Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă la 10.02.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 534.414,45 lei, cu titlu de contravaloare lucrări insonorizare arzătoare CAF nr. 4 Grozăvești, precum și la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocațial și taxă de timbru.
Prin sentința civilă nr. 433, pronunțată la 24 februarie 2023, Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. A obligat pârâta la plata sumei de 534.414,45 lei, reprezentând contravaloare lucrări.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B S.R.L.., care a fost respins prin decizia civilă nr. 619 din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1530 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, învederează că instanța de prim control judiciar a reținut greșit că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale, întrucât intimata reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii lor.
Arată că, potrivit dispozițiilor Contractului nr. 8927/26.09.2016, obligația pârâtei față de reclamantă era aceea de a livra instalația de ardere gaz natural, necesară la retehnologizarea cazanelor de apă fierbinte (art. 2 din Contractul nr. 8927/26.09.2016.), iar lucrările la a căror executare s-a obligat pârâta sunt enumerate la art. 4 literele A- E ale aceluiași contract, printre acestea neregăsindu-se și obligația de insonorizare.
Așadar, susține recurenta că aceasta și-a îndeplinit întocmai și în integralitate obligațiile contractuale.
Totodată, susține că, întrucât, din cauza insuficienței spațiului pus la dispoziție de reclamantă, s-a constatat nepotrivirea cutiilor de izolare ale ventilatoarelor, părțile au decis ca aceste cutii să fie executate la fața locului, de către beneficiar, pe baza schițelor producătorului, puse la dispoziție de către recurentă.
Așadar, învederează că obligația recurentei era aceea de a furniza un desen livrat de producătorul ventilatorului, desen din care să reiasă modul în care poate fi insonorizat pe șantier fiecare arzător în parte, astfel încât nivelul de zgomot produs să nu depășească valoarea de 80 dB(A) la distanță de 1 metru față de echipament și nicidecum să asigure insonorizarea întregii locații.
Concluzionează că îndeplinirea obligației rezultă din corespondența electronică dintre părți, respectiv e-mailurile din 28.02.2018, 28.09.2020 și 30.09.2020, din care rezultă și faptul că și dacă neconformitatea în ceea ce privește nivelul mare de zgomot produs nu era în sarcina recurentei-pârâte, aceasta a formulat propuneri de soluționare, trimițând totodată ca anexă și desenele ventilatoarelor, în care au fost figurate carcasele de izolație și un exemplu în sensul indicat.
De asemenea, susține că recurenta nu are nicio culpă pentru costurile aferente lucrărilor de insonorizare efectuate de reclamantă, deoarece pârâta nu și-a asumat niciodată obligația de insonorizare. Pe cale de consecință, apreciază că nu pot fi puse în sarcina acesteia cheltuielile efectuate de reclamantă în scopul insonorizării, impusă de partenerul său contractual.
Subsumat aceluiași motiv de casare, autoarea prezentei căi de atac susține că decizia încalcă dispozițiile art. 1533 și art. 1537 C. civ., motivat de faptul că instanța de apel a validat suma pretinsă de reclamantă, fără a realiza o cenzură din perspectiva dispozițiilor art. 1533 C. civ.
În acest sens, recurenta învederează că, în suma pretinsă de reclamantă au fost incluse lucrări care nu privesc zona de amplasare a ventilatoarelor livrate de recurenta-pârâtă, ci privesc lucrări majore de amenajare a spațiului deținut de beneficiarul C, recomandate prin studiul acustic.
În plus, studiul acustic a indicat 7 surse ale zgomotului, fiind astfel cert că ventilatoarele nu sunt singura cauză a zgomotului.
Or, instanța de apel a validat sumele propuse de reclamantă, fără a lua în considerare aceste aspecte.
Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă susține că decizia cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel confirmă că cele două contracte analizate în prezentul dosar sunt distincte, reține că recurentei i s-a atras răspunderea deoarece intimata-reclamantă avea obligații asumate în raport cu C S.A.
Așadar, consideră că răspunderea pârâtei-recurente a fost antrenată prin raportare la obligațiile asumate de reclamantă față de C, obligații care nu sunt opozabile pârâtei.
Susține recurenta-pârâtă că obiectele celor două contracte sunt diferite: în timp ce obligația reclamantei față de C era aceea de a Retehnologiza cazanele de apă fierbinte (art. 2 din Contractul nr. 8912 din 30.08.2016), obligația recurentei față de reclamantă era aceea de a livra instalația de ardere gaz natural, necesară la Retehnologizarea cazanelor de apă fierbinte(art. 2 din Contractul nr. 8927 din 26.09.2016.)
Totodată, obligația reclamantei față de C era aceea de a executa „la cheie” lucrările de retehnologizare, or această obligație nu se regăsește printre obligațiile recurentei, cum nu se regăsește nici obligația de insonorizare.
Nu în ultimul rând, învederează și faptul că serviciile la prestarea cărora s-au obligat cele două părți sunt distincte.
Așadar, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Subscris aceluiași motiv de casare, indică recurenta și faptul că, în mod contradictoriu, instanța de apel a invocat dispozițiile contractuale ca motiv pentru care beneficiarul poate apela și la alte remedii procesuale însă, în realitate, aceste dispoziții contractuale sunt cele care limitează dreptul beneficiarului la acoperirea prejudiciului în limita scrisorii de garanție.
În acest sens, recurenta redă dispozițiile art. 13 și 13.3 din contract, în temeiul cărora a fost emisă scrisoarea de garanție pentru suma de 145.000 euro, valabilă până la 04.11.2019.
În continuare, evocă dispozițiile art. 13 14.7 și 1Q.7 din contract privind executarea garanției.
Conchide recurenta în sensul că, pentru motivele invocate de reclamantă în prezentul dosar, dacă s-ar fi dovedit reale, contractul prevedea expres posibilitatea executării scrisorii de garanție, procedură pe care reclamanta nu a urmat-o, ci a înțeles să restituie pârâtei scrisoarea de garanție și să promoveze prezenta acțiune.
În opinia autoarei prezentei căi de atac, contractul îi oferea reclamantei doar remediul executării Scrisorii de Garanție și nicidecum calea unei cereri distincte, ulterioare restituirii Scrisorii, prin care recurentei să i se pretindă restituirea unor sume achitate de reclamantă de bună-voie, în temeiul unui contract de prestări servicii negociat și semnat de reclamantă.
O altă critică, subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privește faptul că decizia atacată este pronunțată cu depășirea puterii judecătorești, întrucât instanța de apel s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale, în lipsa unor dispoziții legale care să îi confirme raționamentul.
Precizează recurenta că are în vedere concluzia instanței de apel care a reținut că existența scrisorii de garanție nu exclude dreptul unei părți contractuale de a se adresa instanței de judecată.
Susține că, în realitate, intenția părților a fost aceea de a stabili anticipat modalitatea de garantare a obligațiilor prin constituirea scrisorii de garanție. Așadar, actul juridic numit scrisoare de garanție are ca finalitate garantarea (de către bancă) a executării unei obligații asumate de către una dintre părțile raportului juridic. Din această perspectivă, scrisoarea de garanție este considerată ca o garanție autonomă inclusă în categoria garanțiilor personale.
Emiterea scrisorii de garanție bancară implică două raporturi juridice preexistente: a) raportul fundamental dintre clientul ordonator și terțul beneficiar, o regulă generală de natură contractuală, care presupune obligația ordonatorului de a constitui o garanție în favoarea beneficiarului sub forma unei scrisori de garanție bancară, cu indicarea termenilor garanției: suma, termenul de valabilitate, modalitatea de executare etc; b) raportul dintre banca emitentă și clientul ordonator, prin care banca se obligă să garanteze, prin emiterea și executarea unei scrisori de garanție, obligațiile ordonatorului față de terțul beneficiar.
În contextul dat, fată de mecanismul de funcționare expus în precedent, recurenta subliniază faptul că denumirea însăși a instrumentului juridic, precum și finalitatea lui, dedusă din cadrul legal aplicabil, conduc la concluzia că funcția de bază a acestuia este de a garanta de către emitent executarea unei obligații pe care ordonatorul și-a asumat-o fată de terțul beneficiar, în limitele unei sume prestabilite, anume indicate în actul juridic.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.
La 18 septembrie 2024, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial. Pe cale de excepție a invocat tardivitatea declarării recursului.
Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
O primă critică a recurentei-pârâte privește faptul că decizia este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1530 C. civ., întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor care atrag răspunderea contractuală, respectiv existența unei fapte ilicite, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate.
Această critică, subscrisă formal motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, nu nelegalitatea ei, neputând face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, nedevolutivă.
Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă, concretizate, în esență, în susținerea, pe de o parte, a faptului că, din clauzele contractuale nr. 2.1 și 4 nu rezultă că pârâta avea obligația de insonorizare a echipamentelor, iar pe de altă parte, a faptului că, prin raportare la înscrisurile de la dosar (corespondență electronică, contractul nr. 8927/26.09.2016, raport acustic) obligațiile asumate prin contractul încheiat cu reclamanta au fost executate, urmăresc reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute de instanța de apel, cu privire la obligațiile părților, existența unei fapte ilicite contractuale săvârșită cu vinovăție și producerea unui prejudiciu.
Or, Înalta Curte reține că interpretarea probelor și stabilirea culpei – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății – ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii. Totodată, reține că interpretarea greșită a clauzelor contractuale nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancționează pronunțarea unei decizii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
De altfel, instanța supremă constată, în primul rând, faptul că aceleași argumente au fost expuse și prin memoriul de apel îndreptat împotriva sentinței primei instanțe, recurenta-pârâtă primind deja un răspuns la criticile sale. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.
De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.
În al doilea rând, instanța supremă reține că, în reluarea acelorași argumente din ciclul procesual anterior, recurenta-pârâtă a făcut abstracție de raționamentul instanței de apel din decizia atacată, care face efectiv obiectul acestei căi de atac și prin care s-a reținut, în primul rând, că obligațiile pârâtei trebuie deduse din coroborarea contractului cu caietul de sarcini, asumat de recurenta-pârâtă în mod expres, precum și prin raportare la scopul contractului, arzătoarele fiind necesare la retehnologizarea cazanelor cu apă fierbinte ale C S.A.
Astfel, a reținut instanța de apel faptul că, la art. 7 din caietul de sarcini s-au prevăzut cerințele privind nivelul de zgomot al echipamentelor acestei lucrări, stabilindu-se că acesta va fi în concordanță cu limitele zgomotului la care poate fi expus personalul și mediul așa cum este definit în standardele românești și internaționale. Prin urmare, a reținut că, prin semnarea contractului cu intimata-reclamantă, pârâta și-a asumat inclusiv cerințele privind asigurarea nivelului de zgomot potrivit H.G. nr. 493/2006, în vederea realizării obiectului și scopului contractului, astfel cum a agreat cu beneficiarul.
În plus, a mai reținut instanța de prim control judiciar că pârâta, în prezent recurentă, nu a afirmat că și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de contractul nr. 8927/26.09.2016, ci doar că nu îi revenea ei obligația mai sus enunțată.
Or, recurenta-reclamantă nu a criticat aceste rețineri, ci s-a cantonat în a reitera aceleași susțineri din memoriul de apel într-o manieră ce nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de autoarea prezentei căi de atac.
Instanța supremă reține că a fost invocată formal și încălcarea dispozițiilor art. 1533 și art. 1537 C. civ., întrucât, fără a dezvolta o critică de nelegalitate, recurenta urmărește reaprecierea probatoriului administrat în cauză, respectiv studiul acustic și facturile emise de societatea C S.R.L., în vederea stabilirii unei alte valori a prejudiciului decât cea reținută de instanța de apel.
Recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, în care nu se pot reanaliza probele, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la soluția adoptată în cauză.
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să asigure conformitatea hotărârii cu normele legale incidente, iar din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a dezvoltat o veritabilă critică de nelegalitate.
În plus, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă, prin formularea acestei critici, în contradicție cu argumentele formulate pentru susținerea criticii anterioare, a recunoscut implicit atât existența în sarcina sa a obligației de a asigura nivelul de zgomot în acord cu dispozițiile legale aplicabile, cât și lipsa de executare a acestei obligații, de vreme ce prejudiciul pretins de reclamantă, și al cărui cuantum este contestat de recurentă, este cauzat chiar prin neexecutarea acestei obligații.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi date de existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Recurenta-pârâtă susține că, deși a reținut că cele două contracte analizate în prezentul dosar sunt distincte, instanța de apel i-a atras răspunderea motivat de faptul că intimata-reclamantă avea obligații asumate față de C S.A.
Cu referire la aceste critici, instanța supremă reține că ele nu se referă la existența unor veritabile motive contradictorii în conținutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta este nemulțumită de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului.
Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum se urmărește prin această critică.
Recurenta-pârâtă se raportează la faptul că instanța de apel a reținut existența unui contract între reclamanta A S.A. și C S.A. ignorând restul considerentelor instanței de prim control judiciar, prin care, în urma interpretării probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reanaliza, a reținut că, apelantei-pârâte îi revenea obligația contractuală (n.b. contractul nr. 8927/26.09.2016) de asigurare a nivelului de zgomot al echipamentelor la cerințele corespunzătoare legale, iar această obligație nu a fost îndeplinită, recurenta-pârâtă fiind în culpă pentru neîndeplinirea obligației prevăzute în caietul de sarcini cu privire la nivelul de zgomot al echipamentelor instalate.
Așadar, faptul că instanța de apel a reținut și existența contractului dintre reclamanta A S.A. și C S.A. nu reprezintă o contradicție în motivarea soluției, cât timp, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a reținut că obligațiile pârâtei trebuie privite și în contextul scopului contractului nr. 8927/26.09.2016, așa cum reiese expres din prevederile art. 2 din contract, respectiv acela de a livra instalația de ardere gaz natural cu arzătoare X necesare la retehnologizarea cazanelor de apă fierbinte de 100 Gcal/h cu funcționare pe gaze naturale nr. 1 din CTE București vest și nr. 4 din CTE Grozăvești ale C S.A., conform prevederilor caietului de sarcini și cele ale contractului. Or, în mod judicios a reținut instanța de apel că, prin semnarea contractului, recurenta-pârâtă și-a manifestat voința neechivocă în sensul contractării obiectului astfel cum este descris, respectiv și-a dat acordul la îndeplinirea obiectului contractului în acord și cu caietul de sarcini, iar o susținere contrară este lipsită de fundament.
Înalta Curte reține că intimata-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, în baza contractului încheiat cu pârâta, nr. 8927/26.09.2016, angajarea răspunderii acesteia pentru prejudiciile cauzate reclamantei prin neîndeplinirea obligației de asigurare a nivelului de zgomot la cerințele corespunzătoare legale.
În concluzie, raportat la soluția din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-pârâtă nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
A mai invocat recurenta-pârâtă și faptul că, în mod contrar clauzelor contractuale nr. 13.4, 14.7 și 1Q.7 din contract, instanța de apel a reținut faptul că intimata-reclamantă avea dreptul și la alte remedii procesuale pentru acoperirea prejudiciului pretins.
Astfel, susține recurenta că, în mod contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, textul respectivelor clauze limitează dreptul beneficiarului la acoperirea prejudiciului în limita scrisorii de garanție.
O asemenea motivare nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, întrucât argumentele recurentei vădesc, în concret, nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la faptul că instanța de apel nu a îmbrățișat apărările acestei părți cu privire la interpretarea clauzelor contractuale privind executarea scrisorii de garanție, fără a demonstra o contradicție în raționamentul instanței de apel, care a reținut faptul că existența scrisorii de garanție nu exclude dreptul unei părți contractuale de a se adresa instanței de judecată în vederea soluționării aspectelor asupra cărora părțile nu ajung la un acord.
Critica recurentei-pârâte privind faptul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, subscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primită.
Din perspectiva acestui motiv de recurs autoarea prezentei căi de atac susține că, în cauză, instanța de apel a concluzionat, fără a invoca o dispoziție legală aplicabilă, că existența scrisorii de garanție nu exclude dreptul unei părți contractuale de a se adresa instanței de judecată. Totodată, precizează că intenția părților a fost de a stabili anticipat modalitatea de garantare a obligațiilor prin constituirea scrisorii de garanție.
Înalta Curte reține că acest motiv de nelegalitate vizează situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin incursiunea acesteia în sferele celorlalte puteri ale statului, respectiv cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.
Deși a invocat acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerile recurentei nu evidențiază critici care să poată fi încadrate în ipoteza textului de lege menționat, recurenta neprecizând nici o măsură luată de instanța de apel care să fi putut fi luată numai de un organ al puterii legislative sau al puterii executive.
Astfel, singura critică a recurentei subsumată acestui motiv de recurs vizează soluția instanței de apel referitoare la faptul că aceasta a reținut că, prin dispozițiile contractuale, părțile nu au prevăzut un remediu obligatoriu, astfel că existența dispoziției contractuale privind scrisoarea de garanție nu restricționează dreptul unei părți contractuale de a se adresa instanței de judecată în vederea soluționării aspectelor asupra cărora părțile nu ajung la un acord, recurenta nesusținând că o astfel de apreciere ar intra în sfera atribuțiilor autorității legislative sau executive, ci faptul că intenția părților a fost aceea de a stabili anticipat modalitatea de garantare a obligațiilor prin constituirea scrisorii de garanției.
Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de apel a clauzelor contractuale și a voinței părților, respectiv raționamentul logico-juridic prezentat de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, de confirmare a soluției primei instanțe, prin care acțiunea reclamantului a fost admisă.
Pentru considerentele ce preced, această critică nu poate fi asimilată excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.
Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 619 din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.