Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - Secția a II-a Civilă la 08.02.2023, reclamanta A S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună constatarea intervenirii rezilierii contractului de uzufruct nr. 63/20.09.2002, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către pârâtă.
De asemenea, a solicitat constatarea încetării dreptului de uzufruct al pârâtei asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 2103 mp, nr. cadastral CAD: (..)/5, situat în Craiova, (..), jud. Dolj (fost FN, fost CI. București, (..)) și obligarea pârâtei de a lăsa reclamanta în deplină proprietate și liniștită posesie a acestui teren.
Totodată, a solicitat radierea din Cartea Funciară nr. (..) a Mun. Craiova, privind imobilul teren intravilan în suprafață de 2103 mp, nr. cadastral CAD: (..)/5, situat în Craiova, (..), jud. Dolj (fost FN, Fost CI. București, (..)), a dreptului de uzufruct al pârâtei asupra acestui teren constituit prin Contractul de uzufruct nr. 63/20.09.2002.
A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procedural.
Prin sentința nr. 178 din 09 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2023, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A S.A. împotriva pârâtei B S.R.L., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A S.A., care a fost respins prin decizia nr. 287/2024 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel, iar în rejudecare, admiterea apelului reclamantei și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1020 C. civ. de la 1864 coroborate cu art. 969 și art. 977 din același act normativ.
Astfel, învederează că, instanța de apel, în mod greșit a apreciat că intimata-pârâtă nu și-a asumat o obligație a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea judiciară a contractului, conform art. 8.5 din Contract raportat la dispozițiile art. 1020 C. civ. de la 1864.
În raport de dispozițiile art. 969 și 977 C. civ. de la 1864, privind forța obligatorie a contractului și interpretarea contractului, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a confirmat în mod greșit raționamentul instanței de fond în sensul că interpretarea acestei clauze contractuale în sensul în care ea produce efecte se referă la obligativitatea de a apela la o firmă specializată în evaluări sau la Primăria Craiova.
Susține că, prin acest argument, instanța de fond nu a avut în vedere finalitatea practică a unui astfel de demers și astfel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1020 coroborat cu art. 977 C. civ. de la 1864. Consideră recurenta că, de vreme ce există un dezacord al părților asupra unui raport întocmit de un evaluator autorizat, atunci este cert că lipsește acordul și în privința desemnării evaluatorului care să efectueze evaluarea, indiferent de forma acestuia de organizare.
Susține că, practic, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a condiției rezolutorii raportat la voința concordantă a părților, întrucât este evident că părțile au convenit ca, în cazul în care negocierea nu este posibilă sau aceasta nu conduce la un rezultat efectiv, să fie dispusă rezilierea judiciară.
Susține că nu poate fi primit argumentul în sensul că respectivele dispoziții nu obligă părțile la realizarea unei renegocieri care să aibă ca rezultat modificarea uzufructului și că ar fi suficientă doar etapa renegocierii. O astfel de interpretare ar lipsi de conținut prevederea contractuală, de vreme ce părțile ar putea, practic, să realizeze o negociere formală sau să declare că nu sunt de acord cu orice variantă propusă de cealaltă parte și astfel cuantumul uzufructului ar rămâne neschimbat pe întreaga perioadă contractuală.
De asemenea, susține că voința părților cu privire la reziliere reiese și din durata mare pentru care a fost încheiat contractul de uzufruct și din faptul că au prevăzut că valoarea de piață a folosinței se modifică în acest interval.
În plus, susține că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că renegocierea este posibilă în orice ipoteză odată ce se poate apela la numirea unui evaluator de către Primăria Craiova. Arată că nu a fost avut în vedere faptul că, la dosarul cauzei se află adresa nr. 126240/22.10.2012, din care rezultă ca această instituție nu are evidențe și atribuții în acest sens. Așadar, învederează că instanța de fond a reținut greșit că există posibilitatea ca recurenta-reclamantă să se adreseze Primăriei Craiova, deoarece există dovada că acest demers nu este posibil în realitate.
Prin urmare, consideră că instanța trebuia să rețină ipoteza imposibilității renegocierii în cazul divergențelor dintre părți privind alegerea evaluatorului și, pe cale de consecință, intervenirea unei condiții rezolutorii conform art. 1020 C. civ. raportat la art. 969 și art. 977 C. civ. de la 1864.
O altă critică privește faptul că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 969 și 970 C. civ. de la 1864 din perspectiva analizei culpei intimate-pârâte în realizarea obligațiilor impuse de art. 8.5 din contract.
În acest sens, învederează că părțile au convenit să renegocieze chiria, astfel încât aceasta să reflecte valoarea efectivă de pe piața imobiliară, fiind necesară încheierea unui act adițional în acest sens, la următoarele intervale: 20.09.2012, 20.09.2017, 20.09.2022.
Faptul că intimata-pârâtă a acționat cu rea-credință este evident, odată ce aceasta a fost de acord cu renegocierea doar la primul interval, inclusiv atunci actul adițional fiind încheiat cu întârziere, la 09.04.2013.
Susține faptul că, pentru următoarea renegociere, recurenta-reclamantă a purtat o corespondență cu pârâta prin care i-a adus la cunoștință faptul că se impune întocmirea unui nou raport de evaluare în vederea actualizării cuantumului chiriei, însă aceasta a refuzat permanent, invocând o serie de motive prin care, în concret, aceasta și-a încălcat obligațiile contractuale. Ca urmare a dezacordului pârâtei, susține recurenta că a apelat la același evaluator care fusese agreat și anterior, respectiv cel care a realizat primul raport de evaluare și care fusese acceptat de către pârâtă.
Astfel, consideră că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a convenției din perspectiva obligațiilor asumate de părți, deoarece nu a reținut reaua-credință a intimatei-pârâte în derularea negocierilor, care a condus la neexecutarea de către aceasta a obligației de negociere.
În opinia autoarei prezentei căi de atac, art. 8.5 din contract trebuie interpretat în sensul ca aceasta să producă efectul renegocierii, iar dacă părțile au fost inițial de acord cu un evaluator, atunci acordul asupra evaluatorului trebuie extins și în cazul următoarelor evaluări.
Consideră că instanța de apel nu a analizat efectele voinței inițiale a părților (aceea de a exista o majorare efectivă a contravalorii uzufructului, la fiecare 5 ani, în baza unui raport de evaluare) și a validat raționamentul intimatei-pârâte, conform căreia, în lipsa unui acord al părților privind evaluatorul, atunci pârâta nu are obligația de a achita o sumă majorată.
Or, susține recurenta, este evident că voința părților a fost în sensul de a menține dispozițiile contractuale exclusiv în ipoteza în care acestea reflectă o contravaloare justă a uzufructului, prin raportare la situația actuală a pieței imobiliare.
Învederează că intimata-pârâtă fie a tergiversat procedura de negociere (aspect dovedit cu corespondența dintre părți), fie a contestat procedura de renegociere, aspect care reprezintă o încălcare a obligației contractuale de renegociere conform art. 8.5 din contract, fiind astfel și o încălcare a dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ., pe care instanța de apel nu a sancționat-o.
Pe de altă parte, susține că nu se poate reține că recurenta-reclamantă este în culpă pentru că a refuzat o altă societate de evaluare propusă de intimata-pârâtă, întrucât pârâta nu a justificat, în concret, de ce a refuzat evaluarea executată de evaluatorul agreat inițial.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La 4 septembrie 2024, intimata-pârâtă B S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a depus răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentei, subscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1020 C. civ. de la 1864 coroborate cu cele ale cu art. 969 și art. 977 din același Cod, motivat de faptul că a reținut că prevederile clauzei nr. 8.5 din contractul de uzufruct nu instituie o condiție rezolutorie, este nefondată.
Recurenta-reclamantă susține, în esență, faptul că, intimata-pârâtă și-a asumat o obligație a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea judiciară a contractului, la art. 8.5 din Contract fiind stabilită o obligație de rezultat, ce trebuie interpretată în sensul că, dacă respectiva renegociere nu poate fi realizată efectiv, contractul încetează, tocmai pentru că de la acel moment nu mai este realizat acordul de voință al părților cu privire la unul dintre elementele esențiale, contravaloarea uzufructului.
Ca atare, apreciază recurenta că, în mod greșit instanța de apel a interpretat efectele acestei clauze, odată ce obligația rezultată din aceasta era de renegociere efectivă, prin raportare la voința anterioară a părților.
Potrivit dispozițiilor art. 1020 C. civ. de la 1864, „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său”, iar „într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate”.
Raportând aceste dispoziții la datele speței, instanța supremă constată că, prin decizia atacată, instanța de apel a validat calificarea făcută de prima instanță atât a cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune prin care s-a solicitat ca instanța să se pronunțe asupra intervenirii rezilierii contractului de uzufruct, iar nu o acțiune în constatarea intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului, cât și a clauzelor contractuale, în sensul că nu există un pact comisoriu în cuprinsul contractului, iar clauza de la art. 14.2 din contractul de uzufruct nr. 63/20.09.2002 poate fi înțeleasă ca fiind cel mult o reluare a art. 1020 C. civ., conform căruia condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice în cazul în care una din părți nu îndeplinește angajamentul său.
Aceste considerente ale instanței de prim control judiciar nu au fost atacate cu recurs, dobândind caracter definitiv.
Pe cale de consecință, instanța supremă reține că instanța anterioară a apreciat corect că, în cauză, trebuie verificate condițiile rezilierii contractului, respectiv existența unei neexecutări culpabile a obligației contractuale.
Astfel, instanța de apel a reținut că obligația prevăzută în contract pentru ambele părți (art. 8.5 alin. (1) din Contract) este aceea de renegociere a contravalorii contractului de uzufruct, la fiecare cinci ani, însă remediul pentru situația unei neînțelegeri privind contravaloarea anuală a uzufructului este oferit de alin. 2 al clauzei 8.5, în sensul că se poate apela la o firmă specializată în evaluări, aleasă de comun acord de către părți sau indicată de Primăria Craiova.
De asemenea, a mai reținut instanța de apel și faptul că nu există o culpă a pârâtei în realizarea obligațiilor impuse de art. 8.5, câtă vreme, conform probei cu înscrisuri administrată la fond, în perioada 2019-2022, aceasta a propus reclamantei mai multe firme specializate în evaluare pentru a întocmi raportul de evaluare, fără ca reclamanta să fie de acord cu acestea sau să formuleze, la rândul ei, o propunere către pârâtă.
Instanța supremă reține că interpretarea probatoriului și stabilirea culpei sunt elemente ale chestiunilor de fapt - questio facti - ale cauzei deduse judecății, ce țin de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii și verificarea aplicării dispozițiilor legale la o stare de fapt deja stabilită.
Așadar, instanța de apel a reținut, în mod corect, că respectiv clauza contractuală nu instituie în mod explicit o condiție rezolutorie, ci doar un mecanism de renegociere, iar în condițiile în care reclamanta-recurentă nu a dovedit o neexecutare culpabilă a obligației de renegociere de către intimata-pârâtă, instanța de recurs constată că dispozițiile art. 1020 C. civ. de la 1864 au fost aplicate în mod judicios.
Recurenta încearcă să suprapună noțiunea de renegociere cu o obligație de rezultat, ceea ce contravine principiilor contractuale, întrucât contractul nu prevede că lipsa unui acord conduce automat la rezilierea acestuia.
În ce privește art. 969 și art. 977 C. civ. de la 1864, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă nu a invocat veritabile critici de nelegalitate împotriva raționamentului instanței de apel. Argumentele sale, concentrate în jurul aspectului că instanța de apel nu a ținut cont de elementele circumstanțiale ale cauzei, respectiv de existența unui dezacord al părților asupra unui raport întocmit de un anumit evaluator autorizat și de durata mare a contractului de uzufruct, în decelarea adevăratei voințe a părților antamează netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei.
De altfel, recurenta-reclamantă nici nu contestă efectiv reținerile instanței de apel cu privire la conținutul clauzei 8.5 din contract ci, invocând formal dispozițiile art. 969 și art. 977 C. civ. de la 1964, urmărește reinterpretarea probatoriului și stabilirea unei alte situații de fapt, asupra căreia să se aplice dispozițiile art. 1020 din același Cod.
Contractul trebuie interpretat conform voinței părților, iar nu în sensul impus unilateral de una dintre ele.
În plus, faptul că nu s-a ajuns la o înțelegere între părți nici nu poate fi echivalat automat cu îndeplinirea condiției rezolutorii, așa cum susține recurenta, astfel încât să se poată dispune rezilierea contractului. În primul rând, pentru că, așa cum corect a reținut și instanța de apel, alin. 2 al clauzei 8.5 din contract oferă remediul pentru această situație, iar în al doilea rând, pentru că, în lipsa unei stipulații exprese care să prevadă că neajungerea la un acord asupra renegocierii conduce la desființarea contractului, nu se poate reține neexecutarea culpabilă a obligației asumate de către intimata-pârâtă. Așa cum s-a arătat deja, reținerea instanței de apel privind inexistența unui pact comisoriu expres în cuprinsul contractului a rămas definitivă prin nerecurare, astfel că demersul autoarei prezentei căi de atac de a demonstra o altă stare de fapt este și lipsit de finalitate practică.
Recurenta-reclamantă a invocat în mod formal și încălcarea dispozițiilor art. 969 coroborate cu cele ale art. 970 C. civ. de la 1864, privind obligația părților de a executa obligațiile contractuale cu bună-credință, întrucât, în realitate, argumentele sale urmăresc reinterpretarea probatoriului administrat în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute de instanța de apel, anume reținerea faptului că pârâta a acționat cu rea-credință în derularea raporturilor contractuale și nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația de renegociere a contravalorii contractului de uzufruct.
Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.
Astfel, deși invocă nerespectarea dispozițiilor de drept material, recurenta se prevalează de comunicările dintre părți cu privire la alegerea unui evaluator autorizat, cărora instanța de apel nu le-ar fi dat valoarea probatorie îmbrățișată de reclamanta-recurentă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.
Or, această motivare nu poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează pronunțarea unei hotărâri cu greșita interpretare sau aplicare a normelor de drept material la o stare de fapt anterior stabilită de instanțele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidența textelor legale invocate de recurentă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpostul criticilor formulate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.A. împotriva deciziei nr. 287/2024 din 21 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.