Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024
Deliberând asupra recursului formulat de recurentul condamnat A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi lit. f) din C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, la data de 17 martie 2024, apelantul revizuent A., prin apărător ales, avocat B., a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi lit. f) din C. proc. pen.
Prin cererea formulată, acesta a arătat, în esenţă, că dispoziţiie art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care "netemeinicia hotărârii" se referă doar la situaţia de fapt din cuprinsul hotărârii pronunţate, iar dispoziţiie art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care decizia pronunţată de Curtea Constituţională, pe care se întemeiază cererea de revizuire, vizează un text a cărui neconstituţionalitate era deja verificată la data soluţionării cauzei.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, respectiv: excepţia a fost ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi; excepţia vizează neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia nu are ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a reţinut că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de apelantul revizuent cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, excepţia invocată neavând legătură cu cauza, iar aceasta cu atât mai mult cu cât motivarea instanţei de fond nu s-a raportat la condiţia ca faptele sau împrejurările noi să dovedească netemeinica hotărârii, ci la faptul că pronunţarea unei decizii de către Curtea Constituţională nu poate avea semnificaţia unor fapte sau împrejurări noi, în accepţiunea art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.
Prin urmare, o posibilă admitere a acestei excepţii nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.
Totodată, Înalta Curte a constatat că, prin criticile formulate, apărarea nu a urmărit armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor anterior menţionate, ci adăugarea la lege, ceea ce a solicitat apărarea fiind o completare a art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în sensul în care faptele sau împrejurările noi să poată dovedi şi nelegalitatea hotărârii, nu doar temeinicia acesteia, precum şi a lit. f) a aceluiaşi articol, în sensul de extindere a persoanelor care pot beneficia de acest caz de revizuire şi la cei care nu au invocat excepţia de neconstituţionalitate, întrucât, la momentul pronunţării hotărârii pe fondul cauzei, Curtea Constituţională declarase deja art. 155 alin. (1) din C. pen. ca fiind neconstituţional.
Aceste aspecte nu pot fi, însă, cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Or, reglementarea căilor de atac şi a condiţiilor în care acestea se exercită reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte a reţinut că aspectele invocate de revizuent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Împotriva încheierii din data de 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a formulat recurs recurentul A., prin apărător ales, avocat B..
În motivele scrise depuse la dosar, recurentul a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. se interpretează în sensul că împrejurarea nouă vizează şi nelegalitatea hotărârii, nu doar temeinicia acesteia, întrucât la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, Curtea Constituţională admisese excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 C. pen. (privind prescripţia), dar instanţa de apel a refuzat să îi dea eficienţă. Or, fără ivirea unei împrejurări noi, respectiv pronunţarea Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, decizia nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional nu s-ar fi aplicat niciodată astfel cum se impunea a fi aplicată la data invocării ei, respectiv la data soluţionării litigiului iniţial, această nouă împrejurare fiind cea care a determinat instanţele de judecată să aplice decizia iniţială în maniera solicitată în cererea de revizuire formulată.
În acest context, a apreciat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se elimina posibilitatea interpretării textului într-o manieră discriminatorie, mai exact cu excluderea elementelor de noutate care conduc la nelegalitatea hotărârii pronunţate.
De asemenea, a susţinut că interpretarea art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., în sensul în care decizia pronunţată de Curtea Constituţională, pe care se întemeiază cererea de revizuire, vizează un text a cărui neconstituţionalitate era deja verificată la data soluţionării cauzei (excepţia ridicată fiind inadmisibilă) este şi ea aplicabilă cauzei.
Astfel, la data la care s-a soluţionat cauza iniţială, în apel, Curtea Constituţională constatase deja neconstituţionalitatea art. 155 C. proc. pen.., astfel că o nouă invocare a neconstituţionalităţii aceluiaşi text de lege era inadmisibilă. În aceste condiţii, invocarea inutilă a unei excepţii inadmisibile nu ar fi putut schimba în vreun fel situaţia juridică în speţă. Aşadar, invocarea unei excepţii inadmisibile nu poate diferenţia în mod echitabil şi nediscriminatoriu situaţia unor persoane implicate în dosare penale, aflându-ne astfel în prezenţa unei situaţii de discriminare vădită.
Examinând hotărârea recurată, în raport de motivele invocate de petenţi, precum şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Astfel, din analiza dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din actul normativ menţionat, respectiv:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
De asemenea, analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Totodată, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".
În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, în cauză, excepţia a fost invocată de revizuentul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi lit. f) C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.
În cauza dedusă judecăţii, revizuentul A. a apreciat că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. sunt neconstituţionale în măsura în care netemeinicia hotărârii se reduce doar la situaţia de fapt din cuprinsul hotărârii a cărei revizuire se solicită, iar dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. sunt neconstituţionale în măsura în care decizia pronunţată de Curtea Constituţională pe care se întemeiază cererea de revizuire nu poate viza un text a cărui neconstituţionalitate era deja verificată la data soluţionării cauzei.
Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a acestor texte de lege, ci doreşte modificarea acestora, respectiv completare art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul în care faptele sau împrejurările noi să poată dovedi şi nelegalitatea hotărârii, nu doar temeinicia acesteia, precum şi completarea art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., prin extinderea categoriilor de persoane care pot beneficia de acest caz de revizuire şi la cele care nu au invocat excepţia de neconstituţionalitate, întrucât, la momentul pronunţării hotărârii pe fondul cauzei, Curtea Constituţională constatase deja că dispoziţia legală pe care se întemeiază cererea de revizuire este neconstituţională.
Or, ceea ce solicită recurentul ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează în mod expres în art. 2 alin. (3) că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
De altfel, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanţei de contencios constituţional cu un examen ce excede în mod vădit competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).
Faţă de argumentele prezentate, se constată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză.
Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii Constituţionale, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale.
O astfel de premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, urmăreşte modificarea legii.
Ca atare, pretinsele critici de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor legale în vigoare nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, context în care folosirea mijlocului procedural oferit de art. 29 din Legea nr. 47/1992 excedează scopului pentru care acesta a fost legiferat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2024.