Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, printre altele, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a reţinut că se solicită revizuirea unei hotărâri definitive, de către condamnatul A., invocându-se motivele de revizuire reglementate de art. 453 alin. (1) lit. a) şi e) C. proc. pen., urmărindu-se rejudecarea cauzei şi dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În ceea ce priveşte primul caz de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză, Curtea a constatat că prezenta cale extraordinară de atac este formulată împotriva unei decizii penale definitive pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel şi care priveşte acţiunea penală exercitată faţă de inculpatul revizuent A., însă motivele învederate de revizuentul condamnat nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, respectiv nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind îndeplinite exigenţele acestuia, sub raport de ambele condiţionări, în sensul că faptele sau împrejurările invocate trebuie să fie noi, complet necunoscute instanţelor care au soluţionat pe fond cauza, iar acestea să fie apte să conducă la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare.
Sub aspectul primei condiţii, relativ la caracterul de noutate al faptelor şi împrejurărilor invocate, se reţine că în doctrină şi jurisprudenţă există consens în sensul că probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute, adică "probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei".
Aşadar, nu se poate ajunge, pe calea revizuirii, la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză sau la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţa sau instanţele care au judecat cauza, legea referindu-se la situaţii noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond, şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate.
Prin urmare, pentru a fi incident acest caz de revizuire, s-a apreciat că este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că acestea nu au putut fi cunoscute de instanţă, indiferent de motiv, iar descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii au drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii. De asemenea, în deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual penale române, sunt şi prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată". În nici un caz însă revizuire nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).
Cu privire la înţelesul expresiei "fapte sau împrejurări", în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, inclusiv a Curţii Constituţionale s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, vizează situaţia de fapt a cauzei, şi care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii.
Or, după cum rezultă din motivele de revizuire din prezenta cerere, nu este îndeplinită condiţia ca împrejurarea nou-descoperită şi necunoscută de către instanţă să vizeze starea de fapt a cauzei, condiţie stabilită prin interpretarea jurisprudenţială a acestui caz de revizuire, în condiţiile în care revizuentul invocă în fapt caracterul neîntemeiat al soluţiei revizuite, raportat la modalitatea greşită în care instanţele au aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente, cu referire la deciziile Curţii Constituţionale nr 297/2018 şi respectiv 358/2022.
În raport de această primă condiţie, Curtea apreciază că aspectele invocate cu caracter de noutate în susţinerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv împlinirea termenelor generale de prescripţie a răspunderii penale prevăzute de art. 154 alin. (1) C. pen. la data pronunţării deciziei în apel, nu pot fi apreciate ca îndeplinind condiţia instituită prin art. 453 din C. proc. pen., respectiv aceea de a reprezenta fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţelor care au pronunţat hotărârea de condamnare a revizuentului.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, s-a reţinut că revizuirea poate fi cerută atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să soluţioneze fondul cauzei;
b) hotărârile definitive sa fie ireconciliabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai circumstanţele nou descoperite, iar nu circumstanţele noi. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt nou descoperite, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt circumstanţe noi.
În cauza de faţă, petentul a invocat ordonanţa Curţii de Apel Napoli din data de 19.10.2022 (instanţa de executare din Italia, pentru că executarea pedepsei este preluată de Republica Italiană) precizând că deşi aceasta nu a fost recunoscută într-o procedură distinctă, instanţele române au luat act de existenţa ei, de considerentele cuprinse de aceasta şi au constatat că aceasta produce efecte pe teritoriul Italiei, revizuentul neaflându-se la acest moment în executarea vreunei pedepse. Or, până la acest moment, soluţia pronunţată la data de 19.10.2022 de Curtea de Apel din Napoli a fost apreciată de instanţele române ca fiind una care tranşează fondul cauzei, reţinându-se că judecătorul italian a statuat asupra unor aspecte care sunt intim legate de soluţia asupra fondului.
În raport de situaţia relevată, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât sintagma "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia", ce constituie conţinutul acestui caz de revizuire, nu se referă şi la situaţia în care starea de ireconciliabilitate s-a creat între o hotărâre penală definitivă pronunţată pe plan intern şi o hotărâre de recunoaştere a acestei hotărâri pronunţată de o instanţă de executare străină.
În acest sens, Curtea a considerat că pentru reţinerea cazului de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. este necesară existenţa a cel puţin două hotărâri penale definitive, prin care instanţele să fi soluţionat conflictul de drept substanţial penal (hotărârile să conţină o rezolvare a fondului cauzei), care nu se pot concilia (în sensul că ireconciliabilitatea presupune ca hotărârile, prin dispoziţiile lor, să se excludă una pe alta, iar acest aspect se referă la situaţia de fapt, iar nu la probleme de drept) şi nu au fost atacate concomitent prin intermediul altor căi extraordinare de atac.
Din interpretarea indicată se constată aşadar că nu este posibilă invocarea unei ireconciliabilităţi între o hotărâre penală de condamnare şi o hotărâre străină de recunoaştere a acestei hotărâri, în contextul în care finalitatea acestui caz de revizuire este reprezentată de înlăturarea din sfera ordinii de drept a unor hotărâri judecătoreşti penale definitive ce conţin o eroare judiciară care aduce atingere ordinii de drept constituţionale, prin ireconciliabilitatea acestora, şi, implicit, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să reflecte aceeaşi realitate juridică.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel, în termen legal, revizuentul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 23.05.2024, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2 cu prim termen de judecată la data de 10.09.2024.
Prin motivele de apel, acesta a solicitat, în principal, admiterea în principiu a cererii de revizuire şi dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti - în vederea judecării pe fond a cererii de revizuire.
Subsecvent, ca urmare a admiterii în principiu a cererii de revizuire, a solicitat suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere şi, implicit, suspendarea mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
În susţinerea acestui motiv de apel, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă, că împrejurarea descoperită între timp, care nu a fost cunoscută la soluţionarea cauzei şi care exista la momentul pronunţării deciziei, constă în aceea că doctrina şi practica judiciară, în unanimitate, au apreciat, în mod greşit, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie interpretativă şi nu o decizie simplă/extremă, aflându-se în eroare, aspect care a condus la încălcarea principiului legalităţii. Aşadar, aspectele invocate nu sunt de noutate, ele existau la momentul pronunţării hotărârii, însă instanţa de judecată nu a cunoscut şi nu a analizat, în mod corect, natura juridică a Deciziei nr. 297/2018, respectiv aceea de decizie simplă/extremă.
Având în vedere că se află în imposibilitate de a formula contestaţie în anulare în raport cu Decizia nr. 43/29.05.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, unde s-a stabilit că "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabila în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauza", a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 5 parag. 1 şi 4 din CEDO, art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la CEDO, art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (2), art. 20, art. 21 şi art. 148 din Constituţia României.
În subsidiar, a solicitat dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti - în vederea rejudecării cauzei în ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu - revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ca urmare a nemotivării sentinţei penale, întrucât nu se analizează deloc incidenţa în cauză a art. 20 din Constituţia României şi a jurisprudenţei CEDO.
Referitor la cel de-al doilea caz de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a arătat că hotărârea de condamnare pronunţată de instanţele din România, cât şi cea pronunţată de instanţa din Napoli tranşează fondul şi analizează instituţia prescripţiei răspunderii penale, motiv pentru care cele două hotărâri judecătoreşti sunt în mod vădit inconciliabile şi se impune revizuirea hotărârii instanţei române, respectiv decizia penală nr. 32/A/07.02.2019.
Examinând apelul formulat de revizuentul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de apel constând în nemotivarea sentinţei din perspectiva neanalizării incidenţei art. 20 din Constituţia României şi a jurisprudenţei CEDO, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Astfel, nu este conform cu realitatea că prima instanţă nu a efectuat o analiză din această perspectivă, în concret, în considerentele sentinţei penale arătându-se că «în deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual penale române, sunt şi prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată"». În ceea ce priveşte efectele pe care prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să le genereze în prezenta cauză, Înalta Curte constată că acestea subordonează redeschiderea procesului penal legii şi procedurii penale a statului parte la convenţie ("este posibilă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv..."). Prin urmare, condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire sunt cele prevăzute de legislaţia procesual penală română.
Or, cazul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este incident doar în situaţiile în care se invocă descoperirea de fapte şi împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Poziţia doctrinei şi jurisprudenţei, inclusiv celei a instanţei de contencios constituţional, este în sensul că prin fapte şi împrejurări noi trebuie să se înţeleagă elemente noi privind situaţia de fapt, cu consecinţe asupra temeiniciei hotărârii pronunţate, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac "ce are ca scop înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti", aşa cum se arată şi în paragraful 25 al Deciziei nr. 15 din 31.01.2023 a Curţii Constituţionale a României. În considerentele aceleiaşi decizii, la paragraful 23, în acord cu cele menţionate mai sus cu privire la sfera noţiunilor de fapte şi împrejurări noi, cu care operează art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se trimitere la o doctrină ale cărei concluzii instanţa de contencios constituţional şi le însuşeşte, se arată că este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanţă indiferent din care motiv; descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială. Or, ceea ce invocă apelantul-revizuent nu este o eroare de fapt, ci o eroare în interpretarea naturii şi efectelor Deciziei Curţii Constituţionale a României cu nr. 297/2018.
Singura ipoteză în care s-ar putea da eficienţă deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale cu ocazia formulării revizuirii este cea prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., însă acesta nu este invocat şi nici nu e incident în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., instanţa de control judiciar reţine că o primă condiţie pentru ca acesta să fie incident, este să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să conţină o rezolvare a fondului cauzei, a acţiunii penale, condiţie care nu este îndeplinită în speţa de faţă, ordonanţa Curţii de Apel din Napoli din 19.10.2022 revocând o hotărâre italiană de recunoaştere şi executare a unei hotărâri judecătoreşti naţionale de condamnare, în concret, a sentinţei penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
Faptul că instanţa italiană nu a fost (de altfel nici nu putea) învestită cu soluţionarea fondului acţiunii penale a fost tranşat tocmai prin hotărârea invocată de către apărarea revizuentului condamnat (decizia penală nr. 259/A din 28 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2021, ce a avut ca obiect contestaţie la executare), când s-au statuat următoarele:
"prescripţia răspunderii penale nu poate fi verificată de instanţa de executare (în speţă instanţa italiană) nici prin intermediul unei cereri de revizuire a hotărârii de condamnare (aceasta fiind exclusiv de competenţa instanţei de condamnare, conform art. 19 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI) şi nici sub aspectul executării pedepsei, conform art. 17 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, întrucât constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale se poate dispune numai prin desfiinţarea hotărârii de condamnare ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire (contestaţia în anulare, conform dreptului procesual român), care este de competenţa exclusivă a instanţei de condamnare (în speţă instanţa română). A considera că analiza intervenţiei prescripţiei răspunderii penale poate fi efectuată de statul de executare în cadrul procedurilor de executare, conform art. 17 alin. (1) din Decizia - cadru 2008/909/JAI, ar însemna să se eludeze dispoziţiile art. 19 alin. (2) din aceeaşi decizie, lipsindu-le de efect, ceea ce, în opinia instanţei supreme, este inadmisibil".
O atare analiză efectuată de instanţa italiană nu poate conduce la concluzia existenţei unei hotărâri prin care a fost tranşat fondul cauzei.
Nefiind întrunită această primă condiţie, Înalta Curte nu va mai trece la analiza condiţiei caracterului ireconciliabil al celor două hotărâri.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelantul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2024.