Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A., împotriva sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
Totodată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen., ca inadmisibilă.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuentul să plătească statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen., Curtea a reţinut că autorul acesteia nu a formulat veritabile critici de neconstituţionalitate. Astfel, s-a apreciat că susţinerile sale tind în realitate la introducerea unui nou caz de revizuire în afara celor prevăzute limitativ şi expres de art. 453 C. proc. pen.
S-a notat că, în concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen., motivat de faptul că aceasta are un caracter lacunar. Or, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. S-a apreciat astfel că autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga şi cazul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Totodată, s-a subliniat că, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.
Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora în sensul adăugării unui nou caz de revizuire, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Astfel, s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
S-a făcut trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, din care s-a reţinut Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică". În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
***************************************************************************
Împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20.09.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, a declarat recurs A. cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20.09.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu dispoziţiile din Constituţia României.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992), fie respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992).
În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o prin raportare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Astfel, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele: calitatea de parte în proces a autorului excepţiei; dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport şi de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei, se constată că aceasta este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (revizuentul A.) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, instanţă învestită cu soluţionarea cererii de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2008.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 453 din C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.
Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.
Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.
Cu privire la condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recurentul a invocat, prin cererea iniţială (cererea de recurs formulată împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nefiind motivată) faptul că dispoziţiile art. 453 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu reglementează şi cazul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către acesta, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".
Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)
Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)
Astfel, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 453 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată în cauza având ca obiect cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În susţinerea cererii de revizuire, revizuentul a înţeles să invoce încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, similar celui de la art. 21 din Legea nr. 554/2004 şi, având în vedere că dispoziţiile art. 453 C. proc. pen. nu reglementează acest caz de revizuire, a invocat neconstituiţionalitatea acestor dispoziţii legale.
Analizând recursul formulat prin raportare la motivele invocate, Înalta Curte constată că, prin invocarea excepţiei de faţă, recurentul tinde, practic, la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea conţinutului art. 453 C. proc. pen. prin introducerea unui nou caz de revizuire şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
Reglementarea privind cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii reprezintă o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, autorul excepţiei tinde la introducerea unui nou caz de revizuire fundamentat pe interesul său procesual particular în raport de soluţia de condamnare pronunţată.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.
Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.
Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20.09.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că se află în culpă procesuală, îl va obliga recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20.09.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024 în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2024.