Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 februarie 2021, sub nr. x/42/2021 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A, B, C, D, în calitate de magistraţi-judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti să se dispună:
a. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizaţiilor noastre de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a OUG nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. l53/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006);
b. obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salariată rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare calculată cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr.93 pronunţată la 28 mai 2021, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de intimatul Ministerul Justiţiei, ca inadmisibilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Justiţiei în raport de capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare a reclamanţilor, ca operaţiune accesorie plăţii şi la plata diferenţelor salariale invocată de acesta prin întâmpinare ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2015-19.02.2018 invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinare, a respins acţiunea în ceea ce priveşte recunoaşterea şi plata drepturilor salariale solicitate pentru această perioadă ca fiind prescrisă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii C, D, B şi A, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor ordine noi de încadrare începând cu data de 19.02.2018 şi în continuare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi, începând cu data de 19.02.2018 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective.
Prin încheierea din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia inadmisibilității cererii de lămurire a dispozitivului Sentinţei nr. 93 din data de 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/42/2021 invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată şi a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 93/28.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/42/2021, formulată de reclamanţii C, D; B şi A, în sensul că dobânda legală penalizatoare acordată şi indicele de inflaţie aferent vor fi calculare începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţă de drepturi salariale recunoscute în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi prin sentinţă şi până la data plăţii efective a acestor drepturi.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr.93 pronunţată la 28 mai 2021 de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Ministerul Justiției, în locul căruia s-a subrogat în timpul procesului Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al M.J., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată următoarele:
- în mod nefondat prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind recalculare și plată, întrucât nu există raport juridic dintre Ministerul Justiţiei și personalul instanțelor judecătorești cu referire la plata drepturilor salariale. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat anularea ordinului ministrului justiţiei prin care au fost stabilite aceste drepturi salariale, astfel că cererea este inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.
- pe fond, soluţia pronunţată este nelegală, întrucât dispozițiile art. 1 alin. 5 ind. 1 din OUG nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 3 ind. 1 alin. (1 ) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. II din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. 5 ind. 1 din OUG nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. l, cuprinzând art. 1-12 ind. 1 , art. 13 și 16 OUG nr. 57/2015, cu modificările aduse prin OUG nr. 20/2016. Astfel, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 794/2016.
Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. 3 că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut Ea alin. (1 ) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.” Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a din lege statuează că ”indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I - IX". De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că ”(I) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. Art. 9 prevede că „indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor si ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. A si, respectiv, lit. B. ”
Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.
Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor DNA și DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare OUG nr. 27/2006.
Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Totodată, subliniază faptul că instanţa constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În ceea ce privește Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, reținută de instanța de fond, învederează că aceasta statuează că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 2012016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".
Potrivit OUG nr.43/2016 care a modificat și completat OUG nr.57/2015, de la data de 31.08.2016 art. 3 ind. 1 are următorul cuprins: „începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”
Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice ta data intrării în vigoare a Legii nr. 71 12015.
Decizia RIL nr. 11/2020 din 4 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitie stabileşte că „32. Din această perspectivă, cerința de admisibilitate desprinsă din dispozițiile art. 515 C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătorești definitive atașate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranșare divergentă asupra existenței dreptului la coeficienții de multiplicare 19,00 - 23,00 prevăzuți de art. 11 alin. (1) din OUG nr. 27/2006, drept a cărui recunoaștere să fi fost pretinsă de către judecători și asistenți judiciari, prin revendicarea, pentru ei înșiși, a unui beneficiu pe care legea îl acorda exclusiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.; o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenței jurisprudențiate în cuprinsul recursului în interesul legii.”
Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/201 6 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu „aplicabilitate generală” așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 1 1% de Ia care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizațiilor de încadrare și ca atare, deciziile reținute de instanța de fond nu sunt aplicabile prezentei cauze.
De asemenea începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 din lege, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cete stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.
Nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii nr.153/2017, se stabilește în funcție de coordonatele carierei fiecărui reclamant (grad, vechime în muncă și funcție), nu ale unui procuror cu grad de PÎCCJ, întrucât hotărârea judecătorească nu atribuie grade profesionale noi, care sa conducă la încadrare pe alte coordonate a intimatului, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul).
Ulterior, la data de 05 noiembrie 2021, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs şi împotriva încheierii din data de 29 septembrie 2021 pronunţate de către Curtea de Apel Ploieşti- Secţia contencios administrativ şi fiscal, susţinând că nu este necesară o lămurire a dispozitivului sentinţei, aceasta fiind suficient de clară.
A susţinut că în soluţionarea recursului este necesar a se avea în vedere HP 21/2015, respectiv faptul că în mod legal şi temeinic judecătorul fondului a aplicat această hotărâre prealabilă, respingând petitul 2 din acţiune ce viza perioada anterioară datei de 19 februarie 2018 şi obligând pârâţii la plata diferenţelor salariale solicitate în mod actualizat cu indicele de inflaţie, la care se aplică dobând legală penalizatoare pentru 3 ani anteriori datei introducerii acţiunii.
4. Apărări formulate în cauză
Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note de şedinţă prin care a solicitat admiterea recursului şi pe fond, în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesale, iar în secundar, aplicarea deciziilor RIL nr. 3/2024 şi nr. 4/2024.
5. Alte aspecte procesuale
Înalta Curte a constatat modificarea cadrului procesual ca urmare a intervenirii modificărilor legislative prin Legea nr. 304/2022 art. 142 şi transmiterea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei la ICCJ, devenită recurentă-pârâtă în cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art.496-499 C. proc. civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
Referitor la criticile legate de lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, Înalta Curte reţine că prin susţinerile recurentului nu sunt combătute în mod explicit de argumentele instanţei de fond care a reţinut calitatea procesuală pasivă a instituţiei recurente în raport de caracterul subsidiar al capătului de cerere privind plata drepturilor salariale faţă de primul capăt de cerere.
Totodată, Înalta Curte apreciază că obligaţia Ministerului Justiţiei de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor trebuie privită în contextul temeiului juridic avut în vedere de instanţa fondului pentru respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, respectiv calitatea acestuia de ordonator principal de credite, în virtutea căreia gestiona bugetele instanţelor.
Instanţa de recurs reţine că potrivit dispoziţiile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea, în temeiul legii, a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.
În aceste condiţii, urmare a transmisiunii calităţilor procesuale, Ministerul Justiţiei nu se mai regăseşte în cadrul procesual pasiv.
Critica din recurs prin care se invocă faptul că instanţa de fond a aplicat greşit legea prin faptul că nu a respins ca inadmisibilă acţiunea ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art.7, Cap VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, este nefondată.
Înalta Curte apreciază că, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamanții se plasează în ipoteza în care solicită acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-au emis acte administrative de recunoaștere, astfel încât, ținând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acţiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii şi de contencios administrativ, astfel că paralizarea acţiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.
În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că este fondat.
Recurenta-pârâtă critică soluția dată capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluţionat un litigiu vizând recunoaşterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).
Cu privire la acest petit, prima instanță a admis acțiunea, reținând, în esență, că hotărârile judecătorești prin care au fost acordate respectivele drepturi vizează situații cu aplicabilitate generală, astfel încât reprezintă temei pentru înlăturarea inechităților salariale.
Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.
Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că ,,Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri”. S-a reţinut astfel că ,,respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială,, (considerentul nr. 94).
Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia ,,constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată,, (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reţinuse că: „Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.“
În urma acestor dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va stabili că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți impun obligarea recurentei-pârâte la emiterea ordinului prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 ulterior datei de 19.02.2018.
Având în vedere cele expuse anterior se constată că este fondat şi recursul promovat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Conform dezlegărilor obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei şi a soluţiei preconizată pentru fondului cauzei, instanţa de recurs conchide că nu mai este necesară lămurirea aspectului vizând acordarea dobânzii legale penalizatoare şi indicele de inflaţie pentru perioada ulterioară datei de 19.02.2018.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinţei nr. 93 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge acţiunea în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 19.02.2018 şi va menţine în rest sentinţa recurată.
Totodată va admite şi recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va respinge cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. nr. 93 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva sentinţei nr. 93 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa şi rejudecând:
Respinge acţiunea în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 19.02.2018.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând, respinge cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 93 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 3 octombrie 2024.