Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen., raportat la art. 123 din vechiul C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen. formulată de contestatoarea A.. A fost obligată contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, a rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că, prin contestaţia la executare, contestatoarea A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen., raportat la art. 123 din vechiul C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen., apreciind că dispoziţiile criticate sub aspectul neconstituţionalităţii contravin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 16 alin. (2) din Constituţia României, art. 146 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană, art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 16 alin. (2), art. 23 alin. (12) corelat cu art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1) din Constituţia României.
Instanţa a constatat că stadiul procesual în care este invocată neconstituţionalitatea legii este contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cu privire la decizia penală nr. 484/RC din 02.11.2021 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală.
S-a arătat că textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă vizează:
- dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. - "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal";
- dispoziţiile art. 155 din C. pen. raportat la art. 123 din C. pen. anterior - sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe...";
- dispoziţiile art. 585 din C. proc. pen. - "acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni".
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, Înalta Curte a reţinut, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea A. în cadrul contestaţiei la executare, ce formează obiectul dosarului nr. x/2024
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatoarea A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen., texte de lege care sunt în vigoare, fiind îndeplinită şi această condiţie.
c)-verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional, fiind respectate şi din această perspectivă exigenţele art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 47/1992.
d) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
Prin urmare, dacă examinarea condiţiilor de admisibilitate referitoare la starea de procesivitate, legitimarea procesuală, aflarea în vigoare a dispoziţiilor criticate şi inexistenţa unor decizii de neconstituţionalitate anterioare implică o examinare preponderent formală, evaluarea legăturii excepţiei cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză presupune o analiză mai aprofundată a particularităţilor acesteia. Aceasta deoarece nu orice text de lege poate fi criticat, pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori, pentru neconformitate cu legea fundamentală, ci numai acele norme care au o înrâurire semnificativă asupra soluţiei ce ar putea fi dispusă în cauză, în sensul în care ele sunt de natură a produce un efect concret asupra acesteia din urmă. Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
În aceste coordonate de principiu, examinând dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată în prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că această din urmă condiţie de admisibilitate referitoare la existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, nu este îndeplinită, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv: art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen.
S-a arătat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. - "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", criticate sub aspectul neconstituţionalităţii, vizează unul dintre cazurile în care se poate formula calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, respectiv greşita apreciere asupra unei cauze de încetare a procesului penal.
Excepţia neconstituţionalităţii acestei dispoziţii legale a fost ridicată în cadrul unei contestaţii la executare formulată împotriva unei decizii penale pronunţate în calea de atac a recursului în casaţie, declarată de autoarea excepţiei şi întemeiată formal pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. "când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare."
De asemenea, s-a considerat că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. sunt criticate de contestatoare sub aspectul pretinsei omisiuni a instanţei de fond de a dispune încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru toate faptele pentru care s-a dispus condamnarea sa.
Raportat la obiectul criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că motivele invocate de către contestatoare în susţinerea excepţiei nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate şi tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluţie legislativă pe care acestea nu o cuprind, contestatoarea exprimându-şi nemulţumirea faţă de împrejurarea că în contextul factual al cauzei nu poate beneficia de cauza de încetare a procesului penal, prescripţia răspunderii penale.
Or, un atare demers nu este concordant cu scopul şi finalitatea mijlocului de apărare al excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, cu atât mai mult cu cât forma în care este reglementat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. pe care contestatoarea A. l-a invocat nu are înrâurire directă asupra soluţiei ce s-ar putea pronunţa cu privire la contestaţia la executare formulată. Practic, contestatoarea nu a justificat un interes real, efectiv în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu pot constitui temeiul juridic pe care să se fundamenteze o eventuală soluţie de admitere a contestaţiei la executare, acestea putând fi invocate exclusiv în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.
S-a subliniat că procedura contestaţiei la executare este o procedură specifică, prevăzută exclusiv în considerarea cazurilor expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., iar din examinarea contestaţiei la executare formulată, se constată că însăşi contestatoarea a invocat ca temei cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi nu art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
În acest context, Înalta Curte a reţinut că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Or, în cauză, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale ale art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. invocată de contestatoare nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual (contestaţie la executare) şi stadiul concret în care se află cauza, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Pe de altă parte, raportat la obiectul criticilor formulate şi la temeiul de drept invocat în susţinerea contestaţiei la executare (art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.), Înalta Curte a apreciat că exigenţa vizând legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză nu este îndeplinită nici în cazul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale".
În concret, contestatoarea A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 din C. pen. raportat la art. 123 din C. pen. anterior, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la aplicarea acestor dispoziţii prin decizia penală nr. 247/A din 16 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.
Prin urmare, s-a apreciat că prin actualul demers, practic, autoarea excepţiei a formulat veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii de condamnare, urmărind constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru toate infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa, cu consecinţa directă a încetării procesului penal.
În aceste coordonate, Înalta Curte a constatat că nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, aceasta vizând în realitate o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, nu o problemă de neconstituţionalitate, criticile aduse de recurentă dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul ei propriu-zis in abstracto.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 585 din C. proc. pen. invocată de contestatoarea A., Înalta Curte a constatat că ceea ce critică contestatoarea vizează conţinutul normei în sensul modificării acestuia din "acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni" în "acte care ies din conţinutul aceleiaşi infracţiuni".
În acest context, Înalta Curte a amintit că neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, or, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată.
Astfel, s-a reţinut că autoarea excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ şi extinderea actelor care se circumscriu noţiunii de "alte modificări ale pedepsei", în sensul de a-i conferi posibilitatea de a invoca o cauză de încetare a procesului penal într-un alt cadru procesual decât cel permis de lege, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.
Textul prevăzut de art. 585 din C. proc. pen. se referă la situaţiile în care, fie la punerea în executare a unei hotărâri, fie în cursul executării pedepsei, se constată că persoana condamnată a mai suferit condamnări definitive pentru infracţiuni concurente sau pentru alte acte materiale care ar intra în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pe calea acestei proceduri nu poate fi analizată legalitatea sau temeinicia hotărârilor definitive prin care s-a dispus condamnarea contestatoarei.
Or, scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autoarea excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la completarea unei dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele acesteia.
În raport de argumentele prezentate, Înalta Curte a constatat că remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de contestatoarea A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, motiv pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen., raportat la art. 123 din vechiul C. pen., şi art. 585 din C. proc. pen., s-a apreciat că este inadmisibilă.
Împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, a formulat recurs recurenta A..
Calea de atac a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2024/a1.1.
Examinând recursul formulat în cauză de recurenta A. împotriva încheierii din data 10 septembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, consideră că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în speţă, excepţia a fost invocată de către contestatoarea A., în cauza având ca obiect contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cu privire la decizia penală nr. 484/RC din 02.11.2021 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen., raportat la art. 123 din vechiul C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen., în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).
Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).
În acest context, în analiza condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză, şi anume în ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, sub aspectul soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Partea care invocă excepţia de neconstituţionalitate trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Înalta Curte subliniază că instanţelor de judecată le revine, în faza examinării admisibilităţii condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.
În acest sens, se constată că, în faţa instanţei învestite cu cererea de contestaţie la executare, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., art. 155 din C. pen., raportat la art. 123 din vechiul C. pen. şi art. 585 din C. proc. pen.
Având în vedere conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată de contestatoare, în raport de cadrul procesual şi stadiul concret al cauzei în care s-a invocat excepţia, se constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, iar o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar servi doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecinţă juridică.
Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale ale art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. invocată de recurentă nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere cadrul procesual (contestaţie la executare), deoarece textul de lege vizează unul dintre cazurile în care se poate formula calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale", nu ar avea efect în privinţa soluţiei care ar putea fi pronunţată în cauză, raportat la obiectul criticilor formulate şi la temeiul de drept invocat în susţinerea contestaţiei la executare (art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.).
În realitate, recurenta este nemulţumită de modul în care aceste dispoziţii au fost aplicate prin decizia penală nr. 247/A din 16 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, formulând veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii de condamnare, solicitând constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru toate infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa.
Prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 585 din C. proc. pen., recurenta tinde în fapt la modificarea textului legislativ în sensul de a se extinde noţiunea de "alte modificări ale pedepsei" pentru a avea posibilitatea de a invoca o cauză de încetare a procesului penal într-un alt cadru procesual decât cel permis de lege.
Textul prevăzut de art. 585 din C. proc. pen. reglementează situaţiile în care se constată că persoana condamnată a mai suferit condamnări definitive pentru infracţiuni concurente sau pentru alte acte materiale care ar intra în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de contestatoare, constată că, în mod judicios, prima instanţă a apreciat că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor invocate, aceasta nu respectă condiţia reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, având în vedere conţinutul dispoziţiilor legale criticate, precum şi obiectul cauzei, fiind astfel în mod corect respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, lipsa legăturii cu cauza fiind evidentă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data 10 septembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.
Faţă de soluţia dispusă, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentă, în cuantum de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data 10 septembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentă, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2024.