Şedinţa publică din data de 28 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024, printre altele, s-au dispus următoarele:
În baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) şi art. 204 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de A. împotriva încheierii nr. 85/26.04.2024 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., formulată de inculpatul A..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea nr. 85 din 26.04.2024 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul penal nr. x/2024, în baza art. 224 C. proc. pen.., art. 223 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.. raportat la art. 202 C. proc. pen.., a fost admisă propunerea D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa formulată în dosarul nr. x/2024 şi, în baza art. 224 C. proc. pen.. şi art. 223 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 202 C. proc. pen.., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. , pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi efectuare, fără drept, de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 26.04.2024 şi până la 25.05.2024 inclusiv.
În baza art. 230 C. proc. pen.., s-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă pe numele inculpatului A..
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul A., solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea încheierii contestate şi, rejudecând, să se dispună respingerea propunerii de arestare preventivă şi, în principal, încetarea de drept a măsurii preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar, aceasta fiind aptă să asigure buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor prevederilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, prin prisma criticilor formulate de contestator, dar şi din oficiu, Curtea de Apel Constanţa a constatat că este nefondată contestaţia inculpatului A..
Cu privire la motivul de nelegalitate invocat de apărare cu consecinţa încetării de drept a măsurii arestării preventive, s-a reţinut că încetarea de drept a măsurii preventive este reglementată în mod expres de dispoziţiile art. 241 C. proc. pen.. S-a observat că niciunul dintre alineatele acestui articol nu face trimitere la nerespectarea termenelor procedurale pentru care nu există nicio sancţiune procesual penală aplicabilă.
Totodată, s-a reţinut că dezbaterile în cauză au avut loc la 26.04.2024, inculpatul contestator declarând contestaţie la momentul pronunţării soluţiei, astfel cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarului de contestaţie. Dosarul a fost înaintat în calea de atac la 07.05.2024 şi a primit termen de judecată la 14.05.2024. Toate termenele incidente în cauză, cu excepţia celui vizând durata pe care s-a dispus măsura preventivă, sunt termene procedurale supuse calcului prevăzut de art. 268 şi urm. C. proc. pen.., operând prorogarea acestora în cazul în care se împlinesc în zile nelucrătoare.
Dispoziţiile art. 241 C. proc. pen.. se referă la cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive atunci când expiră durata acestora şi nu atunci când expiră orice termen în legătură cu soluţionarea cererilor formulate în cauză. Aşadar, nu este incompatibilă coexistenţa termenelor procedurale cu cele substanţiale (cum este cazul în cauză), modalitatea de calcul diferită a acestora şi nerespectarea termenelor pe ore neputând să se răsfrângă asupra termenelor substanţiale, deoarece acestea curg în paralel. Deşi s-a încercat să se susţină o similitudine între termenele aplicabile în cauză şi situaţia avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională cu privire la calculul termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. şi a celui prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., situaţia din prisma dreptului la apărare nu este aceeaşi.
Prin decizia nr. 145/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016), Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. şi a reţinut că, "atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din C. proc. pen., cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din C. proc. pen.. Aşadar, dispoziţiile de lege menţionate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară". Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) C. proc. pen.., Curtea s-a pronunţat prin decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015), prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului «cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. proc. pen.. Prin această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19). În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.. din 1968), Curtea a observat că «practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare» (paragraful 21). Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că «acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu», aceasta fiind «singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei» (paragraful 48). Curtea a concluzionat că «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen» (paragraful 49).
Referitor la natura juridică a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi la consecinţele nerespectării acestuia, cu prilejul pronunţării deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei, prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.. (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.. din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21). Prin această decizie, Curtea a constatat că, în cauză, «este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate» (paragraful 29). De vreme ce «deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări», Curtea are «competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei» (paragraful 30).
Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât «intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective» (paragraful 42) şi «pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii» (paragraful 46). Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. proc. pen.. are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.., fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale, în cauza de faţă nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate.
Prin decizia nr. 16 din 17.09.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 927 din 02.11.2018) s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., termenul "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" este unul peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia. În motivare, s-a reţinut că instanţa de contencios constituţional, expunând pe larg considerentele deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, a statuat că "termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din C. proc. pen. are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din C. proc. pen., fiind un termen peremptoriu" (paragraful 19 din decizia nr. 145/2016, paragraful 28 din decizia nr. 251/2016, paragraful 23 din decizia nr. 698/2016, paragraful 22 din decizia nr. 702/2016, paragraful 25 din decizia nr. 53/2017) şi că nerespectarea acestuia este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) C. proc. pen.., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea actului făcut peste termen (paragraful 18 din decizia nr. 276/2016; paragraful 25 din decizia nr. 698/2016; paragraful 24 din decizia nr. 702/2016 şi paragraful 27 din decizia nr. 53/2017).
Valenţa dreptului la apărare valorificată pe calea acestor decizii ale instanţei supreme şi instanţei constituţionale este aceea ca inculpatul să aibă timp pentru a-şi face apărarea faţă de acuzaţia formulată şi de prezentarea în faţa judecătorului de cameră preliminară sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi, termenul regresiv fiind în discuţie. Or, în cauză, s-a invocat critica inversă de cea vizată de deciziile menţionate anterior, respectiv cea a nesoluţionării cu mai multă urgenţă a cauzei, deşi argumentele nu se referă la etapele procesuale diferite vizate de cele două decizii antemenţionate. Atâta vreme cât soluţionarea cauzei s-a realizat în condiţiile prevăzute de lege, independent de faptul motivării soluţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu constatarea incidentelor care afectează termenele procedurale la care s-a făcut referire mai sus, instanţa de control judiciar a apreciat că măsura preventivă nu a încetat de drept, iar încheierea nr. 85/26.04.2024 nu este afectată de vreo nelegalitate în considerarea nerespectării termenului de înaintare în calea de atac, cu atât mai mult cu cât termenele prevăzute de art. 204 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. pen.. sunt unele procedurale, de recomandare, de succesiune.
În continuare, cu privire la argumentele de netemeinicie a încheierii contestate, invocate de apărare, s-a reţinut că inculpatul A. este cercetat pentru comiterea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi efectuare, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de avea efecte psihoactive, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile Legii nr. 194/2011, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, la 25.04.2024, a efectuat operaţiuni ilicite cu droguri de risc, respectiv a deţinut, în vederea punerii în circulaţie, cantitatea de 4,74 grame cannabis. Totodată, la 25.04.2024, a efectuat, fără drept, operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile Legii nr. 194/2011, respectiv a manipulat, a ambalat şi a stocat-depozitat cantitatea de 32,84 grame pe care s-a pus în evidenţă B..
Făcând trimitere la dispoziţiile 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1), (2) C. proc. pen.., instanţa de control judiciar a reţinut că arestarea preventivă poate fi luată cu îndeplinirea unor condiţii procedurale, alegerea uneia sau alteia dintre măsurile preventive fiind realizată numai în raport cu oportunitatea şi proporţionalitatea măsurii preventive, prin referire la gravitatea acuzaţiei, persoana inculpatului şi atingerea scopului măsurilor preventive.
Astfel, pentru a se lua măsura arestării preventive trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, cerinţă prevăzută de art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) C. proc. pen..; să fie incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) sau alin. (2) C. proc. pen..; măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse şi necesară pentru realizarea unuia dintre scopurile prev. de art. 202 alin. (1) C. proc. pen.., cerinţă prev. de art. 202 alin. (3) C. proc. pen.
Condiţia existenţei suspiciunii rezonabile că a fost săvârşită o infracţiune este impusă de art. 201 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) C. proc. pen.., însă această cerinţă se regăseşte şi în Convenţia europeană a drepturilor omului. În art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţia europeană, una dintre condiţiile prevăzute pentru măsurile privative de libertate este să existe "motive verosimile" de a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune. Prin "motive verosimile" Curtea Europeană a Drepturilor Omului înţelege "motive plauzibile", acestea bazându-se pe fapte care trebuie să fie nu doar sincere şi autentice, ci să poată convinge un observator independent că persoana faţă de care s-a luat măsura este posibil să fi comis respectiva infracţiune.
În condiţiile în care legiuitorul nu a dat o definiţie noţiunii de "suspiciune rezonabilă", se are în vedere înţelesul noţiunii aşa cum rezultă din practica Curţii Europeană a Drepturilor Omului, respectiv existenţa faptelor sau informaţiilor apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.
Instanţa de control judiciar a reţinut că, la acel moment procesual, sunt suficiente probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul A. ar fi comis infracţiunile care fac obiectul urmăririi penale. Urmare a analizei mijloacelor de probă administrate, se confirmă existenţa unor probe suficient de puternice care să susţină presupunerea rezonabilă privind comiterea presupuselor fapte, probe care au fost redate şi de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă.
S-a constatat că este necesară privarea de libertate a inculpatului A., în modalitatea stabilită de judecătorul drepturi şi libertăţi de la prima instanţă, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, în considerarea gravităţii faptelor imputate şi a efectelor negative ale acestora pentru o largă parte a societăţii.
Lăsarea în libertate a inculpatului A. prezintă o stare de pericol pentru ordinea publică, conturat de modul şi împrejurările comiterii faptelor, urmarea produsă şi cea care s-ar fi putut produce, valorile sociale cărora li s-a adus atingere şi rezonanţa socială a acestui gen de fapte.
Pentru analizarea oportunităţii luării unei măsuri preventive raportarea nu poate fi făcută numai la riscul pe care inculpatul l-ar prezenta pentru ancheta penală, ci şi la gravitatea concretă a acuzaţiei penale, la riscul de reluare a activităţii infracţionale şi în general la pericolul pe care inculpatul îl prezintă pentru ordinea publică.
Există categorii de fapte penale percepute puternic negativ în societate, iar faptele de care este acuzat inculpatul, raportat la contextul în care se susţine că ar fi fost comise, fac parte din categoria acestui gen de fapte penale, întemeiat apreciindu-se că prin lăsarea în libertate s-ar induce în rândul opiniei publice o stare de indignare că o persoană bănuită de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate ridicată ar putea fi cercetată în stare de libertate.
De asemenea, s-a apreciat că necesitatea arestării preventive, din perspectiva scopului măsurii preventive, este justificată de imperativul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, care în ipoteza de faţă trebuia raportată la starea de pericol creată pentru comunitate prin astfel de fapte. Plecând de la înţelesul noţiunii de pericol pentru ordinea publică în jurisprudenţa naţională şi jurisprudenţa CEDO (de ex. cauza Letellier vs. Franta, Tomasi vs. Franta), se acceptă privarea de libertate a unei persoane atunci când se constată o stare de nelinişte, de indignare sau de dezamăgire a cetăţenilor faţă de lipsa unei riposte ferme a autorităţilor în raport cu comiterea anumitor fapte penale. Se recunoaşte de către instanţa de contencios european că gravitatea lor particulară si reacţia publicului la săvârşirea unor infracţiuni pot să provoace o tulburare socială, de natură a justifica o detenţie provizorie, condiţie realizată în cauză.
Potrivit art. 202 alin. (3) C. proc. pen.., orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Scopul măsurilor preventive este prezentat de legiuitor în cuprinsul art. 202 alin. (1) C. proc. pen..: măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Este transpus, astfel, în dreptul intern standardul european de analiză în materia protecţiei libertăţii persoanei şi garanţiile procedurale specifice, raportat la necesitatea şi proporţionalitatea măsurii privative de libertate cu scopul urmărit.
Din analiza acestor standarde, instanţa de control judiciar a reţinut că principiul proporţionalităţii are un rol deosebit de important în jurisprudenţa Curţii Europene (venind să contrabalanseze aplicarea doctrinei marjei de apreciere a judecătorului naţional), întrucât stabilirea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunităţii şi cerinţele fiecărui individ pentru protecţia drepturilor sale fundamentale este inerentă în întreaga legislaţie procesual penală internă.
Din evaluarea circumstanţelor concrete ale cauzei rezultă concluzia că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, fiind aplicabil cazul prev. de art. 223 alin. (2) C. proc. pen.
Din perspectiva cantităţii de droguri şi substanţe psihoactive, a consecinţelor consumului de droguri şi a diversităţii substanţelor deţinute, gravitatea faptelor este crescută, fiind necesar a se avea în vedere că se urmărea obţinerea, rapidă, a unor profituri materiale, iar în lipsa intevenţiei organelor de urmărire penală exista posibilitatea reală de a comercializa cantităţi semnificative de astfel de substanţe interzise. Mai mult, substanţele identificate de către organele de poliţie în conducta de termoficare ar aparţine inculpatului, iar din modul în care acestea erau ambalate, este evident că ar fi fost destinate comercializării, aspect ce conturează ideea că nu pare a fi un incident izolat, rezultând indicii că ar desfăşura activităţi în legătură cu drogurile în mod regulat.
Referitor la circumstanţele personale ale inculpatului, s-a constatat că acesta este cunoscut cu antecedente penale. Astfel, din analiza fişei de cazier judiciar reiese că, în perioada 2008-2017, inculpatul a suferit multiple condamnări la pedeapsa închisorii, pentru comiterea mai multor infracţiuni de furt calificat şi la regimul rutier, iar prin sentinţa penală nr. 90 din 28.02.2017 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 214 din 07.03.2019 a Curţii de Apel Constanţa, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 329 C. pen., fiind eliberat la 29.09.2019.
În atare situaţie, s-a apreciat că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni, iar în raport cu aspectele anterior menţionate, numai prin privarea de libertate este înlăturată starea de pericol pe care o reprezintă pentru ordinea publică.
Prin cercetarea în libertate a inculpatului şi celelalte persoane care desfăşoară astfel de activităţi ilegale ar fi încurajate să continue, întrucât consecinţele suportate sunt uşoare în raport cu veniturile obţinute.
Măsura arestării preventive corespunde scopului măsurilor preventive, din perspectiva asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, care trebuie înţeleasă şi ca o necesitate de a proteja ordinea publică de comiterea unor fapte grave şi comportamente repetate care sunt receptate negativ în comunitate, aşa încât s-a constatat că, şi din această perspectivă, măsura preventivă corespunde dispoziţiilor art. 202 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, s-a apreciat că, în acest moment procesual, măsura arestării preventive este justificată de datele concrete ale cauzei şi este singura de natură să asigure buna desfăşurare a procesului, o altă măsura preventivă neputând asigura finalitatea urmărită prin art. 202 alin. (1) C. proc. pen.., mai ales în această etapă de început a procesului penal, când este necesar să se clarifice acuzaţia penală, dar şi pentru a se evita eventualele înţelegeri frauduloase.
Cu privire la solicitarea formulată de inculpatul A. de a se respinge propunerea de arestare preventivă, s-a apreciat că, în raport cu natura infracţiunilor presupus a fi săvârşite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat de modalităţile şi împrejurările comiterii faptelor, de circumstanţele personale ale inculpatului, dar şi urmările negative produse - de natură a pune în pericol relaţiile sociale referitoare la sănătatea populaţiei, restrângerea drepturilor inculpatului este justificată.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. raportat la art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., Curtea de Apel Constanţa a respins-o, ca inadmisibilă, pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Conform art. 29 alin. (3), nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi implicit, asupra situaţiei juridice a părţilor, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
S-a constatat că inculpatul critică dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. raportat la art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., însă acesta nu are un interes real în a supune analizei Curţii Constituţionale a acestor prevederi.
În jurisprundenţa Curţii Constiuţionale s-a subliniat că o eventuală constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate reprezenta doar un instrument juridic abstract. "Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată" (decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 01 februarie 2016, paragraful 30). Într-o altă cauză, Curtea Constituţională a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu a manifestat un interes real, personal, în promovarea acesteia. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia autorului excepţiei, ci ar privi numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
S-a constatat că aceste considerente ale instanţei de contencios constituţional sunt aplicabile şi în cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluţionare a cauzei în care excepţia a fost ridicată, întrucât aceasta nu ar produce niciun efect asupra situaţiei juridice a inculpatului.
Concret, inculpatul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. şi art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. Potrivit art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen.. "împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. (...) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare". Potrivit art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..:
"măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege".
În ipoteza în care s-ar constata că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale, inculpatul nu ar obţine niciun beneficiu concret, deoarece, în cauză, pe de o parte, aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea în contestaţie a cauzelor decât din perspectiva înaintării dosarului în calea de atac şi, pe de altă parte, nerespectarea termenului la care se face referire în cuprinsul textului menţionat nu atrage sancţiunea încetării de drept a măsurii preventive atâta vreme cât cele două reglementări vizează categorii diferite de termene (procedurale vs. substanţiale).
Pentru aceste considerente, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., formulată de inculpatul A..
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs inculpatul A..
Prin motivele de recurs, în esenţă, recurentul A. a susţinut că, la data formulării cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale, erau întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv cea a legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care şi-a întemeiat contestaţia pe textele de lege criticate.
S-a apreciat că interpretarea dată de apărare textelor legale, în sensul că nesocotirea termenului în care se judecă contestaţia împotriva încheierii prin care s-a luat măsura arestării preventive conduce la încetarea de drept a acesteia, reprezintă atât o problemă de interpretare a dispoziţiilor legale, cât şi una de constituţionalitate.
În opinia recurentului, textele criticate sunt lacunare, deoarece nu reglementează sancţiunea încălcării lor şi dau naştere unor interpretări arbitrare, iar aceste interpretări afectează dreptul său la libertate.
S-a reiterat faptul că legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu obiectul cauzei rezultă din aceea că temeiul căii de atac era reprezentat tocmai de textele de lege cu privire la care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, iar în situaţia în care instanţa de control judiciar era de acord cu interpretarea apărării, ar fi constatat încetată de drept măsura preventivă.
S-a apreciat că este incorectă interpretarea Curţii de Apel Constanţa cu privire la lipsa interesului, întrucât dacă instanţa supremă ar admite recursul şi ar dispune sesizarea Curţii Constituţionale, iar instanţa de control constituţional ar admite excepţia de neconstituţionalitate, se va constata că recurentul a fost arestat în mod nelegal, întrucât măsura nu a fost verificată în termenul care, probabil, la un moment dat, va fi considerat ca fiind unul imperativ. Mai mult, în cauză, există şi un interes viitor, întrucât dosarul se află abia în faza urmăririi penale.
Deopotrivă, s-a solicitat să se observe că, pe parcursul timpului, Curtea Constituţională a pronunţat şi hotărâri interpretative, în sensul că textul de lege este constituţional în măsura în care este interpretat într-un anumit sens. 1
Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A., într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie (dosarul nr. x/2024), are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, instanţa constată că dosarul în care a fost invocată excepţia are ca obiect contestaţia formulată de A. împotriva încheierii nr. 85 din 26.04.2024 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2024 (încheiere prin care a fost admisă propunerea D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa formulată în dosarul nr. x/2024 şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A., pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 26.04.2024 şi până la 25.05.2024 inclusiv).
În susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul A. a arătat că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. are legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care şi-a întemeiat contestaţia pe textele de lege criticate. Sub acest aspect, s-a arătat că, în interpretarea dată de apărare textelor legale, nesocotirea termenului în care se judecă contestaţia împotriva încheierii prin care s-a luat măsura arestării preventive conduce la încetarea de drept a acesteia. În opinia recurentului, textele criticate sunt lacunare, deoarece nu reglementează sancţiunea încălcării lor şi dau naştere unor interpretări arbitrare, iar aceste interpretări afectează dreptul său la libertate.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 204 C. proc. pen.. reglementează calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, alin. (1) prevăzând că împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
Totodată, prevederile art. 241 C. proc. pen.. se referă la încetarea de drept a măsurilor preventive. Conform alin. (1) lit. a) al acestui articol măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege (...).
În cauză, recurentul inculpat, invocând dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.., care reglementează, astfel cum s-a menţionat anterior, termenul în care se poate formula contestaţie împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, unde se depune contestaţia, termenul în care calea de atac este înaintată instanţei ierarhic superioare, precum şi faptul că o astfel de cale de atac, formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, nu este suspensivă de executare, a solicitat să se constate că a încetat de drept măsura preventivă, potrivit dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte încetarea de drept a măsurii arestării preventive, legiutorul a reglementat anumite cazuri în care, independent de subzistenţa sau înlocuirea temeiurilor sau de aprecierea judecătorului cu privire la necesitatea privării de libertate, arestarea preventivă nu poate continua. Spre exemplu, în cursul urmăririi penale, depăşirea termenului pentru care s-a dispus de către judecătorul de drepturi şi libertăţi luarea arestării preventive, fără ca anterior măsura să fi fost prelungită, atrage încetarea de drept a arestării preventive la expirarea ultimei zile pentru care s-a dispus privarea de libertate sau, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive în aceeaşi cauză şi pentru aceeaşi infracţiune nu poate depăşi 180 de zile, ulterior acestui termen măsura încetând de drept.
Or, în cauză, recurentul nu a făcut trimitere la un astfel de termen prevăzut de lege sau stabilit de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege, ci a invocat dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.., în considerarea nerespectării termenului privind înaintarea dosarului în calea de atac, care este unul procedural, iar nu substanţial.
Aşadar, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Constanţa că dispoziţiile art. 241 C. proc. pen.. se referă la cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive atunci când expiră durata acestora şi nu atunci când expiră orice termen în legătură cu soluţionarea cererilor formulate în cauză, nefiind incompatibilă coexistenţa termenelor procedurale cu cele substanţiale (cum este cazul în cauză), modalitatea de calcul diferită a acestora şi nerespectarea termenelor pe ore neputând să se răsfrângă asupra termenelor substanţiale, deoarece acestea curg în paralel.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că prevederile art. 204 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală, nu au o înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3), art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. din cuprinsul încheierii nr. 315/P/JDL din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2024.