Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data 18 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr.x/325/2023/a2 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. și art. 156 alin. (1) C. pen..
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte – Secția penală a reținut că, la data de 30.05.2024, inculpatul A a formulat o cerere de recurs în casație, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., termenul pentru examinarea admisibilității în principiu a acesteia fiind stabilit la data de 18.09.2024.
Ulterior, la data de 16.09.2024, inculpatul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. și art. 156 alin. (1) C. pen..
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a notat că inculpatul a susținut, în esență, că a promovat calea extraordinară a recursului în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 și 12 C.proc.pen., însă, în realitate, solicită ca Înalta Curte să constate că instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal (practic cazul contrar de la art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.), deși aceasta era singura soluție legală și temeinică. Acesta a considerat că textul de lege criticat încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) art. 11 alin. (1) art. 16 alin. (1) art. 20 alin. (1) art. 21 alin. (3) art. 124 alin. (4) și art. 129 din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. pen., autorul excepției, în esență, a arătat că prima teză evocată de art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului termenului prescripției răspunderii penale printr-o dispoziție legală este constituțională numai în măsura în care se are în vedere prevederea dispoziției legale doar în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență), fiind excluse prevederile din legislația infralegală/secundară (decrete, hotărâri de guvern. etc).
A opinat, de asemenea, că a doua teză a art. 156 alin. (1) C. pen., respectiv cea care vizează suspendarea cursului termenului prescripției răspunderii penale ca urmare a intervenirii unei „împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat”, în condițiile în care ar împiedica continuarea procesului penal, sunt neconstituționale în raport de lipsa de predictibilitate, previzibilitate și claritate în aplicarea textului de lege.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. și art. 156 alin. (1) C. pen., formulată de recurentul inculpat A, Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere că inculpatul și-a întemeiat recursul în casație pe cazurile prevăzute de pct. 7 și pct. 12 ale art. 438 C.proc.pen., astfel că o eventuală admitere a excepției nu ar produce un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.
Pe de altă parte, s-a apreciat că nici excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. pen., nu are legătură cu soluționarea cauzei aflate în etapa examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, moment la care instanța verifică doar dacă cererea îndeplinește sau nu condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acesteia în principiu; prin urmare, s-a arătat că, indiferent de soluția pe care ar putea să o pronunțe instanța de contencios constituțional, aceasta nu poate avea nicio înrâurire asupra soluției ce se impune în privința recursului în casație declarat.
Sub acest aspect, s-a arătat că instanța supremă a statuat, în mod constant, că cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurentul A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curte la data de 14.10.2024 sub numărul x/325/2023/a2.1, fiind repartizată completului nr.x, cu termen de judecată la data de 23.10.2024, pentru când s-a dispus citarea recurentului și asigurarea apărării acestuia.
La dosar au fost depuse motive de recurs, prin care recurentul a susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile legale privind sesizarea Curții Constituționale, considerând că excepția de neconstituționalitate a celor două texte de lege invocate are legătură cu soluționarea recursului în casație pe care l-a promovat.
Examinând recursul declarat de recurentul A, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se precizează că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:
- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare;
- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de recurentul A, în calitate de recurent inculpat, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. și ale art. 156 alin. (1) C. pen., texte de lege care nu au fost declarate neconstituționale prin decizii anterioare ale Curții Constituționale.
Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.
Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).
În ceea ce privește cererea de recurs în casație, aceasta a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea nr. 476/RC din 18.09.2024, pronunțată în dosarul nr.x/325/2023, Înalta Curte dispunând această soluție după ce a constatat că: „cererea de recurs în casație nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c C.proc.pen., având în vedere că, deși au fost invocate cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., aceste cazuri au fost invocate în mod pur formal, criticile inculpatului neputând fi circumscrise acestor cazuri de recurs în casație”.
Deopotrivă, s-a reținut că „(...) inculpatul, prin cererea de recurs în casație formulată, a solicitat încetarea procesului penal pentru fapta prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, în acord cu Decizia CCR din data de 26.05.2022, prin care s-au constatat neconstituționale prevederile art. 155 alin. (1) C. proc. pen..
(...) prin criticile formulate, inculpatul solicită ca soluția de condamnare pronunțată de instanța de apel să fie reformată într-o soluție de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, situație ce nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de legiuitor”.
Prin urmare, prima instanță, în mod legal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, cu argumentul că, deși, recurentul a promovat calea extraordinară a recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 și pct. 12 C.proc.pen., în realitate, a solicitat ca Înalta Curte să constate că instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal, motiv care nu se încadrează niciunui caz de casare, deci nici celui de la art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.
Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., care prevăd că împotriva hotărârii instanței de apel se poate formula recurs în casație când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal și nici excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului prescripției răspunderii penale, nu ar avea vreun efect asupra soluționării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurent.
Așadar, cum în speță soluția de inadmisibilitate a fost dispusă în considerarea dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C.proc.pen., în mod corect, s-a reținut că și în ipoteza în care s-ar admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. și art. 156 alin. (1) C. pen., indiferent de soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional, aceasta nu ar putea să producă un efect real și concret asupra recursului în casație formulat.
Suplimentar acestui argument reținut în cuprinsul încheierii recurate, raportat la motivele de recurs formulate de recurentul A prin care acesta a susținut că problema juridică pe care a semnalat-o, se referă la lipsa din cadrul legal al recursului în casație a posibilității promovării acestuia în condițiile în care actualmente nu este prevăzută remedierea unei deficiențe tehnice, precum cea care, în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte constată că se urmărește un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate întrucât, în realitate, nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a dispozițiilor legale, ci recurentul tinde la completarea și modificarea legii, în sensul reglementării unui nou caz de casare care să vizeze situația în care instanța de apel nu a dispus soluția de încetare a procesului penal.
Modificarea sau completarea normei legale, reprezintă o atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr.47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
În consecință, este evident că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate arătată nu a fost determinată de o contradicție concretă a textului criticat pentru neconstituționalitate cu prevederile legii fundamentale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, în sarcina instanței de contencios constituțional.
Înalta Curte notând și faptul că, scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională, constată că soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. x/325/2023/a2, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituțională, este legală și temeinică.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data 18 septembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr.x/325/2023/a2.
În temeiul art. 275 alin. (2) C.proc.pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În conformitate cu art. 275 alin. (6) C.proc.pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 100 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data 18 septembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr.x/325/2023/a2.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 100 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2024.