Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secția a II-a Civilă la data de 06.03.2023, sub nr. x/95/2023, reclamanta SOCIETATEA A S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea acestuia la plata sumei de 288.402 lei, compusă din suma de 221.598 lei, ce reprezintă componenta variabilă a remunerației membrilor Directoratului, încasată necuvenit de la Societatea A pentru anul 2017, la care se adaugă suma de 66.804 lei, reprezentând dobânda legală remuneratorie și dobânda legală penalizatoare, calculate până la data 31.12.2021, precum și obligarea la plata de daune-interese până la plata integrală a sumei de 288.402 lei, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30, art. 94 lit. k), art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 220, art. 1530, art. 1531, art. 1915 și următoarele C. civ.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală, invocând, totodată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pentru termenul de judecată din 27.06.2023, reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiune, arătând că solicită obligarea pârâtului la plata sumei totale de 288.402 lei, compuse din: 221.598 lei, sumă încasată nelegal, reprezentând componenta variabilă a remunerației aferente anului 2017; 66.804 lei, sumă ce reprezintă daune-interese, compusă din dobânda legală remuneratorie, cât și din dobânda legală penalizatoare, calculată de către echipa de inspecție până la data de 31.12.2021, la care se adaugă suma de 34.800 lei, sumă ce reprezintă daune-interese, compusă din dobânda legală remuneratorie, cât și din dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada 01.01.2022-03.03.2023, conform măsurii dispuse de către echipa de inspecție A.N.A.F., de a se calcula și încasa în continuare daune-interese până la data recuperării integrale a sumei în cauză.
A arătat că solicită obligarea pârâtului atât la plata dobânzii legale remuneratorii, cât și a dobânzii legale penalizatoare, conform dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și a dispozițiilor art. 1530 și art. 1531 din Legea nr. 287/2009, republicată, privind Codul civil.
Prin sentința nr. 136/2023 din 3 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/95/2023, Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta Societatea A S.A., în contradictoriu cu pârâtul B. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Gorj, reclamanta Societatea A S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 117/2024 din 12 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/95/2023, astfel cum a fost completată prin decizia nr. 6/2024 din 9 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat, obligând apelanta reclamantă la plata sumei de 4000 de lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimatul pârât.
Împotriva acestei decizii, la 10 mai 2024, reclamanta Societatea A S.A. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea în totalitate a deciziei atacate și, rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă.
Apreciind că dreptul la acțiune nu este prescris raportat la documentele emise de A.N.A.F., recurenta a arătat că, în materia prescripției extinctive, regula generală este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 2523 C. civ., iar în conformitate cu art. 2528 C. civ., în privința unei acțiuni în restituire întemeiate pe dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Totodată, întemeindu-se pe cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019, recurenta a susținut că în prezenta cauză nu poate fi reținut, drept reper al începutului cursului prescripției extinctive, momentul producerii pagubei în patrimoniul societății care se situează în perioada 2013-2014, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței.
Astfel, a arătat că, urmare a obligației de a depune diligențe în vederea descoperirii persoanei sau persoanelor vinovate de producerea prejudiciului, cât și a întinderii prejudiciului, societatea a trebuit să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară și, ulterior, să stabilească elementele necesare exercitării acțiunii în răspundere patrimonială.
Așadar, în accepțiunea recurentei, numai după momentul finalizării controlului intern dispus de societate și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât și a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate considera că societatea putea să cunoască fapta și pe cel răspunzător de această faptă, moment ce reprezintă începutul cursului prescripției extinctive. Or, persoanele răspunzătoare pentru situația creată au fost nominalizate în Nota de informare nr. 355/02.08.2022, astfel că, în opinia recurentei, nu se poate stabili ca moment de început al cursului termenului de prescripție extinctivă data producerii pagubei.
Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că esențială în stabilirea momentului care marchează începutul cursului prescripției este hotărârea Consiliului de Supraveghere nr. 24 din 21.06.2018, în care s-a prevăzut că în situația în care întreaga sau o parte din componenta variabilă din remunerația directorilor a fost stabilită greșit, întreprinderile publice sunt obligate să ceară ca acea parte din componenta variabilă să fie returnată.
Prin urmare, având în vedere că s-a prevăzut efectuarea unui control intern care să stabilească corectitudinea indicatorilor de performanță, iar cursul prescripției a început să curgă de la data efectuării acestui control intern, în opinia recurentei, nu se poate stabili ca moment al începerii cursului prescripției extinctive data plății sumelor reprezentând componenta variabilă și daunele-interese aferente.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât B a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Cauza a fost înregistrată la 10 iunie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a II-a Civilă. Prin rezoluția din 4 iulie 2024, s-a fixat inițial termen de judecată la 17 decembrie 2024, iar, ulterior, prin încheierea de cameră de consiliu din 18 noiembrie 2024, termenul a fost preschimbat, din oficiu, la data de 14 ianuarie 2025, ora 10.
Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.
Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alineatului 3 al aceluiași articol. Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune o circumstanțiere a criticilor formulate raportat la soluția/considerentele instanței de apel, dar și dezvoltarea unui raționament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluției adoptate prin hotărârea recurată, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Așadar, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de apel, recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Fiind invocată incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, pentru a provoca un control de legalitate, nu este suficient ca autorul demersului judiciar să indice textele de lege pretins a fi fost aplicate greșit, ci acesta trebuie să și demonstreze modul în care considerentele instanței de apel au încălcat sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc în cuprinsul cererii de recurs în analiză.
Prin urmare, pentru a putea stabili incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca autorul recursului să expună și o argumentație juridică a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale menționate, pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire directă la raționamentul instanței a cărei hotărâre a fost atacată.
În cauza de față, recurenta reia situația de fapt și argumentele prezentate în calea de atac a apelului referitoare la momentul de început al cursului termenului de prescripție, apreciind că acesta a început să curgă de la data finalizării controlului intern și nu de la data efectuării plății sumelor reprezentând componenta variabilă a directorilor societății.
În concret, recurenta susține aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, arătând că Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocată de instanța de apel, nu poate constitui un argument de ordin juridic în stabilirea începutului cursului prescripției extinctive și că termenul de prescripție ar fi trebuit să curgă de la data când paguba și persoanele responsabile de producerea acesteia au fost efectiv cunoscute, și nu de la momentul efectuării plăților considerate nelegale, cum greșit a reținut instanța de apel.
Înalta Curte constată că aceleași critici au fost invocate de reclamantă și în apelul formulat în cauză, iar instanța de apel, analizând motivele invocate, a confirmat soluția primei instanțe și a expus în detaliu propriile considerente, respingând astfel apelul reclamantei ca nefondat.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de prim control judiciar a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului material la acțiune și a constatat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul efectuării plăților considerate nelegale, respectiv în august 2017 și iunie 2018, și nu de la momentul emiterii actelor de control ale organului cu atribuții de control sau al constatărilor ulterioare, întrucât acela era momentul în care reclamanta trebuia să cunoască dacă plata respectivelor drepturi bănești către intimatul-pârât era în concordanță cu dispozițiile legale.
În motivarea sa, instanța de apel, în acord cu prima instanță, s-a raportat la Decizia nr. 19/2019 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia actele unui organ de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă, întrucât titularul dreptului la acțiune trebuia să cunoască natura nelegală a plăților la momentul efectuării acestora.
Însă, dat fiind că, în apel, autoarea recursului a avut susțineri cvasiidentice, pentru a declanșa un veritabil control de legalitate referitor la aceleași aspecte, aceasta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, respectiv, la judecata realizată de această instanță.
Reiterarea prin recurs a argumentelor și criticilor valorificate la instanțele de fond privind momentul de la care curge termenul de prescripției al dreptului la acțiune, care au primit o soluționare atât din partea primei instanțe cât și a instanței de apel, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale ale hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, de strictă interpretare.
Așadar, prin reluarea pe calea memoriului de recurs a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse prin cererea de apel, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.
Nu în ultimul rând, se observă că anumite susțineri/afirmații sunt și străine de considerentele deciziei atacate, întrucât, nu numai în apel, dar și în recurs, autoarea a arătat în mod eronat că instanțele ar fi reținut drept reper al începutului cursului prescripției extinctive momentul producerii pagubei în patrimoniul societății care se situează în perioada 2013-2014, în condițiile în care, raportat la situația concretă a pârâtului din prezenta cauză, acest moment corespunde perioadei 2017-2018.
În concluzie, Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar promovat, recurenta-reclamantă nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia, de o manieră identică, critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, fără a prezenta argumente raportate la considerentele deciziei atacate.
Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A S.A. împotriva deciziei nr. 117/2024 din 12 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.
Cu privire la cererea intimatului-pârât B de obligare a recurentei-reclamante SOCIETATEA A S.A. la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse în ședință (aflate la filele 47-48 din dosarul de recurs), coroborate cu împuternicirea avocațială aflată la fila 33, depusă odată cu întâmpinarea, atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 4300 lei, de către intimatul-pârât B.
Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea intimatului-pârât, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-reclamantă Societatea A S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4300 lei, către intimatul-pârât B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA A S.A. împotriva deciziei nr. 117/2024 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SOCIETATEA A S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4300 lei, către intimatul-pârât B.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2025.