Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 mai 2023 pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secția a II-a Civilă sub număr de dosar x/90/2019/a14, reclamanta A S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: 1. rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 474 din 25 aprilie 2012 încheiat între aceasta și debitoarea B S.R.L., menținut de administratorul judiciar/lichidator și neexecutat substanțial din culpa debitoarei; 2. a se efectua aplicarea clauzei penale stipulate în antecontract, în sensul că debitoarea „va pierde jumătate din suma plătită”, respectiv suma de 97.532,28 lei, urmând ca reclamanta să restituie debitoarei diferența în sumă de 97.532,28 lei, având în vedere culpa debitoarei în nefinalizarea tranzacției; 3. obligarea debitoarei la plata de despăgubiri pentru demolarea depozitului de beton proprietatea reclamantei, fără acordul acesteia și fără a deține o autorizație de demolare, evaluat la suma de 38.981,88 euro (TVA inclus); 4. obligarea debitoarei la a ridica depozitul construit pe proprietatea A, fără a avea acordul acesteia și fără a deține autorizație de construire; 5. evacuarea debitoarei în termen de 60 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de rezoluțiune antecontract, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din antecontract; 6. compensarea sumelor reciproce pe care instanța le va stabili în sarcina părților, inclusiv cu luarea în considerare a creanței A, în sumă de 27,740 lei, creanță admisă în tabelul creanțelor (provenită din dosarul nr. x/121/2016), în conformitate cu dispozițiile art. 90 alin. (1) și (2), coroborate cu prevederile art. 1.617 C. civ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 123 alin. (1-3), art. 90 alin. (1-2) din Legea nr. 85/2014, art. 585 alin. (1) lit. b), art. 586 alin. (2), art. 1617, art. 1549-1551, art. 2525 și art. 2537 pct. 1 C. civ., art. 1 coroborat cu art. 3, art. 8 din Legea nr. 50/1991 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
B S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Vâlcea – Secția a II-a Civilă, întrucât obiectul dosarului s-a născut anterior deschiderii procedurii generale a insolvenței, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza este instanța generală privind litigiile între profesioniști, respectiv Secția I Civilă. Aceasta a mai invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, susținând că, fiind vorba despre o acțiune în răspundere contractuală, sunt aplicabile cauzele de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 C. proc. civ.
Prin Încheierea nr. 24 din 25 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/90/2019/a14, Tribunalul Vâlcea – Secția a II-a Civilă a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. raportat la prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu art. 98 și art. 99 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că valoarea obiectului principal al cererii – rezoluțiune contract – depășește 200.000 de lei.
Prin aceeași încheiere, instanța a admis excepția necompetenței funcționale a Tribunalul Vâlcea – Secția a II-a Civilă și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secția I Civilă, reținând, în esență, că prezenta cerere nu intră sub incidența dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, ținând cont că este un litigiu cu profesioniștii în primă instanță.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secția I Civilă, sub număr de dosar x/90/2019/a14*.
Tribunalul Vâlcea – Secția I Civilă a reținut că rezoluțiunea contractului invocat atrage în materia competenței teritoriale, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligației, conform art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Observând strict aceste aspecte, raportat și la dezlegările date anterior cu privire la competența materială, Tribunalul Vâlcea – Secția I Civilă ar fi competentă teritorial să judece cererea, în cazul în care nu ar mai fi existat și alte capete de cerere privitoare la imobile.
Observând acțiunea formulată în ansamblul său, rezultă că interesul reclamantei rezidă în păstrarea fermei vândute pârâtei și compensarea sumelor datorate reciproc de părți, după constatarea că pârâta trebuie obligată la plata de despăgubiri pentru demolarea depozitului vechi de beton considerat de aceasta proprietate a reclamantei, fără acordul acesteia și fără a deține o autorizație de demolare, evaluat la suma de 38.981,88 euro (TVA inclus) și după obligarea pârâtei la a ridica depozitul construit pe proprietatea reclamantei, fără a avea acordul acesteia și fără a deține autorizație de construire.
În atare situație, acțiunea este una privitoare la imobile și devin incidente în materia competenței prevederile art. 117 C. proc. civ., care statuează că astfel de cereri privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul, competența teritorială fiind una exclusivă. Or, față de prevederile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. părțile nu ar putea înlătura acest tip de competență, dând eficiență, în caz de concurs, competenței teritoriale alternative.
Întrucât Tribunalul Galați este instanță competentă, raportat la locul situării imobilului cu privire la care părțile emit pretenții și formulează apărări, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, prin sentința civilă nr. 60/2024 din 23 ianuarie 2024.
Învestit prin declinare, Tribunalul Galați – Secția a II-a Civilă a reținut, în esență, incidența dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.
S-a mai arătat că art. 113 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazuri de competență alternativă, iar atunci când legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate, revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar reclamanta a înțeles să sesizeze Tribunalul Vâlcea, ca instanță de la sediul pârâtei.
Așa fiind, prin sentința civilă nr. 217/2024 din 8 octombrie 2024 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei având ca obiect rezoluțiune contract, formulată de reclamanta A S.A, în favoarea Tribunalului Vâlcea. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea din oficiu a judecării cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea Secția I Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., conform căruia: „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.
Totodată, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.: „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract”.
Normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, dacă este vorba de cauze privitoare la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ.
Este de necontestat că prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competență alternativă, în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății - rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 474 din 25 aprilie 2012 - acțiune de drept comun, ce nu are un caracter real, ci personal, iar pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 C. proc. civ.
În cauză, opțiunea reclamantei A S.A., conform art. 116 C. proc. civ., a fost în sensul soluționării pricinii de către Tribunalul Vâlcea, ca instanță în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei B S.R.L.
În toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial (în speță Tribunalul Vâlcea), opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.
În consecință, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta A S.A., în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secția I Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secția I Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.