Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, constată următoarele:
Prin încheierea penală nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 26.04.2024, pronunţată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2024, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea formulată de contestatorul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 210 alin. (1) din C. pen.
Pentru a dispune astfel cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) din C. pen. invocată de către apărătorul ales al contestatorului inculpat A., completul de drepturi şi libertăţi de la curte a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Sub acest aspect, judecătorii de drepturi şi libertăţi au reţinut că relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, exprimată în condiţia ca textul de lege sau de ordonanţă criticat pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, aşa cum prevede art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pune în evidenţă raportul dintre activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului a quem. În lipsa acestei legături, excepţia de neconstituţionalitate este irelevantă şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă, întrucât excepţia nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. Soluţia se impune pentru că, în lipsa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate, s-ar eluda dispoziţia constituţională care impune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele în faţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul unui proces pendinte. Or, raţiunea instituirii acestui tip de control al constituţionalităţii nu se justifică decât în situaţia în care problema incidentă de constituţionalitate are un caracter serios, este realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.
Astfel, în speţă, curtea de apel a constatat că obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl constituie contestaţia formulată de către inculpat împotriva propunerii de luare a măsurii arestării preventive şi a reţinut că luarea măsurii arestării preventive este reglementată de dispoziţiile art. 223 şi următoarele din C. proc. pen., vizând scopurile reglementate de dispoziţiile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen.
În cazul luării măsurii arestării preventive, analiza judecătorilor de drepturi şi libertăţi se limitează ca atare la existenţa mijloacelor de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, la existenţa unui caz de luare a măsurii prevăzut de dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., precum şi analiza necesităţii şi proporţionalităţii măsurii, procedura având un caracter urgent.
În această procedură, curtea de apel a reţinut că mijloacele de probă nu trebuie să aibă forţa probelor care stau la baza unei soluţii de condamnare, iar judecătorii de drepturi şi libertăţi nu analizează vinovăţia acuzatului şi nici conţinutul constitutiv al infracţiunilor despre care există suspiciunea rezonabilă că au fost săvârşite de către inculpat, în mod detaliat.
În esenţă, analiza judecătorilor de drepturi şi libertăţi vizează împrejurarea dacă faptele imputate acuzatului prezintă aparent conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, însă fără a verifica amănunţit elementele constitutive ale acesteia.
Analiza detaliată a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni şi al vinovăţiei inculpatului este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, în situaţia în care se dispune începerea judecăţii.
Prin urmare, judecătorii au apreciat că excepţia invocată, vizând sintagma "în scopul exploatării sexuale" din conţinutul art. 210 alin. (1) din C. pen., nu are legătură cu soluţionarea cauzei, ce are ca obiect propunerea de luare a măsurii preventive faţă de inculpatul A.. Mai mult, în prezenta cauză inculpatul este urmărit penal şi sub aspectul săvârşirii altor infracţiuni, respectiv viol şi constituirea unui grup infracţional organizat.
Faţă de aceste aspecte, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate sus-menţionată.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2024.
În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 210 din C. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A. a susţinut că sintagma "în scopul exploatării" din conţinutul art. 210 alin. (1) din C. pen., precum şi sintagma "consimţământul persoanei victimă a traficului" din conţinutul art. 210 alin. (3) din C. pen. nu respectă cerinţele constituţionale referitoare la calitatea, previzibilitatea şi claritatea legii, fiind contrare dispoziţiilor art. 1, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, întrucât legea nu prezintă o definiţie clară a exploatării/consimţământului, context în care ar trebui, în opinia apărării, să se aplice cu prioritate Convenţia din 16 mai 2005 a Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane (art. 4 lit. a) şi b).
Apărarea a mai susţinut că lipsa de claritate şi previzibilitate a legii a permis acţiunea represivă a parchetului în cazul unor activităţi de videochat prin folosirea unor mijloace care constituie o ingerinţă severă în cadrul unor drepturi şi libertăţi fundamentale şi a condus la crearea unei practici controversate.
Totodată, a apreciat că sunt încălcate dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al inculpatului, care nu se poate prevala de cunoaşterea legii, interpretarea sintagmei legale "în scopul exploatării" fiind aplicată de organele de urmărire penală într-un mod care nu exclude arbitrariul şi care nu permite o orientare clară în funcţie de criterii legale şi normative, problema exploatării fiind o problemă complexă, care implică, pe lângă aspecte de drept penal, şi dreptul muncii, drept medical etc.
Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Prioritar, similar primei instanţe, Înalta Curte reţine că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 din C. pen., Înalta Curte reţine că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 1, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, în lipsa reglementării unor definiţii clare a sintagmei "în scopul exploatării" din conţinutul art. 210 alin. (1) din C. pen., precum şi a sintagmei "consimţământul persoanei victimă a traficului" din conţinutul art. 210 alin. (3) din C. pen.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Astfel, Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.
În acest sens, se reţine că toate criticile prezentate în argumentarea sesizării instanţei de contencios constituţional antamează chestiuni care ţin de fondul cauzei, respectiv vizează încadrarea juridică a uneia dintre faptele care formează obiect al acuzaţiei penale privind pe recurent, invocate într-o cauză care are ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat împotriva unei încheieri prin care s-a admis propunerea de luare a măsurii preventive faţă de acesta şi s-a dispus arestarea sa preventivă pe o perioadă de 30 de zile.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".
Cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)
Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)
Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)
Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport de obiectul cauzei în care a fost ridicată excepţia - contestaţie împotriva unei încheieri prin care s-a dispus arestarea preventivă faţă de inculpat în cursul urmăririi penale, aceasta nu are aptitudinea de a produce un efect util, nici chiar în eventualitatea admiterii, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia, în lipsa oricărui potenţial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.
Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.
Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 din C. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale nr. 242/CO-DL din data de 15 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2024.