Asupra contestației de față, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 975/A din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare formulată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 1629/A din data de 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/300/2019, dispunându-se obligarea contestatorului la plata de cheltuieli judiciare către stat,
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:
La data de 29 aprilie 2024, pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a penală a fost înregistrată, sub nr. x/2/2024 (x/2024), contestația în anulare formulată de A, în temeiul art. 426 lit. b C. proc. pen., împotriva sentinței penale nr. 901 din data de 16 decembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/300/2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1629/A din data de 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală.
În argumentarea contestației în anulare, contestatorul a arătat, în esență, că a fost internat în perioada 2018 – 2019, astfel încât nu avea cum să comită faptele pentru care a fost condamnat definitiv.
Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare prin prisma dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., instanța a reținut, prioritar, că a fost legal sesizată și că este competentă, potrivit dispozițiilor 429 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b C. proc. pen., să soluționeze calea extraordinară de atac.
A mai reținut că cererea formulată de contestator vizează o hotărâre penală definitivă, respectiv decizia penală nr. 1629/A din data de 7 decembrie 2022, prin care Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a menținut sentința penală nr. 901 din data de 16 decembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/300/2019, prin care, printre altele: inculpatul A a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru comiterea, în concurs real, a patru infracțiuni de înșelăciune (dintre care una rămasă în faza tentativei), pentru alte două infracțiuni de înșelăciune fiind achitat; s-a constatat că faptele care fac obiectul cauzei au fost săvârșite de către inculpatul A în termenul de supraveghere al liberării condiționate din executarea pedepsei rezultante de 10 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 683/07.10.2010 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr. 3621/18.10.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 28.07.2016, cu un rest rămas de executat de 1004 zile; în temeiul art. 104 alin. (2) C. pen. s-a revocat liberarea condiționată acordată inculpatului A din executarea pedepsei rezultante de 10 ani închisoare anterior menționată și, în temeiul art. 43 alin. (2) C. pen., s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani închisoare aplicată în cauză, la restul rămas neexecutat de 1004 zile din pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare, stabilindu-se pedeapsa rezultantă finală de 5 (cinci) ani și 1004 zile închisoare, executabilă în regim de detenție.
În ceea ce privește temeiul de drept invocat de petentul-contestator, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 426 lit. b C. proc. pen., se poate formula contestație în anulare în situația în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
În acest sens, raportându-se la situația de fapt avută în vedere la pronunțarea soluției de condamnare a contestatorului, instanța a reținut că, pe parcursul judecării cauzei, a fost adoptată Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022), prin care s-a statuat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale.
Anterior, prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.
În contextul stabilirii naturii juridice de decizie simplă/extremă a Deciziei nr. 297/2018 și în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, s-a stabilit că pe perioada cuprinsă între data publicării deciziei sus-menționate și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
În fine, ulterior pronunțării deciziei instanței de apel contestate în cauză, în procedura prevăzută de art. 475 C. proc. pen., a fost adoptată Decizia nr. 67/2022 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că ,,normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 C. pen.”.
Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a stabilit că, raportat la deciziile obligatorii ale Curții Constituționale și ale instanței supreme, împlinirea/întreruperea cursului prescripției reprezintă o problemă de aplicare a legii penale mai favorabile, care poate fi examinată și după judecarea definitivă a cauzei, în contextul în care decizia de constatare a neconstituționalității retroactivează în baza principiului legii penale mai favorabile.
În raport cu aceste considerente, reținând că existența acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale și, deci, de încetare a procesului penal, poate fi, în concret, examinată și în cadrul căii extraordinare de atac cu care a fost sesizată, prin prisma cazului invocat, întrucât problema prescripției nu a fost invocată de contestatorul inculpat și nici analizată de instanța care a soluționat calea ordinară de atac a apelului, instanța a notat că limitele speciale ale pedepsei închisorii pentru infracțiunea de înșelăciune/tentativă la înșelăciune sunt cuprinse între 6 luni și 3 ani închisoare și că, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d C. pen., termenul general de prescripție al răspunderii penale este de 5 ani, care curge de la momentul comiterii infracțiunilor, și anume, 30.11.2018 și ianuarie 2019.
Ca urmare, aplicând legea penală mai favorabilă, adică cea cuprinsă în intervalul 25 iunie 2018 (când s-a publicat în Monitorul Oficial al României Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018) și până în 7 decembrie 2022 (când Curtea de Apel București a pronunțat decizia nr. 1629/A), a constatat că termenul general de 5 ani al prescripției răspunderii penale, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d C. pen., nu era împlinit în cazul infracțiunilor de înșelăciune/tentativă la înșelăciune pentru care a fost condamnat contestatorul, aceste termene urmând a se împlini în cursul anului lunii ianuarie 2024 și, respectiv 30.11.2023, deci cu mult după data de 07.12.2022.
Procedând, în continuare, la evaluarea aspectelor factuale invocate de contestator în argumentarea căii extraordinare de atac - împrejurarea că a fost internat în spital, în perioada 2018-2019, astfel că nu ar fi avut cum să săvârșească faptele imputate, curtea a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 426 lit. a - i) C. proc. pen., contestatorul solicitând, în realitate, pronunțarea unei soluții de achitare.
Or, deși, în ședința publică din data de 27 iunie 2024, apărătorul contestatorului a menționat că cererea formulată ar putea fi calificată drept revizuire, contestatorul a insistat în întemeierea cererii pe dispozițiile art. 426 lit. b C. proc. pen., astfel că instanța a luat act de manifestarea de voință a acestuia.
Ca urmare, analizând aspectele factuale invocate de contestator în sfera cazului prevăzut de art. 426 lit. b C. proc. pen., instanța a reținut că prin acest motiv de contestație în anulare nu se pot pune în discuție eventuale greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a unor dispoziții legale. Or, în dezvoltarea motivului de contestație în anulare sus-menționat, contestatorul critică tocmai modul de aplicare a normelor legale de către instanța de apel, criticile formulate vizând activitatea de judecată, iar nu existența unor erori materiale, involuntare, ale instanței de control judiciar. Prin urmare, aspectele invocate nu se încadrează în textul legal analizat, acestea putând fi, eventual, valorificate, prin formularea unei cereri întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 453 C. proc. pen..
Pentru argumentele prezentate, constatând că motivele prezentate de contestator nu se încadrează în cazul de contestație în anulare invocat, instanța a respins, ca inadmisibilă în principiu, calea extraordinară de atac.
****
Împotriva deciziei sus-menționate, la data de 26 iulie 2024, a formulat apel contestatorul A, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, la data de 31 iulie 2024, sub nr. x/2/2024.
La termenul fixat în cauză, 17 octombrie 2024, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, concluziile procurorului sub acest aspect, ca și cele ale apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator lipsă fiind fidel redate în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând cauza, cu prioritate, din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală, a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.
În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea apelului formulat de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 975/A din data de 25 iulie 2024, prin care, în procedura verificării admisibilității în principiu a contestației în anulare, prevăzută de art. 431 C. proc. pen., Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 1629/A din data de 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/300/2019.
Decizia astfel contestată este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată în condițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere următoarele argumente:
Dispozițiile art. 431 C. proc. pen., care reglementează etapa distinctă a admiterii în principiu a contestației în anulare, nu prevăd posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în cadrul acestei proceduri, indiferent de tipul lor.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (reflectată, exemplificativ, în deciziile nr. 599/2014, nr. 392/A/2016, nr. 313/A/2017, nr. 319/A/2018, nr. 376/A/2019 și nr. 251/A/2020, toate ale I.C.C.J., Secția penală) a subliniat în mod constant caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.
Dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care prevăd că „sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă” nu sunt incidente în etapa verificării admisibilității în principiu a contestației în anulare, ci în etapa analizării pe fond a cererii, ulterior admiterii în principiu a acesteia.
În același sens s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele Deciziei nr. 5/2015 (publicată în M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015) reținându-se explicit aplicabilitatea prevederilor art. 432 C. proc. pen. numai în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestației, după admiterea acesteia în principiu.
În consecință, indiferent de soluția dispusă, hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, reglementată distinct prin dispozițiile art. 431 C. proc. pen., sunt definitive, nefiind susceptibile a fi atacate prin căi ordinare de atac.
Pentru argumentele prezentate, constatând că, în speță, contestatorul A a atacat o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de reformare prin promovarea unei căi ordinare de atac, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 975/A din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală.
Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea apelantului contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în cuantum de 720 lei, să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 975/A din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în cuantum de 720 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2024.