Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 august 2023 pe rolul Tribunalului Mehedinți sub număr de dosar x/101/2023, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâții Parlamentul României și Secretarul General al Camerei Deputaților solicitând instanței să dispună: anularea Ordinului pentru punerea în aplicare a dispozițiilor privind Încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă. În conformitate cu art. II din Legea nr. 192/2023 nr. 1423/05.07.2023 - în cele ce urmează ,,Ordinul” sau ,,Ordinul nr. 1423/05.07.2023”; obligarea pârâților la plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă, în continuare - ILV, pentru perioada 01.07.2023 - la zi și în continuare lunar; obligarea pârâților la plata dobânzilor legale cuvenite aplicate fiecărei obligații ILV, de la data nașterii obligației până la data plății efective; obligarea pârâților la plata sumelor necesare actualizării cu rata inflației, pentru fiecare obligație ILV, de la data nașterii obligației până la data plății efective.
Prin sentința nr. 411/2023 din 27 octombrie 2023, Tribunalul Mehedinți – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
În motivarea hotărârii, s-a reținut, în esență, că indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, are caracterul unui drept asimilat de legiuitor dreptului la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.
Că este așa rezultă și din trimiterea pe care art. 49 din lege o face la dispozițiile Legii nr. 263/2010, aspect de natură să sublinieze caracterul de normă generală în această materie a Legii nr. 263/2010, principiu care determină incidența acesteia din urmă ori de câte ori nu există o dispoziție specială.
Nici Legea nr. 96/2006, nici Hotărârea nr. 1/2016 nu cuprinde norme de procedură vizând competența de soluționare a cauzelor având ca obiect contestarea actelor având ca obiect indemnizație pentru limită de vârstă, astfel că incidente în cauză, sub aspectul competenței, sunt dispozițiile Legii nr. 263/2010, care reprezintă cadrul general cu privire la sistemul de pensii.
S-a apreciat că norma generală, de drept comun, în privința jurisdicției asigurărilor sociale este Legea nr. 263/2010, iar nu Codul muncii, cum opinează contestatorul.
În materia pensiilor și altor drepturi de asigurări sociale, competența teritorială exclusivă este stabilită de art. 154 din Legea nr. 263/2010.
Întrucât cererea de chemare în judecată nu este îndreptată împotriva CNPP sau a unei case teritoriale de pensii, pentru a fi incidente dispozițiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 (competența teritorială a instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul), s-a reținut că în cauza dedusă judecății își are aplicabilitate alin. (2) al aceluiași articol din Legea nr. 263/2010 (competența teritorială a instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul pârâtul).
Cum sediul pârâtei este în București, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mehedinți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale.
Învestit prin declinare, Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 601/2024 din 9 februarie 2024 a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții PARLAMENTUL ROMÂNIEI - CAMERA DEPUTAȚILOR și SECRETARUL GENERAL AL CAMEREI DEPUTAȚILOR, în favoarea Curții de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut, în esență, că prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat anularea ordinului nr. 1423 din 5 iulie 2023 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, precum și obligarea pârâților la plata indemnizațiilor pentru limita de vârstă începând cu data de 1 iulie 2023.
Tribunalul București a apreciat că această indemnizație nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaților și senatorilor ulterior încetării mandatului lor.
S-a apreciat că, în speță, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizația pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.
Mai mult, indemnizațiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale și nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcții.
De altfel, absența caracterului de pensie al acestor indemnizații decurge și din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar și din alineatul 8 al aceluiași articol, potrivit căruia: „Indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.”
În aceste condiții, fiind vorba despre un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.
Cât privește competența teritorială de soluționare a cauzei, s-a apreciat că sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, care statuează în mod expres că: „Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)”.
Așadar, având în vedere că procesul privește acte administrative emise de o autoritate publică centrală, de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, iar domiciliul reclamantului se află în raza teritorială a Curții de Apel Craiova, Tribunalul București a constat că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a cauzei, motiv pentru care, a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/54/2024.
Prin sentința nr. 181/2024 din 29 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A și pe pârâții Parlamentul României – Camera Deputaților și Secretarul General la Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Mehedinți – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
S-a reținut că reclamantul nu a învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat sau senator, ci a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă, astfel încât, pentru stabilirea competenței de soluționare a cauzei este important a se clarifica natura indemnizației pentru limită de vârstă din ordinele contestate.
Ordinul contestat, a mai arătat Curtea de Apel Craiova, nu este emis în regim de putere publică, pentru a fi calificat ca fiind acte administrative ce pot fi atacate la instanța de contencios administrativ.
De asemenea, calitatea emitentului ordinelor de respingere a cererilor de acordare a indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și în condițiile în mod expres prevăzute de legiuitor.
În plus, se observă că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.
Împrejurarea că legiuitorul a recunoscut deputaților și senatorilor posibilitatea de a valorifica perioadele de mandate fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie la stabilirea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, conduce la concluzia că indemnizația pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.
Indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și, totodată, condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a indemnizației pentru limită de vârstă, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinele Secretarului General al Camerei Deputaților și Secretarului General al Senatului, nu este în măsură a atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece, în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul acestuia.
Ca urmare, Curtea de Apel Craiova a constatat că litigiul pendinte este unul de asigurări sociale, întrucât reclamantul a supus controlului instanței de judecată modalitatea în care emitenții ordinelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, motiv pentru care a stabilit competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Mehedinți – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.
Primind dosarul, Tribunalul Mehedinți a precizat că instanța trebuie să stabilească natura juridică a prezentului litigiu, element cu implicații asupra competenței de soluționare.
Nu a putut fi reținută argumentația contestatorului cu privire la calificarea litigiului ca fiind litigiu de muncă, întrucât natura juridică a indemnizației atrage calificarea corectă juridică a litigiului de față.
Tribunalul Mehedinți a apreciat că indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, are caracterul unui drept asimilat de legiuitor dreptului la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.
Că este așa, rezultă și din trimiterea pe care art. 49 din lege o face la dispozițiile Legii nr. 263/2010, aspect de natură să sublinieze caracterul de normă generală în această materie a Legii nr. 263/2010, principiu care determină incidența acesteia din urmă ori de câte ori nu există o dispoziție specială.
În acest context, Tribunalului Mehedinți a reținut că prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016, rep., dată în executarea legii (potrivit art. 49 alin. (11) din Legea nr. 96/2006), s-au adoptat Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată
Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 1/2016 – „Drepturile privind indemnizația pentru limită de vârstă se supun reglementărilor prevăzute de lege.”
Prin urmare, nici Legea nr. 96/2006, nici Hotărârea nr. 1/2016 nu cuprinde norme de procedură vizând competența de soluționare a cauzelor având ca obiect contestarea actelor având ca obiect indemnizație pentru limită de vârstă, astfel că incidente în cauză, sub aspectul competenței, sunt dispozițiile Legii 263/2010, care reprezintă cadrul general cu privire la sistemul de pensii.
Concluzionând, instanța a apreciat că norma generală, de drept comun, în privința jurisdicției asigurărilor sociale este Legea nr. 263/2010, iar în cauza dedusă judecății își are aplicabilitate alin. (2) al art. 154 din Legea nr. 263/2010 (competența teritorială a instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul pârâtul).
Cum sediul pârâtei este în București, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, Tribunalul Mehedinți, prin sentința nr. 1034/2024 din 13 septembrie 2024, a admis excepția de necompetență teritorială de soluționare a cererii de chemare în judecată privind pe reclamantul A și pe pârâții Parlamentul României – Camera Deputaților și Secretarul General la Camerei Deputaților și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul A a solicitat anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaților nr. 1423/05.07.2023 prin care s-a dispus, începând cu data de 01.07.2023, încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă.
Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competență a fost generată de interpretarea diferită a instanțelor aflate în conflict asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv dacă se subsumează actelor administrative ce pot fi atacate în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 sau este de competența jurisdicției conflictelor de muncă și de asigurări sociale.
Reclamantul a exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României, iar parlamentarii se află într-un raport de autoritate și nu într-un raport juridic de muncă guvernat de principiile Codului Muncii, în acest sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 14 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 39 din 23 februarie 1995.
De asemenea, aceste drepturi nu sunt drepturi de asigurări sociale, deoarece nu se circumscriu Legii nr. 263/2010, nu se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii și nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind drepturi de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din C. muncii.
Prin acțiunea promovată, reclamantul a susținut nelegalitatea Ordinului nr. 1423/05.07.2023, emis de Secretarul General al Camerei Deputaților, prin care a fost respinsă cererea acestuia de acordare a indemnizației pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statul deputaților și al senatorilor, indemnizație care nu este identică cu vreo pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale, reglementate de Legea nr. 263/2010 sau de alte dispoziții legale în acest sens, plata fiind subsecventă constatării nelegalității ordinului contestat.
Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006, reținută de una dintre instanțele aflate în conflict, s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație, fără ca acest lucru să transforme acest drept în unul de asigurări sociale; indemnizația pentru limită de vârstă care a fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu a fost identică cu vreo pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 și nici de actuala lege a pensiilor, respectiv, Legea nr. 127/2019.
Actul juridic care produce efecte juridice pe planul încetării indemnizației în discuție îl reprezintă Ordinul emis de Secretarul general al Camerei Deputaților nr. 1423/05.07.2023.
Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Ordinul emis de Secretarul general al Camerei Deputaților nr. 1423/05.07.2023 are natura unui act administrativ cu caracter individual în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că prezentul litigiu intră în sfera contenciosului administrativ.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Art. 14 alin. (1) din același act normativ prevede că: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 prevăd că litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.
Totodată, prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, statuează în mod expres că: „Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)”.
Așa fiind, constatând că pricina de față vizează un litigiu ce intră în sfera contenciosului administrativ, întrucât privește un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, iar domiciliul reclamantului se află în raza teritorială a Curții de Apel Craiova văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.