Asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 iunie 2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, au solicitat:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 05.06.2018 și 04.06.2021, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloare lipsă de folosință, precum și la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C31 situată pe lotul nr. x din sectorul 1, București, cu număr cadastral (...)/327 și înscris în CF individuală nr. (...) conform încheierii nr. 11234;
- obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței anterior arătate prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General.
La termenul din 25 noiembrie 2021 (f. (…) vol. III), Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție.
Prin sentința civilă nr. 1567 din 28 iunie 2022, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins ca nefondată acțiunea și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect
Prin decizia civilă nr. 160 din 2 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A și B împotriva sentinței civile nr. 1567 din 28 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2021.
A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost admisă în parte cererea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 11.078 euro, în echivalent lei la data plății, despăgubiri civile.
Atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel.
În susținere recursului declarat, recurenții-reclamanți invocă faptul că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material privind stabilirea obligațiilor contractuale și modalitatea de executare a acestora, art. 969, coroborat cu art. 977, art. 978, art. 979, art. 981, art. 982 C. civ. și a dispozițiilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, a art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcții, a art. 1-5 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994, coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare A.N.L. din 27.06.2001 și ale art. 1.240 din noul C. civ. (sau art. 1.295 vechiul C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel i-a sancționat cu reducerea despăgubirilor, în virtutea unei încălcări a obligațiilor contractuale de a nu cere cheia de la pârâta A.N.L. în scopul finalizării lucrărilor de construcție și de a se muta, în condițiile în care A.N.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de peste 12 ani.
Recurenții-reclamanți apreciază că, din această cauză, instanța de apel a ajuns la concluzia greșită că în anul 2020 au uzurpat posesia și folosința lucrărilor de construcție (nepăzite și devalizate), deși predarea casei trebuia îndeplinită în conformitate cu clauzele contractuale de A.N.L. și în absenta unui termen asumat în mod cert de A.N.L. pentru predare, care să fie și agreat de reclamanți.
Recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel nu a reținut că au făcut solicitări repetate către A.N.L. începând din 2011 până în 2017, conform corespondenței scrise administrate în apel pentru ca pârâta să asigure remedierea defectelor și neconformităților lucrărilor, să rezolve situația decontării unor lucrări care nu fuseseră executate, a dispariției centralei termice și a altor obiecte și să facă o constatare a situației în cartier, detaliind cu privire la conținutul acestor înscrisuri.
În opinia recurenților-reclamanți, greșeala instanței de apel constă, în primul rând, în faptul că analiza obligațiilor contractuale și a modalității de executare a acestora a fost făcută fără nicio referire la clauzele contractului, și în al doilea rând, în faptul că analiza a fost realizată fără a se avea în vedere stadiul executării contractului cu cele două momente ale sale, și anume data împlinirii termenului de predare, 01.06.2008, data intrării în folosința locuinței, începutul lunii decembrie 2021.
Astfel, recurenții-reclamanți consideră că analiza obligațiilor contractuale și a modalității de executare a acestora trebuie să se facă numai cu referire concretă la clauzele contractuale, instanța neavând dreptul să se substituie voinței părților, prin aprecieri generale.
În mod concret, din punctul de vedere al recurenților-reclamanți, chestiunile de dezlegat în prezenta cauză, sunt acelea dacă au avut acordul A.N.L. pentru finalizarea lucrărilor de construire pe cheltuiala lor, dacă acordul trebuie să îmbrace forma scrisă a unui proces-verbal de primire ad probationem sau ad validitatem și dacă finalizarea lucrărilor de către reclamanți, în condițiile neexecutării obligațiilor contractuale de către A.N.L. timp de 12 ani și a necontestării din partea pârâtei a efectuării acestora, reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale.
Recurenții-reclamanți susțin că, în ceea ce privește existența acordului A.N.L., acesta a fost dat tacit și a fost recunoscut implicit în ședința publică din 02.02.2024 de reprezentantul pârâtei.
Recureții-reclamanți subliniază că pârâta nu a susținut niciodată că îi este uzurpată folosința sau posesia sau că a fost îngrădită în executarea obligațiilor contractuale, respectiv că ar fi promovat acțiune posesorie sau pentru despăgubiri din cauza blocării demersurilor sale de a-și executa obligațiile asumate prin contractul de mandat nr. HC 0620/26.05.2004.
Așadar, în lipsa oricărei reacții din partea pârâtei, recurenții-reclamanți apreciază că, în ceea ce privește așa numita uzurpare a posesiei prin realizarea și finalizarea lucrărilor de construcție, înseamnă că, în mod tacit, pârâta a fost de acord cu preluarea lucrărilor și cu finalizarea acestora de către reclamanți.
Recurenții-reclamanți concluzionează că nu se regăsesc în situația unei uzurpări a folosinței, ci în situația absenței unui înscris doveditor al predării -primirii lucrărilor de construcție, înscris care nu este impus, nici de lege, nici de clauzele contractuale.
În absența unei clauze contractuale despre forma unui proces-verbal de predare-primire, recurenții-reclamanți apreciază că sunt incidente dispozițiile ce reglementează principiul consensualismului (art. 1.240 noul C. civ. și art. 1295 vechiul C. civ.).
În plus, recurenții-reclamanți solicită instanței de judecată să observe că pârâta nu și-a executat obligația de a asigura realizarea lucrărilor de remediere a defectelor și a neconformităților, acestea din urma urmând să se facă pe cheltuiala constructorului, aflat sub direcția și controlul total al pârâtei, inclusiv în privința plăților, întrucât este vorba despre obligația de garanție care se constituie conform art. 25 lit. e) și k) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și conform art. 44 din contractul de antrepriză generală în baza căruia garanțiile de bună-execuție de 10% din valoarea lucrărilor sunt depuse într-un cont al A.N.L., și nu pe cheltuiala beneficiarului.
Recurenții-reclamanți precizează că, în raport de prevederile art. 15 din contractul de mandat, conform cărora mandatul încetează la recepția finală a locuinței, pârâta nu le-a propus un acord de modificare a contractului nr. HC 0620/26.05.2004 cu un nou termen de predare la cheie a locuinței, nu a răspuns cererilor repetate de a asigura paza, de a se face constatarea stadiului în cartier, ceea ce conduce la concluzia că, fiind în culpă contractuală, a fost de acord cu preluarea lucrărilor de construcții și cu finalizarea acestora de către reclamanți, operând o modificare a contractului de mandat în sensul celor de mai sus, fără ca aceasta să fie materializată printr-un înscris, nefiind necesară forma scrisă.
Potrivit recurenților-reclamanți, această chestiune de dezlegat este în conexiune cu principiile civile generale și cu dispozițiile art. 916-921 și art. 928 din noul C. civ. și cu dispozițiile art. 1330, art. 1340 și art. 1345-1348 din același Cod.
O altă critică în susținerea motivului de casare invocat vizează faptul că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., ale Legii nr. 152/1998, ale art. 1.531 din noul C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului și ale art. 9 alin. (l) C. proc. civ. privind principiul disponibilității, în ceea ce privește determinarea prejudiciului și de acordare a despăgubirilor.
În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că în mod greșit instanța de apel a apreciat cu privire la fapta ilicită și la prejudiciu, întrucât, prin finalizarea lucrărilor, cu acordul A.N.L., și prin mutarea acestora în locuința nerecepționată, cu asumarea riscurilor care derivă din acest fapt, a fost limitat prejudiciul pentru lipsirea de folosință și, mai ales, despăgubirile în sarcina A.N.L.
În egală măsură, pârâta a fost scutită de costul lucrărilor de remediere a defectelor și a neconformității lucrărilor, al contravalorii obiectelor furate și nepăzite.
Recurenții-reclamanți susțin că soluția instanței de apel nu are temei legal, prejudiciul fiind suferit în întregime de reclamanți, care nu sunt în culpă, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu în sarcina pârâtei.
Un alt motiv de casare invocat vizează faptul că hotărârea din apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
În acest sens, recurenții-reclamanți arată că deosebirea dintre puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat, constă în aceea că trebuie să existe o legătură între litigiul pendinte și un alt litigiu soluționat anterior în mod definitiv, fără a fi necesară identitatea de părți.
Or, legătura dintre litigiul în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 5197/25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2/2011, de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal privind obligațiile A.N.L. în ansamblul asigurării realizării Cartierului Henri Coandă în calitate de inițiator, investitor și coordonator al Programului Guvernamental de Locuințe Henri Coandă, garant al statului și mandatar oneros și prezenta cauză este dată de faptul că lotul reclamanților nr. x face parte integrantă din Proiectul Guvernamental de Locuințe A.N.L. - Henri Coanda, la fel ca și lotul beneficiarul nr. y din primul litigiu, iar decizia din primul litigiu conține dezlegări în ceea ce privește întreg programul guvernamental în discuție, pe elementele comune ale acestui proiect, nu doar pe elementele individual determinate ale lotului nr. y.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
În susținerea recursului, după prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta-pârâtă arată că decizia instanței de apel este nelegală în parte, întrucât instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat, reținând că obligația sa este de rezultat.
În opinia recurentei-pârâte, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului, instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu Codul civil de la 1864.
În susținerea alegației sale că obligația asumată este o obligație de diligență și nu de rezultat, recurenta-pârâtă arată că, prin contractul de mandat nr. HC0620/26.05.2004, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului.
În plus, noțiunea de urmărire a executării lucrărilor definește acțiuni de diligență, astfel că întinderea mandatului acordat este clar definită și stabilită. Obligația mandantului se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional ce derivă din voința expresă a părților, acordat pentru o anumită operațiune și pentru o anumită perioadă de timp.
Or, fiind în prezența unui mandat special, recurenta-pârâtă susține că, astfel cum s-a reținut și în doctrină, în cazul în care este vorba de o obligație de mijloace, chiar născută din contract, dacă această obligație nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe.
Cu alte cuvinte, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenind creditorului.
În opinia recurentei-pârâte, simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina sa, dat fiind caracterul de diligență al obligației care îi revine.
În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că, în baza contractului de mandat nr. HC0620/26.05.2004, s-au prevăzut următoarele obligații în sarcina sa: să reprezinte beneficiarul în relațiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire și să efectueze plăți din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.
Din analiza contractului de mandat, se poate constata că are o obligație de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimați cu antreprenorul general.
Recurenta-pârâtă apreciază că, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă.
În privința analizării contractului de mandat, recurenta-pârâtă arată că înțelege să invoce doctrina relevantă în materie, precum și decizia nr. 833 din 29 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În opinia recurentei-pârâte, faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat, rezidă și din echivalarea noțiunii de finalizare cu cea de asigurare a finalizării, or mandatul i-a fost acordat numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, ulterior, mandantul încheind în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul.
Recurenta-pârâtă precizează și faptul că A.N.L. nu încasează prețul construcției și, deci, nu se poate folosi de banii beneficiarilor, ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.
O altă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., obligațiile asumare neputând fi de rezultat, ci de diligență, astfel cum reiese din dispozițiile art. 2: „(1) A.N.L. are ca obiective: c) promovarea și dezvoltarea la nivel sectorial și național a unor programe privind construcția de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, construcția de locuințe sociale și de necesitate, construcția de locuințe de serviciu, construcția și/sau reabilitarea locuințelor distruse ori grav avariate, situate în zonele afectate de calamități naturale, construcția de locuințe cu chirie prin atragerea capitalului privat, inclusiv prin concesiune de lucrări publice, în condițiile legii, construcția altor locuințe proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, precum și intervenții la construcții existente, în aplicarea măsurilor stabilite prin programe guvernamentale. Programele guvernamentale și sursele de finanțare ale acestora se aprobă de Guvern, la propunerea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației;
e) inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar;
(4) În structura cheltuielilor de investiții prevăzute la alin. (1) lit. c) și e) va fi cuprinsă o cotă de 5% din valoarea devizului general al investiției, exclusiv T.V.A., stabilit conform prevederilor legale în vigoare pentru contractarea serviciilor de proiectare, contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție care sunt în sarcina A.N.L. și care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru:
a) realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare, contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție, cu respectarea legislației în vigoare, pentru programele guvernamentale de construcții de locuințe prevăzute la alin. (1) lit. c);
b) îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul programului de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar prevăzut la alin. (1) lit. e).
Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce privește existența condițiilor răspunderii civile contractuale, nu numai din perspectiva naturii obligației asumate, ci și în ceea ce privește fapta ilicită. În acest sens, recurenta-pârâtă arată că și-a îndeplinit obligația de a urmări executarea și finalizarea construcției, obligație prevăzută în mod expres prin contractul de mandat. Prin raportare la aceste împrejurări, în prezenta cauză nefiind dovedită fapta ilicită.
Cu privire la un contract ce are ca obiect o obligație de mijloace, debitorul este obligat să pună în valoare toate mijloacele necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru a obține un anumit rezultat, motiv pentru care atunci când nu este realizat rezultatul, nu se poate prezuma automat culpa sa.
Prin urmare, în ceea ce privește vinovăția, recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată este nelegală întrucât nu se poate proba culpa sa strict prin raportare la împrejurarea că până la acest moment nu a fost realizată recepția imobilului, în condițiile în care obligațiile sale privesc urmărirea activității de executare și finalizare.
Cu atât mai mult cu cât, instanța de apel a reținut și constatat faptul că intimații-reclamanți au preluat imobilul cu mulți ani în urmă de la constructor fără acceptul său și fără a-i comunica această preluare.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată reclamanților la 25 iunie 2024, iar pârâtei la aceeași dată.
La data de 04 iulie 2024, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul părții adverse, prin care au solicitat respingerea recursului.
La 29 iulie 2024, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului, a precizat că motivele dezvoltate nu sunt decât apărări ce țin de fondul cauzei, care au fost expuse în fața primei instanțe și a instanței de apel.
Întâmpinarea formulată de pârâtă a fost comunicată reclamanților la 05 august 2024. Întâmpinarea formulată de pârâți a fost comunicată reclamanților la aceeași dată.
Părțile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.
Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurenții-reclamanți.
Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”, art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.
Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. sunt invocate formal.
Din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2/2011. În susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți au arătat că dispozițiile legale anterior menționate nu impun identitatea de părți, ci doar existența unei legături între litigiul pendinte și un alt litigiu, soluționat anterior în mod definitiv.
Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenții-reclamanți, prezentate de aceaștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.
Totodată, din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin argumentele ce vizează proba cu înscrisuri, faptul că nu au uzurpat posesia, cele care privesc acordul tacit al pârâtei pentru ca lucrările de construire să fie finalizate pe cheltuiala lor, greșita stabilire a cuantumului prejudiciului, recurenții-reclamanți critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceaștia o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria viziune asupra temeiniciei acțiunii.
Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenții-reclamanți.
Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.
Deși recurenții-reclamanți susțin că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor Codului civil, ale Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 10/1995, ale Regulamenului de recepție al lucrărilor de construire și a instalațiior aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994, ale Regulamentului de organizare și funcționare A.N.L. din 27.06.2001, ale art. 9 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispozițiile contractuale și de situația de fapt, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.
Criticile ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și argumente de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.
Recurenții-reclamanți tind, prin expunerea criticilor dezvoltate, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.
Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenții-reclamanți, motiv pentru care recursul declarat în cauză urmează a fi anulat.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind interpretarea contractului de mandat, susținând, în esență, că obligațiile asumate sunt de diligență și nu de rezultat.
Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de soluția instanței de apel, fără, însă, a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de prim control judiciar, or, în lipsa unor minime considerații cu privire la normele de drept material pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, Înalta Curte nu poate face un control efectiv al legalității deciziei recurate.
În plus, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate dispoziții legale prin decizia atacată, recurenta-pârâtă susținând că instanța avea obligația de a aplica și analiza inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în vechiul Cod civil.
În concret, analizând cele susținute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reținut instanța de apel, arătând că, potrivit contractului de mandat, obligația sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor, nu de a finaliza locuința și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței și, prin urmare, nu poate fi antrenată răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cale de consecință neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu. Prin urmare, critica recurentei-pârâte nu este îndreptată împotriva unei pretinse interpretări sau aplicări greșite a unei norme de drept, ci împotriva modului în care instanțele de fond, interpretând coroborat probatoriul administrat în cauză, au calificat obligația asumată de către recurenta-pârâtă prin contractul încheiat cu reclamanții.
Astfel, în recurs, recurenta-pârâtă invocă aspecte ce țin de situația de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, cu referire la: obligațiile asumate de A.N.L., în baza mandatului, ca fiind obligații de diligență în vederea urmăririi executării lucrărilor de construire, lipsa faptei ilicite și a culpei. Însă, toate aceste susțineri, sunt dezvoltate fără a se preciza în ce constau în mod concret greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel în aplicarea regulilor de drept incidente, astfel încât, Înalta Curte constată că, în cauză, criticile recurentei-pârâte nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.
Mai mult, toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt deja analizate de instanțele de fond prin prisma probatoriului administrat, or, în recurs, astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se examinează, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Înalta Curte va înlătura critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., respectiv a art. 2 alin. (1) lit. c) și e) și alin. (4) lit. a) și b), din perspectiva greșitei calificări a obligațiilor asumate ca fiind de rezultat și nu de diligență.
Analizând critica recurentei-pârâte în mod sistematic, și prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.
Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.
În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.
Sensul noțiunii de „operațiuni imobiliare” este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) lit. b), din Legea nr. 152/1998, în structura cheltuielilor de investiții prevăzute la alin. (1) lit. c) și e) va fi cuprinsă o cotă de 5% din valoarea devizului general al investiției, exclusiv T.V.A., stabilit conform prevederilor legale în vigoare pentru contractarea serviciilor de proiectare, contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție care sunt în sarcina A.N.L. și care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul programului de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar prevăzut la alin. (1) lit. e).
Față de dispozițiile legale anterior menționate, reiese că obligațiile recurentei-pârâte depășesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar, în mod legal instanța de apel reținând că natura obligației asumate de pârâtă este de rezultat și nu de diligență.
În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 160 din 2 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NEȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 160 din 2 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NEȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.