Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 630/PI/21.12.2022, pronunţată în dosarul x/2020, printre altele, Tribunalul Timiş, în temeiul art. 289 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 8 (nouă) luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.
În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 2 (doi) ani şi 8 (opt) luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 (doi) ani şi 8 (opt) luni, pe durata căruia a obligat pe inculpat la respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a) - e), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din C. pen.
În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 404 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 72 alin. (1) din C. pen., a dedus din durata pedepsei aplicate reţinerea de 24 de ore din data de 31.05.2016.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, conform dispozitivului.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. d) şi art. 289 alin. (3) din C. pen., art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a dispus confiscarea sumelor de bani primite cu titlu de mită şi a altor bunuri, conform dispozitiv.
În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Autoritatea Vamală Română (fosta Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Timişoara), prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva inculpaţilor B., C., D., E., F., G., H. şi I..
S-a luat act că Autoritatea Vamală Română (fosta Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Timişoara), prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara nu s-a constituit parte civilă faţă de inculpaţii J. şi K..
În temeiul art. 272 alin. (2) din C. proc. pen., onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitiv.
Împotriva sentinţei penale nr. 630/PI/21.12.2022 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2020, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii L., J., E., M., N., O., K., P., Q., A., D., R., H., I. şi B..
Prin decizia penală nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023, printre altele, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii L., J., E., M., N., O., K., P., Q., A., D., R., H., I., B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat pe inculpaţii apelanţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în apel.
În temeiul art. 272 alin. (1) din C. proc. pen., onorariile avocaţilor din oficiu au rămas în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
La data de 19 decembrie 2023, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În motivarea recursului în casaţie, inculpatul, prin apărător ales, a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, lipsind tipicitatea obiectivă, cu argumentarea că primirea sumei de 100 de RON, chiar reală de ar fi, nu are legătură cu vreun act ce intră în atribuţiile sale de serviciu si, cu atât mai puţin, ar fi fost în legătură cu îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, deoarece, în calitatea sa de poliţist de frontieră, nu a avut atribuţii de verificare a mărfurilor introduse în ţară (în concret, utilajul agricol transportat pe platformă), respectiv de stabilire a taxelor vamale, aceste activităţi fiind de competenţa lucrătorului vamal care face controlul asupra bunurilor doar ulterior controlului efectuat de poliţistul de frontieră în privinţa persoanei şi mijlocului de transport.
Astfel, în cazul de faţă, poliţistul de frontieră avea doar atribuţii de verificare a identităţii persoanei şi mijlocului de transport, nefiind vorba de introducerea de mărfuri interzise, de contrabandă, iar în legătură cu persoana, acuzarea nu susţine că aceasta ar fi avut vreo restricţie, nefiind urmărită, dată în consemn etc., aceeaşi fiind şi situaţia mijlocului de transport.
Apărarea a arătat că atribuţiile poliţistului de frontieră sunt reglementate, în esenţă, de O.U.G. nr. 104/2001 - articolul 21, însă nu s-a arătat nici de către acuzare, nici de către instanţele de condamnare în concret care ar fi fost neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, respectiv ce încălcări ar fi trebuit să constate inculpatul în privinţa introducerii în ţară a utilajului agricol (aşa-zisele "combine").
Conchizând, apărarea a mai susţinut că instanţa de apel în mod greşit a schimbat acuzaţia penală imputată inculpatului în raport de care i-a fost încălcat şi dreptul la apărare.
În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 438 din C. proc. pen. relativ la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin încheierea nr. 247/RC din data de 18 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
În concret, s-a reţinut că doar critica vizând lipsa cerinţei esenţiale ataşată elementului material al infracţiunii de luare de mită constând în aceea ca fapta funcţionarului public să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu se circumscrie formal cazului de casare invocat prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Prin aceeaşi încheiere, judecătorul de filtru, a respins, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii L., Q. şi O. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în limitele admiterii în principiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, fie se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.
Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Analizând în aceste coordonate recursul în casaţie, respectiv criticile formulate de recurentul inculpat prin cererea introductivă care se circumscriu laturii obiective a infracţiunii ce a făcut obiectul judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, la data de 02/03.02.2016, inculpatul A., aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu în cadrul poliţiei de frontieră la PTF Stamora-Moraviţa, a primit 100 de RON în legătură cu introducerea în ţară a unui utilaj.
Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că faptele în raport de care a fost condamnat nu întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât lipseşte cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii de luare de mită constând în aceea ca fapta funcţionarului public să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, recurentul menţionând faptul că instanţa de apel nu a indicat în concret atribuţiile în legătură cu a căror îndeplinire ar fi primit inculpatul banii.
Alegaţiile recurentului privind schimbarea obiectului acuzaţiei excedează controlului de legalitate pe care instanţa de recurs în casaţie este competentă a-l realiza, neputând fi subsumate cazului de casare invocat, precum niciunui alt caz de casare.
Critica recurentului este nefondată.
Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen., infracţiunea dedusă judecăţii constă în fapta funcţionarului public având atribuţii de control care "direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri".
Din interpretarea literară a textului incriminator, se desprind cerinţele esenţiale ale elementului material şi anume, fapta trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase care nu sunt cuvenite în mod legal, actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere se pretinde, primeşte, acceptă sau nu se respinge promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite putând fi un act licit sau ilicit, singura cerinţă fiind aceea ca actul să intre în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului corupt.
Pe lângă modalitatea-tip a infracţiunii de luare de mită, legiuitorul a reglementat şi o modalitate agravată, prevăzută în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, determinată de calitatea specială impusă subiectului activ nemijlocit (autorului), aceea de funcţionar cu atribuţii şi competenţe speciale.
Potrivit acestei reglementări, infracţiunea de luare de mită este calificată, atrăgând un regim sancţionator mai sever, atunci când fapta a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor.
Din această perspectivă, şi în forma agravată, fapta de luare de mită este săvârşită în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoririlor care se circumscriu competenţelor subiectului activ, respectiv funcţionarului cu atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor (Decizia nr. 2 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
Fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, respectiv la momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă sau nu respinge promisiunea unor astfel de foloase, fiind suficient ca realizarea elementului material să fie anterioară sau concomitentă şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Din conţinutul normei de incriminare, reiese că pentru existenţa infracţiunii este nu doar necesar, ci şi suficient, ca elementul material, în cazul de faţă primirea unei sume de bani, să fie realizat în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, scop care însă, nu trebuie realizat efectiv.
Aşadar, contrar criticilor avansate în recurs referitoare la neindicarea atribuţiilor de serviciu neîndeplinite sau îndeplinite defectuos de către inculpat în schimbul banilor primiţi, Înalta Curtea constată că norma de incriminare nu prevede cerinţa ca scopul urmărit să fie realizat. De altfel, în ipoteza în care făptuitorul efectuează un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, fapta va constitui o infracţiune distinctă săvârşită în concurs cu luarea de mită, cu alte cuvinte, dacă actul respectiv ar fi în sine unul ilicit am fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
Ca atare, este nefondată critica vizând lipsa unei conduite contrare atribuţiilor de serviciu, aceasta având la bază premisa eronată conform căreia infracţiunea de luare de mită este o infracţiune complexă ce presupune în mod necesar realizarea unei acţiuni sau inacţiuni specifice infracţiunii de abuz în serviciu, realizarea elementului material nefiind subsumată unei astfel de condiţii. Or, ca o consecinţă a principiului legalităţii, norma de drept penal este de strictă interpretare şi aplicare, iar argumentul invocat nu poate fi primit deoarece norma nu prevede în conţinutul său concret o astfel de condiţie, tipicitatea fiind dată de conţinutul concret al normei de incriminare.
Calificarea unei fapte ca infracţiune nu se poate face decât în conformitate cu legea, ca urmare a corespondenţei dintre fapta concretă şi conţinutul infracţiunii, fiind exclus ca, pe cale de interpretare, să poată fi adăugată o condiţie care nu este prevăzută de lege, la fel cum nu ar putea fi eliminată o condiţie de tipicitate expres prevăzută de lege.
Aplicând aceste consideraţii teoretice cauzei de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina recurentului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită primirea de foloase necuvenite fiind realizată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în timpul programului de lucru în calitate de poliţist de frontieră având la data faptelor atribuţii de control, constatare şi sancţionare a faptelor ilicite săvârşite la trecerea frontierei pentru eventualele nereguli constatate.
Astfel, ansamblul împrejurărilor factuale asupra cărora s-a statuat în mod definitiv prin decizia recurată, atestă că banii au fost primiţi în cadrul unei practici încetăţenite la punctul de frontieră Moraviţa, avantajele materiale fiind obţinute în legătură cu îndatoririle de serviciu ale inculpatului, atribuţiile de control constituind unica explicaţie rezonabilă a conduitei celor implicaţi.
În concret, remiterea banilor către inculpat, poliţist de frontieră, în timpul îndeplinirii unor controale specifice atribuţiilor de serviciu, nu poate fi considerată decât ca fiind în legătură cu un act de serviciu, în lipsa oricărei alte justificări. Simpla referire la atribuţiile pe care inculpatul le avea este suficientă pentru a releva că primirea banilor a fost comisă în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia.
Astfel, curtea de apel a reţinut cu titlu definitiv că, din probele administrate în cauză, rezultă că, aşa cum se obişnuia să se procedeze de către poliţiştii de frontieră implicaţi în acte de corupţie, inculpatul A. la rândul său a luat cu titlu de mită o sumă de bani de la o persoană care a intrat în vamă cu un utilaj, denumit de către inculpaţii din dosar în mod uzual "combină" (primirea "tarifului" clasic în astfel de cazuri fiind de 100 RON sau 20 euro per utilaj), aşa cum s-a exprimat, de altfel, şi inculpatul A. atunci când a împărţit mita cu investigatorul aflat sub acoperire, precum şi faptul că inculpatul A. i-a remis o parte din banii luaţi cu titlu de mită investigatorului, afirmând neechivoc că "a fost ăla cu combina", "l-am făcut şi mai am 50 de RON, rămâi cu 25 de RON că am trecut pe la S.".
Potrivit art. 11 din Ordonanţa de urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor),"(1) În punctele de trecere se organizează şi se efectuează controlul de frontieră al persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi al altor bunuri atât la intrarea, cât şi la ieşirea din ţară.
(2) Controlul efectuat la trecerea frontierei de stat are ca scop verificarea şi constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru intrarea şi ieşirea în/din ţară a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri.".
Conform art. 19 din acelaşi act normativ, "La trecerea frontierei de stat, după efectuarea controlului documentelor privind identitatea persoanelor autoritatea vamală efectuează controlul vamal, potrivit reglementărilor vamale.".
Instanţa de apel a reţinut în concret că în fişa postului nr. x din 07.08.2015 şi semnată de titularul postului (inculpatul A.) la data de 19.08.2015, se arată în mod expres, la definirea sumară a atribuţiilor postului, că recurentul este funcţionar public cu statut special şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia de Frontieră Română prin lege, respectiv că îşi desfăşoară activitatea în cadrul turei de serviciu în conformitate cu prevederile legilor, regulamentelor, ordinelor, instrucţiunilor şi dispoziţiilor în vigoare, executând misiuni de supraveghere şi controlul trecerii frontierei de stat .
De altfel, în fişa postului, la descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului, la secţiunea privind atribuţiile valabile pe tot parcursul serviciului, inculpatul avea, printre altele, următoarele atribuţii:
- să respecte şi să aplice prevederile Concepţiei Inspectorului General al I.G.P.F. privind controlul la frontierele României, a Planului operaţional al şefului I.T.P.F. Timişoara privind controlul la frontiere, Deciziei şefului S.P.F. Moraviţa privind organizarea, planificarea, executarea si verificarea activităţii de control la frontiere, Regulamentului CE nr. 562/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Codul Frontierelor Schengen), a Instrucţiunilor de aplicare a acestuia, precum şi Concepţiei I.G.P.F. privind utilizarea câinilor de serviciu din dotarea structurilor P.F.R. şi a procedurilor de lucru specifice, luând, totodată, măsuri de cunoaştere şi respectare a acestor prevederi de către personalul din subordine;
- are obligativitatea raportării evenimentelor constatate în P.T.F.. Moraviţa;
- acţionează pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, potrivit legii;
- desfăşoară verificările la frontieră, prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale şi criminalităţii transfrontaliere în perimetrul P.P.F. Moraviţa, precum şi a oricăror încălcări ale regimului juridic al frontierei de stat;
- rezolvă situaţiile create la verificările de frontieră şi informează coordonatorul grupei de serviciu;
- se sesizează din oficiu, cu ocazia efectuării verificărilor la frontieră, despre încălcările prevederilor legale săvârşite de către participanţii la traficul de frontieră sau de către personalul instituţiilor cu atribuţii în efectuarea verificărilor la frontieră;
- realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat;
- are permanent în vedere prevenirea traficului ilegal cu produse accizabile;
- are obligativitatea raportării evenimentelor constatate în zona de competenţă a sectorului;
- execută supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat, previne si constată trecerile ilegale peste frontieră, contrabanda şi orice act ilegal la regimul juridic al frontierei de stat;
- acţionează pentru descoperirea, reţinerea şi cercetarea în condiţiile legii a persoanelor care săvârşesc infracţiuni ori contravenţii la regimul juridic al frontierei de stat;
- desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătura cu acestea, conform legii;
- combate migraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră în zona de competenţă, precum şi orice încălcare a regimului juridic al frontierei de stat;
- are obligaţia de a sesiza şi informa ierarhic asupra neregulilor identificate pe timpul exercitării sarcinilor şi responsabilităţilor specifice.
Ca atare, se constată îndeplinită cerinţa esenţială ca actul pentru a cărui îndeplinire a fost pretinsă suma de bani să fie în legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului A. care, în calitate de agent principal de poliţie în cadrul Sectorului de poliţie de frontieră Moraviţa, avea prerogative de supraveghere şi control al trecerii frontierei de stat, control având ca scop verificarea şi constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru intrarea şi ieşirea în/din ţară a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri, conform art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), ceea ce conferă faptei caracter tipic, inculpatul având ca atribuţii prevenirea şi constatarea trecerilor ilegale peste frontieră, contrabanda şi orice act ilegal la regimul juridic al frontierei de stat a căror finalitate este constatarea faptelor penale şi efectuarea de cercetări în legătura cu acestea, conform legii.
Este adevărat că efectuarea controlului vamal revenea în mod efectiv lucrătorilor vamali, însă infracţiunea de luare de mită subzistă şi în situaţia în care prerogativele unui funcţionar nu constituie decât componenta unui act de serviciu la care participă şi alţi funcţionari având atribuţii legate de acesta, cum este cazul inculpatului A.. Invocarea lipsei atribuţiilor de control vamal efectiv nu conferă fundament licit primirii, întrucât acuzaţia nu a vizat această chestiune, instanţa de apel reţinând în mod definitiv că foloasele au fost primite cu prilejul controlului de frontieră, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu de către inculpat, acesta având atribuţii de serviciu legate de acest control.
În analiza situaţiei particulare a inculpatului A. nu se poate face abstracţie de statuările privind activitatea infracţională ce a făcut obiectul judecăţii şi care vizează o multitudine de acte materiale de luare de mită comise de poliţiştii de frontieră de conivenţă cu lucrătorii vamali din punctul de frontieră, respectiv în cadrul unei practici cunoscute şi asumate de toţi cei implicaţi, cu acelaşi scop asigurarea unui tratament favorabil în legătură cu aceleaşi îndatoriri de serviciu, respectiv controlul la trecerea frontierei în toate componentele sale. Astfel, multitudinea actelor materiale atestă o practică aproape generalizată în cadrul P.T.F. Moraviţa, atât de înrădăcinată, încât remiterea foloaselor se făcea automat, activitatea infracţională atestând existenţa unor "tarife" fără ca această remitere să vizeze în concret pretinderea unei conduite anume în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ci în scopul de a beneficia de un tratament favorabil la trecerea frontierei.
Astfel, statuând asupra acuzaţiei de grup infracţional organizat, instanţa de apel a reţinut cu autoritate de lucru judecat că inculpaţii (poliţişti de frontieră la PTF Moraviţa) obişnuiau să ia mită, de cele mai multe ori sume mici de bani, de la cei care tranzitau frontiera, mită pe care o împărţeau între ei şi şefii care, de asemenea, se aflau la post. Din mita colectată în tură se achitau cheltuielile la magazinul S., iar restul era împărţit între agenţi. Curtea de apel a constatat că probele atestă că mita era luată ca o "tradiţie", că, deşi existau anumite sume exacte percepute de la "combine" sau de la micii contrabandişti, aceste sume erau luate tot ca urmare a unei "obişnuinţe vechi din vamă", iar, în cele mai multe cazuri, nu se percepau "tarife exacte", ci era primită orice fel de sumă dată de cei care treceau frontiera (de la 1 euro la 5 euro, sau de la 10 RON până la sume mai mari). De asemenea, s-a reţinut că "mita era împărţită între agenţi, de obicei, în mod egal, în funcţie de numărul lor de pe tură, însă această activitate făcea parte tot din actele de corupţie şi se desfăşura potrivit unei obişnuinţe a poliţiştilor de frontieră, ce colaborau infracţional, nefiind dovedită existenţa unei structuri organizate infracţional constituite în acest scop. Probele au evidenţiat că mita era împărţită nu ca produs al structurii infracţionale, ci ca urmare a tolerării reciproce în comiterea actelor de corupţie, inculpaţii profitând de funcţiile şi ierarhia de serviciu." - filele x din decizie.
De altfel, instanţa de apel a menţionat aceste împrejurări chiar în analiza factuală realizată referitor la acuzaţia adusă inculpatului precizând că "din probele administrate în acest dosar a rezultat că poliţiştii de frontieră implicaţi în acte de corupţie luau mită nu doar pentru a face acte contrare atribuţiilor de serviciu (să permită intrarea unor persoane sau autovehicule, ce nu aveau actele în regulă) ci şi contra simplelor verificări pe care trebuiau să le facă în calitatea lor de funcţionari, mita fiind luată "ca tradiţie". -fila x din decizie.
Or, suma de bani primită are natura unui folos necuvenit atât timp cât a fost remisă cu titlu gratuit fără nicio justificare legală. Astfel, în lipsa unui raport juridic între mituit şi mituitor în cadrul căruia, acesta din urmă, să aibă obligaţia unilaterală de a transmite respectivele bunuri, fapta realizează cerinţa esenţială relevantă.
Infracţiunea de luarea de mită are ca obiect juridic relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu desfăşurarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici, relaţii care sunt incompatibile cu faptele funcţionarilor de a condiţiona modalitatea de exercitare a atribuţiilor de serviciu de primirea unor sume de bani, bunuri etc., urmarea imediată constând într-o stare de pericol pentru desfăşurarea cu probitate a atribuţiilor de serviciu de către aceştia.
În contextul în care nu există nicio împrejurare susceptibilă să confere un caracter cuvenit banilor primiţi în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu în cadrul cărora inculpatul era abilitat prin lege să efectueze controlul de frontieră, să asiste la efectuarea controlului vamal şi să permită efectiv trecerea prin manipularea barierelor aflate pe sensurile de intrare sau ieşire numai după îndeplinirea tuturor formalităţilor, fiind interzis ca poliţistul de frontieră să lase un autoturism să iasă sau să intre în ţară fără control vamal, primirea banilor respectivi în timpul exercitării acestor atribuţii nu poate fi asociată decât cu obţinerea unui tratament favorabil pentru cel care a tranzitat punctul de frontieră.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, pretinderea/primirea de bani fiind realizată cu ocazia controlului efectuat de inculpat, în calitate de agent de poliţie la punctul de trecere al frontierei Moraviţa, având la data faptelor atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor săvârşite cu ocazia efectuării verificărilor la frontieră, în cazul încălcării prevederilor legale de către participanţii la traficul de frontieră sau de către personalul instituţiilor cu atribuţii în efectuarea verificărilor la frontieră.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 180 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 994/A din data de 07 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2024.