Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 6 din data de 12.01.2023 pronunţată de Tribunalul Botoşani, în dosarul nr. x/2016, s-a constatat că actele materiale referitoare la "importul cantităţii de 9504 kg cafea din Germania"(pct. II.10) şi "reîntregirea bazei impozabile declarată lunar de societate" (pct. II.11), componente ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, nu sunt prevăzute de legea penală.
În temeiul art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 4 din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. 1969, art. 5 C. pen., întrucât faptele nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.
În temeiul art. 396 alin. (1), (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 4 din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 C. pen., art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă DGRFP Iaşi, prin AJFP Botoşani.
A fost obligat inculpatul A., în solidar, cu partea responsabilă civilmente C. S.R.L. C., prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă D., să plătească părţii civile DGRFP Iaşi, prin AJFP Botoşani suma de 8.859.956 RON (7.396.151 RON TVA nedeclarat, respectiv de 1.463.805 RON impozit pe profit), la care s-au adăugat accesoriile calculate potrivit Codului de procedură fiscală.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă DGRFP Iaşi, prin AJFP Botoşani, în contradictoriu cu inculpata B., ca nefondată.
În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii o copie a dispozitivului se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
Ca situaţie de fapt, în esenţă, s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de director şi administrator al S.C. C., nu a permis accesul organelor de inspecţie fiscală pentru a verifica documentele şi bunurile din patrimoniu, cu scopul ca acestea să nu aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă despre sustragerile repetate de la plata obligaţiilor fiscale ale societăţii, prin omisiunea evidenţierii în actele contabile şi în documentele societăţii, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a operaţiunilor comerciale şi veniturilor realizate în perioada 2010-2011, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în dauna bugetului de stat în cuantum de 9.132.414 RON, astfel cum a fost calculat de organele fiscale, reprezentând diferenţe T.V.A. de plată necolectată, diferenţe pe impozit pe profit nedeclarat şi accize.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel parchetul şi inculpatul, pentru motivele reţinute în încheierea de dezbateri din data de 22.05.2023.
Prin decizia penală nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DNA-Serviciul Teritorial Suceava şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 6 din data de 12.01.2023 pronunţate de Tribunalul Botoşani în dosar nr. x/2016. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din apel. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare din apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.
Decizia penală nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost comunicată inculpatului A. la data de 23.11.2023, inculpatei B. la 23.11.2023, părţii civile Ministerul Finanţelor ANAF la 23.11.2023 şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava la data de 21.11.2023.
Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava termenul s-a împlinit la data de 21.12.2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava la data de 05.12.2023.
Cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava a fost comunicată către inculpatul A. la data de 08.12.2023, 11.12.2023, către inculpata B. la data de 08.12.2023, părţii responsabile civilmente la data de 08.12.2023 şi părţii civile ANAF la data de 11.12.2023.
În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.
Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 27.02.2024.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., şi în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a solicitat casarea deciziei penale şi înlăturarea greşitei aplicări a legii. S-a susţinut că, în temeiul art. 436 şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recursul în casaţie a fost declarat în termen legal, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, potrivit art. 434-438 C. proc. pen.,
S-a menţionat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod eronat, instanţa de control judiciar a menţinut sentinţa penală nr. 6 din 12.01.2023 a Tribunalului Botoşani, secţia penală prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
Procedând la aplicarea directă a prevederilor articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, prin care este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 de euro, s-a apreciat că nu este necesară stabilirea normei interne care transpune norma comunitară privind stabilirea sumei minime de 50.000 de euro pentru calificarea fraudei ca fiind gravă, în condiţiile în care, cuantumul prejudiciului în prezenta cauză depăşeşte pragul de 50.000 de euro, care nu poate fi nicidecum majorat printr-o normă de drept intern, astfel cum cer dispoziţiile incidente prevăzute de articolului 2 alin. (1) teza finală din Convenţia PIF, urmând astfel să aplice direct în cauză această normă comunitară.
Procedând astfel la aplicarea Deciziei din 24 iulie 2023 a Curţii de Justiţie, respectiv teza a doua de la cel dintâi răspuns din hotărâre, se poate constata că, în perioada anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, prezenta cauză se afla în curs de judecată, cel din urmă act procedural fiind chiar încheierea penală nr. 19/2017 din 11.04.2017 a Curţii de Apel Suceava (3398/86/2016/a 1), prin care s-a respins contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară nr. 19 din 24.02.2017, din cadrul Tribunalului Botoşani, prin care s-a dispus începerea judecării cauzei faţă de acesta. Constatând astfel întrerupt cursul termenului de prescripţie prin efectuarea acestui act procedural, va începe să curgă un nou termen de prescripţie, conform art. 155 alin. (2) din C. pen., care nu poate fi depăşit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen.. În cauză, termenul de prescripţie generală este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., care apare întrerupt prin actul de procedură realizat prin încheierea penală nr. 19 din 11.04.2017 a Curţii de Apel Suceava (3398/86/2016/a1), de la care începe să curgă un nou termen de 10 ani, constatându-se astfel că acesta nu se împlineşte în mod evident până la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză, 20.11.2023, fără să se depăşească cu încă o dată termenul de prescripţie calculat de la data faptei, respectiv 2011.
Prin urmare, s-a susţinut că în cauzele care vizează infracţiuni de evaziune fiscală potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile.
S-a apreciat că se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o altă decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând că ar fi generat un risc sistemic de impunitate, decizia penală nr. 41, pronunţată la data de 07.04.2022, în dosarul nr. x/2018 al I.C.C.J.
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat că, în cauză, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului A. şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
În temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei penale nr. 1603/2023 din 20.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2016, prin care în mod greşit, s-a menţinut sentinţa penală nr. 6 din 12.01.2023 a Tribunalului Botoşani, secţia penală, prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
Prin încheierea din 27 februarie 2024, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., s-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 23 aprilie 2024, cu citarea intimatului inculpat, intimatei parte civilă şi intimatei parte responsabilă civilmente
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.
De asemenea, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c şi d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava care a exercitat calea extraordinară de atac, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1603/A din 20.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava), precum şi semnătura procurorului care a exercitat calea de atac. În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi s-a susţinut, în esenţă, că se impune înlăturarea greşitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală ca urmare a prescripţiei penale, întrucât instanţa trebuia să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
S-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Suceava a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. a fost dispusă în mod eronat, întrucât trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 din C. proc. pen. prin acte de procedură ce au fost comunicate inculpatului.
Înalta Curte reţine că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) şi lit. d) din articolul anterior menţionat, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani şi d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise prin care s-a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 8.859.956 RON (7.396.151 RON TVA nedeclarat, respectiv de 1.463.805 RON impozit pe profit), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, respectiv omisiunea evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în formă continuată, respectiv elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 4 din Legea 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, modificată şi republicată, respectiv "refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie."
Astfel, în cazul infracţiunii de prev. de art. 4 din Legea 241/2005 şi sancţionată cu pedepasa închisorii de la 6 luni la 3 ani, termenul de prescripţie al răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., de 5 ani, iar în cazul infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi sancţionată cu pedepasa închisorii de la 2 la 11ani, termenul de prescripţie al răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., de 10 ani.
Potrivit art. 155 alin. (1) C. pen., Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, întrucât faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost săvârşite în perioada 2010-2011, termenul general de prescripţie de 5 ani, respectiv 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) şi d) C. pen., s-a împlinit în anul 2016 (în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 4 din Legea 241/2005), respectiv în anul 2021 (în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005).
Prin urmare, instanţa de control judiciar prin decizia pronunţată la data de 20 noiembrie 2023, în mod corect a constatat că prima instanţă a dispus încetarea procesului penal, fiind incidentă instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Totodată, Înalta Curte mai reţine că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
Standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).
Cât priveşte incidenţa Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), invocată de procuror în susţinerea recursului în casaţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a declarat:
"1) Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
2) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct."
Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Această hotărâre a fost generată de o sesizare vizând interpretarea dispoziţiilor dreptului intern care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, în legătură cu principiile legalităţii incriminării şi pedepsei şi regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (par. 73-74 din Hotărâre).
Despre procedura prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcţiilor între statele naţionale şi Curte, şi că instanţa naţională este singura competentă să constate şi să aprecieze situaţia de fapt din litigiul naţional, precum şi să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023).
Aşadar, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanţa de trimitere, necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Din cuprinsul considerentelor Hotărârii Lin se poate observa că informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere conţin omisiuni şi informaţii neconforme ce influenţează, în ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, a interdicţiei retroactivării/ultraactivării unei legi penale mai severe, a respectării principiului legalităţii incriminării şi pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).
În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, efectele acestora se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul oficial (facta futura), aşa cum a explicat instanţa de trimitere, ci şi situaţiilor juridice pendinte şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).
În al doilea rând, informaţiile neconforme oferite de instanţa de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor penale, activitatea legii penale şi a principiilor adiacente, au condus şi la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii şi jurisprudenţei CEDO.
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este consacrată de Constituţie (art. 15 alin. (2), de C. pen. (art. 1, 2 şi 5), dar şi de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (art. 7) şi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe, concept esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).
Or, lăsarea neaplicată a Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduce fie la ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ prin deciziile Curţii Constituţionale, fie aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfiinţit disparţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Aşadar, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data intrării în vigoare a acestui act normative (30 mai 2022) şi nicidecum retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Aşa cum s-a expus anterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Explicaţiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecţia drepturilor fundamentale, are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Deopotrivă, lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, prin care a fost sancţionată lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale (a limitelor răspunderii penale) conduce şi la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea au fost protejate de art. 7 din CEDO.
În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că principiul securităţii juridice (principiu fundamental al dreptului Uniunii) "impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).
Plecând de la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, prin care a fost sancţionată lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfiinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO şi art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripţie de restul elementelor acesteia (prin hotărârea de trimitere celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forţată şi nesusţinută de argumente juridice, contrară unei jurisprudenţe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripţiei, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023).
Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene. CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul active (fiind sancţionată de Curtea Constituţională pentru lipsa de previzibilitate şi claritate) şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul stabilit de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
Deopotrivă, dispoziţiile art. 7 din CEDO sunt nerespectate şi prin încălcarea interdicţiei instituite prin jurisprudenţa Curţii Europene relative la efectul retroactiv al interpretării jurisprudenţiale imprevizibile in malam partem.
După pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal în situaţia în care termenul general de prescripţie era împlinit.
Aşadar, ulterior publicării deciziei anterior menţionate, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CEDO a sancţionat, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru Pridhorni împotriva României, pct. 39-48).
Or, schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor. Mai mult, limitarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în aplicarea principiului legalităţii şi a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile cu referire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene ar conduce la arbitrariu, ajungându-se în acest fel ca, pentru infracţiuni de altă natură decât fraudă cu fonduri europene, dar de aceeaşi gravitate sau chiar de o gravitate mai mare, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că aspectele anterior prezentate, rezultate din interpretarea pct. 2 al Hotărârii pronunţate la data de 23 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] conduc la încălcarea art. 7 din CEDO.
Constatând, astfel, că există neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie o Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui de-al doilea, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, prin decizia recurată s-a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A..
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie promovat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A..
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Suceava rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2024.