 31.03.2019, la care ar fi trebuit să fie perfectat contractul de vânzare-cumpărare, cu ignorarea faptului că apartamentul nu era finalizat la acel moment, gata de a fi utilizat potrivit destinației sale, astfel cum reiese din înscrisurile prin care se notifica recurentei prelungirea termenului de semnare a contractului, respectiv era invitată să aleagă finisajele apartamentului.
Cu referire la data de 21.02.2020, reținută de instanța de apel ca moment maxim de la care a început să curgă prescripția, recurenta-reclamantă arată că nu are nicio relevanță în analiza prescripției.
C. Apărarea intimatei
Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea parţială a recursului în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat; a ataşat înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 5.950 lei.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 10 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., susținând că dobândirea proprietății asupra imobilului în litigiu de către societatea C. S.R.L., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu intimata-pârâtă în cursul procesului, impunea introducerea în cauză a societății terțe, raportat la motivele de nulitate invocate de recurentă pe cale de excepție cu privire la contractul de vânzare-cumpărare menționat, concluzia contrară a instanței de apel fiind greșită.
Verificând criticile reclamantului, Înalta Curte constată că, potrivit art. 78 alin. (2) C. proc. civ., „În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.”
Rezultă așadar că, în cadrul procedurii contencioase, intervenția forțată a terților într-un litigiu în curs poate avea loc, în principiu, doar la inițiativa părților și numai în măsura în care raportul juridic dedus judecății o impune.
Apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., față de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță prin cererea de chemare în judecată și de apărările formulate prin întâmpinare, instanța de prim control judiciar a înlăturat criticile de nelegalitate îndreptate împotriva încheierii din 30.05.2023, prin care a fost respinsă cererea reclamantei de introducere forțată în cauză a societății C. S.R.L.
Înalta Curte constată că această soluție este legală, prin raportare la prevederile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., din care reiese că una dintre condițiile pentru lărgirea cadrului procesual prin introducerea forțată în cauză a altor persoane, este aceea ca raportul juridic dedus judecății să impună o astfel de măsură, ceea ce presupune că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului.
În prezenta cauză, nefiind învestite cu solicitarea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și societatea C. S.R.L., ci doar cu aceea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului vândut în cursul procesului de către pârâtă, cadrul procesual fixat de către reclamantă, din perspectiva obiectului și a cauzei, nu făcea necesară introducerea în proces a societății cumpărătoare, întrucât, astfel cum a reținut și instanța de apel, verificarea îndeplinirii condițiilor legale și contractuale pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare se putea face și fără prezența terțului.
Referitor la invocarea de către reclamantă a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și societatea C. S.R.L., Înalta Curte arată că verificarea temeiniciei acestui mijloc de apărare se putea face fără prezența terțului cumpărător, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat instanței să pronunțe sancțiunea nulității, ci doar să nu recunoască, pe cale incidentală, efectele vânzării.
În plus, se reține că analiza conformității cu legea a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu societatea terță era oricum subsecventă în raport cu verificările impuse de apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare, referitoare la încetarea de drept a promisiunii de vânzare-cumpărare în temeiul pactului comisoriu existent în contract și prescripția dreptului material la acțiune, conform art. 1669 alin. (2) C. civ., verificări care, în mod evident, puteau avea loc fără prezența terțului.
Rezultă, așadar, că nu se poate reține încălcarea de către instanța de prim control judiciar a prevederilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.
În continuare, cu referire la criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că ulterior desființării de drept a contractului pentru neplata prețului, intervenite la 15.03.2019, nu ar fi avut loc încheierea unei noi promisiuni de vânzare-cumpărare în aceleași condiții ca și cea inițială, instanța supremă constată că nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate.
Astfel, fără a invoca încălcarea unei norme de drept material, recurenta-reclamantă contestă concluzia instanței de apel, întemeiată pe probatoriul administrat în cauză, solicitând reevaluarea situației de fapt în ce privește semnificația atribuită conduitei părților, ulterioară desființării de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.
Or, prin aceste critici se solicită instanței de recurs să reinterpreteze probele administrate și să reaprecieze situația de fapt, aspecte de netemeinicie care au fost soluționate în mod definitiv de instanțele de fond și care nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară a recursului, astfel cum este configurată prin prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.
Potrivit art. 1669 alin. (1) și (2) C. civ., „Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.”
Rezultă, așadar, că în cazul acțiunii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, legiuitorul a reglementat atât un termen special de prescripție, de 6 luni, cât și o regulă specială privind începutul prescripției extinctive, stabilind că termenul curge de la data la care contractul trebuia încheiat.
În cauză, potrivit art. 1.10 din antecontract, data stabilită de părți pentru semnarea contractului de vânzare cumpărare a fost 31.03.2019, ora 16,00. Prin adresa din 29.08.2019, intimata-pârâtă a notificat recurentei-reclamante prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare până la data de 29.11.2019.
Raportat la aceste date, instanța de apel a constatat că formularea cererii de chemare în judecată la 27.10.2021 a avut loc cu depășirea termenului legal de prescripție.
Recurenta-reclamantă critică concluzia, susținând că termenul special de prescripție reglementat în materia promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nu a început să curgă la niciuna din datele menționate, ci la o dată ulterioară, neprecizată, când apartamentul a fost finalizat.
În sprijinul acestei susțineri, recurenta-reclamantă arată că părțile au convenit prin art. 1.8 din antecontract ca apartamentul să fie vândut gata de utilizare, respectiv finalizat în interior, cu toate utilitățile și serviciile necesare pentru o utilizare corespunzătoare.
Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte observă că exigibilitatea obligației de a face născute din antecontract în sarcina promitentului vânzător a fost legată de o dată fixă și nu de momentul finalizării apartamentului, gata de a fi vândut.
Ca atare, pretinsa neîndeplinire a obligației ce revenea promitentului vânzător, de a finaliza apartamentul până la data la care trebuia încheiat contractul, nu a avut efecte asupra cursului prescripției, în sensul că nu a amânat nașterea dreptului material la acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, față de conținutul clar și lipsit de echivoc al art. 1669 alin. (2) C. civ., ci ar fi putut, eventual, să justifice antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă.
Pentru argumentele expuse, instanța supremă constată că nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1669 C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.
Suplimentar, cu referire la considerentele instanței de apel prin care s-au analizat criticile referitoare la prescripție și prin raportare la data de 21.02.2020, când reclamanta a solicitat pârâtei să stabilească o dată pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului, ceea ce presupune că imobilul era finalizat, Înalta Curte arată că au natura unor considerente supraabundente, care puteau fi omise, fără a lipsi hotărârea de fundament.
Ca atare, analiza susținerilor recurentei-reclamante prin care se combat formal aceste considerente, este superfluă.
Pentru motivele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1897 A din 8 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Referitor la cererea intimatei B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 5.950 lei, conform înscrisurilor aflate la filele 26-28 din dosarul de recurs.
În consecinţă, constatând că recurentei i s-a respins calea extraordinară de atac, a fost admisă cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale.