Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data 11 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen., Înalta Curte a considerat că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.
Referitor la existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."
Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât chiar şi în condiţiile în care Curtea Constituţională ar constata neconstituţionalitatea art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, inculpatul ar putea invoca aceste din urmă două cazuri de casare care în prezent sunt abrogate, această împrejurare nu ar conduce la admisibilitatea recursului în casaţie, deoarece criticile formulate nu pot fi circumscrise formal acestor dispoziţii legale.
În acest sens, instanţa a observat că, potrivit art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 "La articolul 438 alin. (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă". S-a arătat că art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. prevedea că hotărârea este supusă casării când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, iar art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. prevedea că hotărârea este supusă casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
S-a reţinut că prin criticile formulate, recurentul a urmărit o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa configurării unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţele inferioare şi intrată în puterea lucrului judecat (şi pe care a recunoscut-o, cauza soluţionându-se în procedura simplificată).
Aşadar, s-a considerat că şi dacă s-ar constata că prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen., ar fi neconstituţionale, recursul în casaţie nu ar fi fost admisibil, finalitatea recursului fiind aceea de a repara un aspect de nelegalitate, în limita reglementată de cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală deja stabilită de instanţa de apel, aceasta având un caracter definitiv.
Ca atare, s-a apreciat că şi în condiţiile în care reglementarea art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ar fi inclus cele două cazuri abrogate prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 (pct. 9 şi 14 din C. proc. pen.), cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. era inadmisibilă.
În concluzie, s-a reţinut că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, astfel că cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen. din cuprinsul încheierii din data 11 iunie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs recurentul inculpat A..
Calea de atac a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021/a31.1.
Prin motivele de recurs formulate de inculpatul A., s-a solicitat admiterea recursului, desfiintarea încheierii atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curtii Constitutionale a României.
Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A. împotriva încheierii din data din data 11 iunie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, consideră că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în speţă, excepţia a fost invocată de către recurentul inculpat A., în cauza având ca obiect recursul în casaţie formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 28 din 15 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţate în dosarul nr. x/2021, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 14 din C. proc. pen., în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).
Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).
În acest context, în analiza condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză, şi anume, în ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, sub aspectul soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Partea care invocă excepţia de neconstituţionalitate trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Înalta Curte subliniază că instanţelor de judecată le revine, în faza examinării admisibilităţii condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.
Având în vedere conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. care prevedea că hotărârea este supusă casării când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii şi pct. 14 din C. proc. pen. care prevedea că hotărârea este supusă casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel, se constată că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci singurul scop al invocării excepţiei este acela de a determina o modificare legislativă.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Or, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată, de natură a permite sesizarea Curţii Constituţionale.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată, examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de recurentul inculpat A., că, în mod judicios prima instanţă a apreciat că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor invocate de inculpat, aceasta respectă condiţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, mai puţin condiţia privind legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, având în vedere conţinutul dispoziţiilor legale criticate, precum şi obiectul cauzei, fiind în mod corect respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".
Aşadar, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia, în lipsa oricărui potenţial efect în cauza concretă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data 11 iunie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Faţă de soluţia dispusă, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data 11 iunie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2024.