Şedinţa publică din data de 06 noiembrie 2024
Deliberând asupra excepţiei inadmisibilităţii apelului invocate de reprezentantul Ministerului Public, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul A., cu privire la decizia penală nr. 210 din data de 29.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2021.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a reţinut că, prin decizia penală nr. 210/29.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul penal nr. x/310/202,1 în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia împotriva sentinţei penale nr. 13 din data de 08.02.2023, şi în consecinţă:
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, şi rejudecând, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.).
A fost respinsă, ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă B., în limita sumei de 600 euro, luând act că prejudiciul de 2400 euro a fost acoperit de către inculpatul A..
A fost ridicat sechestrul asigurător instituit asupra bunului mobil al inculpatului, respectiv C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat părţii civile B..
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate în apel au rămas în sarcina statului.
În motivarea acestei decizii, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 13 din data de 08.02.2023 pronunţată de Judecătoria Sinaia s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., cu referire la art. 159 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesul penal privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., ca urmare a împăcării cu partea civilă D. (faptă din 18.11.2019).
În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 159 alin. (2) din C. pen., s-a constatat stinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă D..
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., cu referire la art. 159 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. art. 244 alin. (1) din C. pen., ca urmare a împăcării cu partea civilă E. (faptă din 19.10.2019).
În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 159 alin. (2) din C. pen., s-a constatat stinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă E..
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. (faptă din decembrie 2018- noiembrie 2019).
În baza art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă B..
În baza art. 72 C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reţinut pentru o perioadă de 24 de ore de la data de începând cu data de 22.01.2020, orele 19:00 până la data de 23.01.2020, orele 19:00 şi reţinut la data de 28.04.2021.
În baza art. 404 alin. (4) lit. e) rap. la art. 249 alin. (1) şi art. 2503 s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii sechestrului asigurător dispusă prin Ordonanţa nr. 998/P/2019 din data de 10.08.2020, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe bunurile mobile aflate în proprietatea inculpatului A. şi anume: - C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc până la concurenţa sumei de 10350 de euro.
În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., măsura sechestrului asigurător instituită în favoarea părţii civile B., în limita prejudiciului neacoperit cu privire la acesta, 1300 de euro, s-a dispus să înceteze de drept dacă persoana vătămată B. nu introduce acţiune la instanţa civilă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, urmând ca la expirarea acestui termen fără promovarea acţiunii civile sechestrul asigurător impus asupra bunurilor inculpatului menţionate anterior să se restrângă la suma de 9050 de euro (aferentă constituirii iniţiale de parte civilă a persoanelor vătămate din dosarul disjuns x/2022).
În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte soluţiile de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării, cheltuielile judiciare ocazionate cu procesul s-a dispus să fie suportate, în mod egal, de inculpat şi de părţile civile respective.
În consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească suma de 600 de RON, precum şi părţile civile D. şi E. la suma de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate statului.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare aferente soluţiei de achitare sau rămas în sarcina statului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Judecătoria Sinaia a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul nr. x/2019 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a cinci infracţiuni de înşelăciune în concurs real, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 244 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în prejudiciul persoanelor vătămate F., D., B., E. şi G..
Prin încheierea din 17.11.2022, instanţa de fond (Judecătoria Sinaia) a dispus disjungerea cauzei privind infracţiunile săvârşite cu privire la persoanele vătămate G. şi F., având în vedere că acestea au încheiat cu inculpatul contracte de mediere în vederea împăcării, instanţa rămânând învestită în continuare în cadrul prezentului dosar cu trei infracţiuni de înşelăciune săvârşite împotriva părţilor civile B., E. şi D..
Instanţa de fond a reţinut că la data de 16.06.2022, inculpatul a înaintat la dosar un înscris sub semnătură privată intitulat declaraţie de împăcare, semnat de inculpat şi partea civilă D. prin care s-a arătat că cele două părţi s-au împăcat, atât sub aspectul laturii civile cât şi sub aspectul laturii penale.
Pentru a verifica veridicitatea înscrisului depus de inculpat, instanţa de fond a dispus ca partea civilă să se prezinte la termenul de judecată următor pentru a confirma că înscrisul care atestă împăcarea provine şi de la acesta, însă partea civilă nu s-a prezentat. Din nota telefonică aflată la fila x a rezultat că partea civilă s-a împăcat cu inculpatul.
Totodată, inculpatul s-a împăcat şi cu partea civilă E., aşa cum reiese din înscrisul autentificat prin încheierea 2821/14.10.2022 de notarul public H..
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de fond a dispus încetarea procesului-penal privind infracţiunile de înşelăciune săvârşite împotriva părţilor civile E. şi D. şi că acţiunile civile exercitate de cele două persoane vătămate menţionate s-au stins.
Inculpatul a mai depus şi o declaraţie notarială din care rezultă faptul că părţii civile B. i-a achitat suma de 1200 de euro reprezentând o parte din prejudiciu, inculpatul obligându-se ca până la data de 26.10.2022 să achite şi restul de 1800 de euro. Cu toate acestea, partea civilă a arătat că îşi va retrage plângerea şi orice alte pretenţii faţă de inculpat numai după ce acesta va achita şi restul prejudiciului. În aceste condiţii, s-a constatat că nu a existat o împăcare totală, necondiţionată, sens în care instanţa de fond a procedat la citirea rechizitoriului şi faţă de neprezentarea inculpatului, la administrarea de probe.
În drept, s-a reţinut că potrivit art. 244 alin. (1) C. pen., infracţiunea de înşelăciune în varianta de bază constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în eroare, printr-o acţiune sau o omisiune, a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate, având ca efect crearea unei reprezentări eronate, false a realităţii.
S-a reţinut că din actele dosarului, nu rezultă cu certitudine că inculpatul a fost de rea-credinţă fie la încheierea contractului cu partea civilă, fie pe parcursul derulării acestuia, prezentându-i ca adevărată o faptă mincinoasă. De asemenea, deşi inculpatul nu şi-a achitat în totalitate obligaţiile asumate, nu s-a putut reţine cu certitudine faptul că acesta a avut intenţia de a o induce în eroare pe persoana vătămata cu privire la efectuarea obligaţiilor asupra cărora s-au înţeles cele două părţi.
În lipsa unor manopere dolosive din partea inculpatului la încheierea şi la executarea contractului, împrejurarea că acesta nu a respectat cele asumate reprezintă doar o neexecutare a obligaţiilor contractuale şi nu are caracter penal.
Dacă inculpatul nu a indus în eroare persoana vătămată nici la încheierea contractului de prestări servicii şi nici pe parcursul executării acestuia, s-a apreciat că în cauză nu poate fi reţinută existenţa infracţiunii de înşelăciune. Faptul că una din părţile contractului, în speţă inculpatul, nu şi-ar fi îndeplinit corespunzător obligaţiile asumate constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana vătămată se poate adresa instanţei civile.
Astfel, s-a reţinut că între inculpatul A. şi partea civilă B. a fost încheiat un contract în formă simplificată în urma căruia primul trebuia să livreze celui de-al doilea un autovehicul.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul şi-a îndeplinit obligaţia, chiar dacă a făcut-o cu întârziere, livrând un autovehicul I., de o altă culoare şi cu un motor de capacitate diferită decât cel solicitat de partea civilă.
Cu toate că autovehiculul nu corespundea caracteristicilor menţionate de partea civilă, aceasta a înţeles să achite şi restul sumei de plată şi să îl recepţioneze. Faptul că autovehiculul nu a funcţiona aşa cum ar fi fost normal, nu reprezintă o inducerea în eroare a părţii civile în sens penal.
Astfel, potrivit art. 1690 din C. civ., starea bunului vândut: bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (alin. (1); cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor (alin. (2); dacă în urma verificării se constată existenţa unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia prevăzută la alin. (1) (alin. (3); cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art. 1.707 - 1.714 rămân aplicabile (alin. (4). Conform art. 1691 din C. civ., dezacordul asupra calităţii: în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării (alin. (1); prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului (alin. (2); dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă (alin. (3); hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei (alin. (4). Potrivit art. 1707 din C. civ., condiţii privind garanţia contra viciilor bunului vândut: vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic (alin. (1); este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent (alin. (2); garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului (alin. (3); vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea contractului (alin. (4); în vânzările silite nu se datorează garanţie contra viciilor ascunse (alin. (5).
Apoi, faptul că ulterior partea civilă a restituit autovehiculul inculpatului, cu promisiunea celui din urmă că îi va restitui banii sau îi va aduce un alt autovehicul s-a reţinut că reprezintă, de asemenea, o neexecutare a obligaţiilor contractuale, reprezentând fie o rezoluţiune a contractului, în care partea civilă nu a fost repusă în situaţia anterioară încheierii actului juridic, fie încheierea unui nou contract în virtutea căruia inculpatul trebuia să aducă o nouă maşină în schimbul celei ce a fost vândută martorului J..
Partea civilă a consimţit la vânzarea autovehiculului, fiind de acord să ofere noului proprietar actele necesare pentru ca acesta din urmă să îşi înmatriculeze pe numele său autovehiculul.
Or, nici în această situaţie instanţa de fond nu a identificat un element de inducere în eroare a părţii civile din partea inculpatului, întrucât vânzarea a avut loc, singura obligaţie pe care inculpatul a omis-o fiind aceea de a restitui suma încasată pe autovehicul părţii civile.
Aşadar, câtă vreme nu rezultă că inculpatul a indus în eroare persoana vătămată nici la încheierea contractului, nici pe parcursul executării acestuia, în cauză nu a putut fi reţinută existenţa infracţiunii de înşelăciune. Faptul că una din părţile contractului, în speţă inculpatul, nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile - nu a restituit suma primită pentru autovehiculul vândut mai departe altei persoane - constituie o nerespectare a clauzelor contractuale, pentru care persoana vătămată se poate adresa instanţei civile, urmând a se avea în vedere, în funcţie de împrejurări şi de poziţia procesuală a părţii civile.
Instanţa de fond nu a identificat în ce constă inducerea în eroare a părţii civile sau care este fapta neadevărată prezentată de inculpat ca fiind adevărată părţii civile, motiv pentru care, lipsind un element esenţial al elementului material, fapta imputată nu este prevăzută de legea penală. Este adevărat că inculpatul a mai fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune, dar acest lucru nu înseamnă că în prezenta cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa de fond dispus conform dispozitivului sentinţei.
Împotriva soluţiei de achitare a formulat apel parchetul, invocând nelegalitate şi netemeinicia acesteia.
În cursul judecăţii în apel, instanţa de control judiciar, prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, i-a oferit inculpatului ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul său de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004) şi a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.
Instanţa de apel a readministrat probele pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală, audiind persoana vătămată şi martorii K. şi J., inculpatul precizând că nu înţelege să dea declaraţie în apel, menţinând cele susţinute anterior.
Instanţa a acordat termen inculpatului pentru a face dovada celor susţinute, respective că a restituit părţii civile integral suma de 2400 euro. La dosarul cauzei a fost înaintată chitanţa olografă datată 3.07.2023 din care rezulta că suma respectivă s-a restituit, însă din actele dosarului nu rezultă că între părţi a intervenit împăcarea.
Examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, în limitele impuse de art. 417 din C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Elementul material al infracţiuni este acţiunea de inducere în eroare care se realizează fie prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase, fie prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Acţiunea de inducere în eroare poate fi realizată în genere prin orice mijloace, de la simpla afirmaţie mincinoasă sau reticentă până la mijloace caracterizate de lege ca fiind frauduloase, caz în care, există o formă agravată a infracţiunii. Indiferent de mijloacele folosite, făptuitorul trebuie sa creeze victimei o falsă reprezentare a realităţii, aceasta ajungând să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau că fapta adevărată este mincinoasă. Aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci şi de persoana victimei, de gradul ei de cultura, de starea psihică în care se găsea în momentul săvârşirii faptei, etc. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă, datorită acestor împrejurări de ordin subiectiv, victima s-a lăsat sau nu uşor indusă în eroare. Legea urmăreşte îndeosebi să apere persoanele mai credule, mai puţin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt expuse să devină victime ale infracţiunii.
Referitor la acuzaţiile aduse în legătură cu partea civilă B., din probele administrate în cauză, în esenţă, Curtea a reţinut că rezultă următoarea situaţie de fapt:
Partea civilă şi-a exprimat faţă de martora K. intenţia de a achiziţiona un autoturism second-hand din străinătate, aceasta i-a făcut legătura cu inculpatul, partea civilă comunicându-i telefonic că este interesat de un autoturism marca I. motor 1,6 l culoare gri. Ulterior, inculpatul a adus un autovehicul cu aceste caracteristici de culoare neagră, la domiciliu martorei, pentru care a solicitat 2400 euro. Partea civilă a condus autoturismul, care corespundea din punct de vedere tehnic, ei doi neînţelegându-se la preţ, partea civilă fiind dispusă să achite 2000 euro.
Ulterior, partea civilă l-a contactat din nou pe inculpat, fiind dispusă să îi achite preţul de 2400 de euro în schimbul autovehiculului, însă inculpatul i-a comunicat că acesta a fost vândut. Ulterior, inculpatul a solicitat suma de 2000 de euro pentru a-i aduce părţii civile din Germania un autovehicul cu aceleaşi caracteristici: gri, motor 1,6 l şi marca I., partea civilă remiţându-i această sumă la data de 14.12.2018. Faptul că partea civilă a remis în numerar banii inculpatului nu este negată de acesta, rezultând şi din declaraţia martorei sus-menţionate, date în cursul urmăririi penale.
În perioada imediat următoare, inculpatul nu a adus autoturismul promis, invocând diverse motive. După multiple insistenţe, inclusiv prin intermediul numitului L., fratele inculpatului, la data de 19.03.2019 inculpatul a adus părţii civile un autovehicul marca I., culoarea bleu, cu motor de 1,8 l, pe platformă, deşi partea civilă solicitase să fie adus pe roţi. Partea civilă a achitat şi restul de preţ, de 400 de euro însă după ce a plătit suma de bani, a constatat că maşina nu funcţiona cum trebuie.
Actele de proprietate au fost întocmite la aproximativ o săptămână după, când partea civilă a încercat să înscrie autovehiculul în circulaţie. L-a contactat pe inculpat care i-a sugerat să schimbe filtrele autovehiculului. Partea civilă a mai arătat că prin intermediul fratelui inculpatului, L., a dus autovehiculul la un service, dar nu a putut fi reparat.
În luna august 2019, inculpatul i-a solicitat părţii civile să îi dea înapoi maşina, partea civilă fiind de acord, solicitându-i restituirea sumei achitate sau livrarea unei alte maşini. Inculpatul a preluat maşina din service şi a sunat-o pe partea civilă după câteva zile, spunându-i că a reparat autovehiculul, dar aceasta din urmă a refuzat să-l primească înapoi. După câteva zile, inculpatul i-a cerut persoanei vătămate să îi dea certificatul fiscal pentru că a vândut autovehiculul, persoana vătămată fiind de acord, fără a solicita vreun ban noului cumpărător.
Martorul J., persoana căreia partea civilă i-a înmânat certificatul fiscal, a arătat că în urmă cu 3-4 ani a achiziţionat un autovehicul marca I., albastru, de la o persoană de pe Valea Prahovei al cărei nume nu îl mai reţine. A precizat că i-a plăcut maşina oferită spre vânzare, fiindu-i livrată de aceeaşi persoană care i-a comunicat că autovehiculul nu este pe numele său, ci al unui văr. Martorul a arătat că a dat un avans acelei persoane urmând ca suma integrală să fie achitată abia după ce intra în posesia certificatului fiscal de la partea civilă. Martorul a arătat că s-a întâlnit cu partea civilă care i-a remis certificatul fiscal şi care nu i-a cerut niciun ban, preţul fiind remis de martor inculpatului. În acest sens este şi procesului-verbal de recunoaştere persoane după fotografii întocmit cu ocazia audierii martorul J. de către organele de urmărire penală, acesta indicat persoana din fotografia cu nr. 3 ca fiind cea de la care a achiziţionat autoturismul marca I. şi căreia i-a înmânat suma de 200 euro, reprezentând avansul, precum şi suma de 2000-2200 euro, contravaloarea autoturismului. Organele de cercetare penală au procedat la identificarea persoanei recunoscute şi indicate de către martorul J. stabilind că aceasta se numeşte A..
Singura declaraţie dată în cauză de inculpat este cea din 8.04.2021, când a fost audiat în calitate de suspect (dosar up nr. x/2021), în care a susţinut că este administrator al S.C. M. S.R.L., care are ca obiect de activitate "transport mărfuri", iar din anul 2018, de când a deschis această societate comercială efectuează transport internaţional de autoturisme şi mărfuri. În acest sens a publicat anunţuri pe aplicaţia N., prin intermediul căreia este contactat de diferiţi clienţi. A. a declarat că în anul 2018 a fost contactat prin intermediul unor cunoştinţe de către o persoană de sex masculin, B. din Comarnic, judeţul Prahova, care i-a solicitat să îi aducă un autoturism marca I. din Germania cu valoarea de aproximativ 2000 euro, fără a-i da vreo sumă de bani în acest sens, acest ultim aspect fiind infirmat de partea civilă şi de martora K..
Inculpatul a susţinut că a cumpărat şi transportat din Germania un autoturism marca I., pe care l-a prezentat persoanei vătămate B., acesta cumpărându-l contra sumei de 2000 euro plus 350 euro transportul. Inculpatul a pretins că după aproximativ 3- 4 luni, a fost contactat de către persoana vătămată care i-a spus că s-a defectat autoturismul şi că vrea să-l vândă, aspect inexact, contrazis de partea civilă, care a arătat că imediat după ce i-a fost adus, a constatat că autoturismul nu funcţiona cum trebuie, contactându-l pe inculpat, care i-a sugrat să schimbe filtrele, iar ulterior, prin intermediul fratelui inculpatului, L., a dus autovehiculul la un service, dar nu a putut fi reparat.
Inculpatul A. a mai declarat că l-a ajutat pe B. să vândă autoturismul respectiv, în sensul că i-a găsit un cumpărător, cu care s-a înţeles referitor la condiţiile şi preţul vânzării; B. i-a dat actele acestuia contractul si certificatul fiscal, încasând de la cumpărător contravaloarea autoturismului, acest ultim aspect fiind contrazis de partea civilă şi de martorul J., din declaraţiile cărora rezulta că preţul a fost plătit de martor inculpatului. În continuare, inculpatul A. a menţionat că nu ştie ce s-a mai întâmplat, nu a mai luat legătura cu B. şi nici nu îi datorează acestuia vreo sumă de bani. Inculpatul şi-a schimbat poziţia pe parcursul procesului, când a achitat contravaloarea sumei de 1200 euro persoanei vătămate, parte din suma încasată iniţial de la aceasta.
Cu ocazia confruntării realizate în cursul urmăririi penale conform procesului-verbal de confruntare din 4.06.2021 (dosar up nr. x/P/2019) la întrebarea nr. 17, "cine a încasat contravaloarea autoturismului I. de la noul cumpărător" (n.n martor J.), inculpatul a confirmat că el a încasat-o, iar la întrebarea nr. 21, "Până în prezent i-aţi adus persoanei vătămate B. alt autoturism marca I.? Aţi restituit acestuia suma de 2400 euro?" inculpatul a confirmat că nu i-a adus un alt autoturism persoanei vătămate B. şi nici nu i-a restituit cei 2400 euro.
Coroborând declaraţia inculpatului cu celelalte probe administrate, Curtea a reţinut că acesta nu este sincer, prezentând o situaţie de fapt denaturată în încercare de a scăpa de răspundere. În conformitate cu declaraţiile persoanei vătămate, ale martorilor K., J., audiaţi atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată în faţa instanţei de fond, şi apoi în apel, precum şi cu procesul-verbal de confruntare, procesul-verbal de recunoaştere persoane după fotografii, a rezultat cu certitudine că acesta i-a promis persoanei vătămate că îi va procura şi aduce un autoturism din străinătate, a cărui marcă şi caracteristici i l-a indicat acesta din urmă, persoana vătămată remiţându-i iniţial inculpatului 2000 euro în acest scop şi apoi diferenţa de 400 euro; inculpatul a amânat livrarea timp de mai multe luni, invocând diverse motive, ulterior aducându-i un autoturism cu probleme tehnice, ce a necesitat reparaţii, rămânând în service mai multe luni, acesta fiind înstrăinat ulterior de inculpat martorului J., în schimbul plăţii preţului către acesta. Inculpatul nu a adus alt autoturism persoanei vătămate, nici nu i-a restituit decât în cursul procesului, suma de bani primită.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse la fapta care reiese din mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reţinut că inculpatul a creat o falsă reprezentare a realităţii pentru partea civilă din cauza, pe parcursul derulării raporturilor dintre ei, inducând-o în eroare că îi va aduce un anumit tip de autoturism, acţiune urmată de acte patrimoniale, respectiv de remiterea către el a sumei de 2400 euro, inculpatul neaducându-i autoturismul promis, ci unul cu probleme tehnice, pe care ulterior inculpatul l-a vândut altei persoane, neprocurându-i părţii civile un alt autoturism şi nerestituindu-i decât în cursul procesului suma ce i-a fost remisă în acest scop, elemente ce se circumscriu laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen.. S-a reţinut că se regăseşte în speţă şi consecinţa civilă a faptei (producerea unui prejudiciu material la momentul consumării infracţiunii constând în preţul plătit), ce constituie o cerinţă esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni.
În continuare s-a arătat că, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii analizate este nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, însoţită de o cerinţă esenţială: acţiunea de amăgire sa fie efectuată în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, astfel înşelăciunea trebuie comisă cu intenţie directă calificată prin scop (obţinerea unui folos material injust), din probele administrate reieşind elemente care să determine reţinerea unei astfel de forme de vinovăţie.
Astfel, Curtea nu şi-a însuşit baza factuală stabilită de prima instanţă, reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, aşa cum s-a detaliat în cele ce preced.
Curtea a reţinut că nu este vorba de un litigiu de natură civilă aşa cum a apreciat prima instanţă, ci de un adevărat modus operandi, inculpatul, sub pretextul oferirii de servicii de transport/procurare autovehicule din străinătate, inducând în eroare mai multe persoane vătămate în scopul obţinerii contravalorii bunurilor sau serviciilor, ulterior oferind diverse motive pentru neexecutare, în final blocându-le numerele de telefon. În acest sens, inculpatul a procedat şi cu alte persoane vătămate, respectiv D., E., însă în cursul judecăţii, în prezenta cauză, în urma achitării prejudiciului a intervenit împăcarea, dar şi în alte dosare, în care a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prin s.p. nr. 876 pronunţată de Judecătoria Braşov la 9.07.2020 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin d.p. nr. 581/14.10.2020 a Curţii de Apel Braşov, şi prin s.p. nr. 33 pronunţată de Judecătoria Sinaia la 28.04.2021 în dosarul nr. x/2020, definitivă prin d.p. nr. 1166/12.10.2021 a Curţii de Apel Ploieşti.
În consecinţă, s-a apreciat că apelul parchetului este fondat, astfel că a fost admis, cu consecinţa desfiinţării în parte a hotărârii atacate, şi în urma rejudecării a fost condamnat inculpatul sub aspectul comiterii infracţiunii prev.de art. 244 alin. (1) din C. pen., în condiţiile în care fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiunea de înşelăciune şi a fost comisă cu forma de vinovăţie prev. de lege.
La individualizarea pedepsei principale ce a fost aplicată inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare enumerate în art. 74 alin. (1) din C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, natura şi gravitatea rezultatului produs constând în păgubirea persoanei vătămate cu o sumă relativ ridicată, prezenţa antecedentelor penale constând în condamnări pentru fapte similare cu amânarea aplicării pedepsei şi cu suspendare sub supraveghere, dar şi conduita procesuală incorectă adoptată în cursul procesului.
Ţinând cont atât de circumstanţele reale în care au fost săvârşită fapta cât şi circumstanţele personale ale inculpatului, s-a apreciat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea într-un cuantum orientat către minimului rezultat, cu executare în regim de detenţie, corespunde sub aspectul naturii şi al duratei atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei, sancţiunea aplicată corespunzând întru-totul funcţiilor de constrângere şi reeducare, precum şi scopului preventiv al acesteia.
S-a constatat că deşi potrivit fişei de cazier judiciar, inculpatul a mai suferit alte condamnări, putându-se pune problema unei pluralităţi de infracţiuni, faţă de Decizia nr. LXX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, conform căreia "Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă", Deciziei care îşi păstrează valabilitatea, Curtea a apreciat că nu poate dispune în apel o eventuală contopire, inculpatul urmând a-şi clarifica situaţia juridică pe cale separată.
Sub aspect civil, în condiţiile în care prin fapta ilicită a inculpatului s-a cauzat un prejudiciu material de 2400 euro părţii civile, probat cu declaraţiile celor doi şi cu înscrisurile depuse, prejudiciul fiind acoperit, s-a luat act de această împrejurare. Acţiunea civilă pentru diferenţa de 600 euro s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Astfel, deşi partea civilă şi-a recuperat pe parcursul procesului suma remisă inculpatului în cuantum de 2400 euro, sumă ce a făcut obiectul constituirii de parte civilă în cursul urmăririi penale (declaraţie dosar UP), acesta şi-a majorat pretenţiile la 3000 euro, fără a explica ce a generat această majorare. Astfel, la termenul din 17.11.2022, la fond, a confirmat că a primit 1200 euro, constituindu-se parte civilă cu diferenţa de 1800 euro, acesta în condiţiile în care în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, a susţinut că i-a remis inculpatului iniţial 2000 euro, apoi când i-a adus maşina, 400 euro.
În declaraţia dată în apel la 11.05.2023, partea civilă a declarat că a primit 1200 euro la notar, când s-a întocmit declaraţia notarială, 500 euro cu ordin de plată şi mai solicita încă 1300 euro. Conform chitanţei olografe data de 3.07.2023, partea civilă a mai primit de la inculpat 700 euro, ajungându-se la un total de 2400 euro. Deşi există o menţiune olografă că ar mai datora 600 euro, nu rezultă din ce provine această sumă, existenţa ei nefiind dovedită de partea civilă.
Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudicial produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Deci, prejudiciul în procesul penal trebuie să aibă ca izvor fapta dedusă judecăţii ce constituie obiect al acţiunii penale. Dacă partea civilă a exercitat acţiunea civilă şi pentru prejudicii ce nu au izvor în fapta dedusă judecăţii, instanţa penală nu poate obliga inculpatul să acopere această pagubă, ci numai pe cea produsă prin infracţiune, respectiv în speţă, pentru înşelăciune.
În consecinţă, a fost respinsă ca nefondată cererea părţii civile de a fi obligat inculpatul la plata către ea a sumei de 600 euro, luându-se act că prejudiciul de 2400 euro a fost acoperit de inculpat.
A fost ridicat sechestrul asupra bunului mobil al inculpatului respectiv C. cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, capacitate cilindrică 2664 cmc în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat părţii civile B..
Curtea, deliberând asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, a respins-o ca inadmisibilă, pentru considerentele ce succed:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat faptul că numitul contestator A. a fost condamnat prin decizia penală nr. 210 din data de 29 februarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., săvârşită în dauna părţii civile B. în perioada decembrie 2018 - noiembrie 2019.
Contestatorul a invocat ca temei al contestaţiei în anulare prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocând faptul că la momentul condamnării intervenise prescripţia răspunderii penale a infracţiunii de înşelăciune, în conformitate cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.
S-a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. are un maxim al pedepsei închisorii de 3 ani închisoare şi întrucât s-a săvârşit în perioada decembrie 2018 - noiembrie 2019, termenul general al prescripţiei răspunderii penale de 5 ani (conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.) a început să curgă în noiembrie 2019, nefiind împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat apel contestatorul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 18.06.2024, fiind fixat termen pentru judecată la data de 25.09.2024, cu citarea apelantului contestator şi cu asigurarea apărării, cauza fiind amânată pentru termenul din data de 06.11.2024.
În dezbateri, la termenul de judecată din 6 noiembrie 2024, a fost ridicată excepţia inadmisibilităţii căii de atac de către reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că dispoziţiile legale nu prevăd calea de atac formulată împotriva unei hotărâri definitive.
Examinând calea de atac promovată de apelantul A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Cu titlul preliminar, Înalta Curte aminteşte că, inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
Inadmisibilitatea căii ordinare de atac a apelului intervine, în principal, în două situaţii şi anume, când apelul nu este prevăzut de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu sunt supuse nici unei căi de atac, precum şi atunci când a fost declarat de o persoană care nu are calitate procesuală de a formula calea de atac.
În cauza de faţă, se reţine că a fost declarat apel împotriva deciziei penale nr. 345 din data de 8 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în etapa admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, hotărâre care este definitivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.
În considerentele Deciziei nr. 5 din 04 martie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) s-a arătat că (...) În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din C. proc. pen. (...).
Or, prin decizia apelată în cauză s-a examinat exclusiv admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare promovate împotriva deciziei nr. 210/29.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost condamnat inculpatul A..
În aceste condiţii, dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile speţei de faţă, nefiind depăşit momentul procesual al admisibilităţii în principiu, aşa încât prezenta cale de atac este inadmisibilă.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Se constată, aşadar, că apelantul a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi ordinare de atac.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, întrucât acesta a fost formulat împotriva unei hotărâri definitive.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 720 RON, va rămâne în sarcina statului.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga condamnatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 345 din data de 08 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 720 RON, rămâne în sarcina statului.
Obligă condamnatul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 06 noiembrie 2024.