Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1114 din 23 august 2024, pronunțată în dosarul nr. X/318/2021, Judecătoria Târgu-Jiu, în baza art. 279 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., cu referire la art. 61 alin. (1) lit. c C. pen., a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 10000 lei (500 de zile-amendă x 20 de lei-suma corespunzătoare unei zile amendă) pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj judiciar.
A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 alin. (1) și alin. (3) C. pen., precum și ale art. 64 alin. (1) C. pen. și a pus în vedere acestuia dispozițiile prevăzute de art. 559 C. proc. pen..
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19 alin. (1) și (4) C. proc. pen., art. 20 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și cu aplicarea art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1385 C. civ. și art. 1391 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă și a obligat pe inculpatul A la plata către partea civilă B a sumei de 10000 de lei, reprezentând daune morale.
A obligat pe inculpat la plata sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli judiciare față de stat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu, partea civilă B și inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 1179 din 09 octombrie 2024, în baza art. 421 pct. 2 lit. a C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.-Jiu și de partea civilă B împotriva sentinței penale nr. 1114/2024 a Judecătoriei Tg. Jiu, pe care a desființat-o, în parte, și, în rejudecare, a înlăturat dispoziția de condamnare a inculpatului la pedeapsa amenzii penale.
În baza art. 279 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen. cu apl. art. 41 alin. (1) C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) C. pen., a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare, în regim de detenție, și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h și lit. n C. pen., pe o perioadă de 5 ani.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h și lit. n C. pen..
În baza art. 3 din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
A majorat cuantumul daunelor morale la suma de 50.000 lei.
A menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva aceleiași sentințe penale.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de stat în apel.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurile declarate de parchet și de persoana vătămată au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în drept, fapta inculpatului A care, la data de 15.08.2019, în jurul orei 18:00, în timp ce se afla în parcarea C, a oprit autoturismul în dreptul persoanei vătămate B avocat în Baroul D a coborât și i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii, lovituri cauzatoare de suferințe fizice, agresiunea fiind exercitată în legătură cu exercitarea profesiei de avocat, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de infracțiunii de ultraj judiciar, prev. și ped. de art. 279 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (1) C. pen..
La data de 16 decembrie 2024, inculpatul A a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1179 din data de 09 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin apărător ales, cu împuternicire avocațială aflată la dosarul cauzei, iar la data de 18 decembrie 2024 au fost înregistrate la dosar 3 cereri de completare a cererii de recurs în casație.
Atât în motivarea cererii de recurs în casație, cât și în cuprinsul cererilor completatoare, recurentul a criticat, în esență, starea de fapt reținută de instanțele de fond și de apel, nelegalitatea rechizitoriului, inclusiv din perspectiva nerespectării dreptului la apărare, și a solicitat, în concret, o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, precum și o reanalizare a circumstanțelor comiterii faptelor pentru care a fost condamnat.
Astfel, recurentul, personal și/sau prin apărător ales, a arătat că atât hotărârile de condamnare pronunțate în cauză, cât și rechizitoriul sunt nelegale, întrucât din probele aflate la dosarul cauzei nu rezultă în mod indubitabil că a avut cunoștință că împotriva sa se desfășoară un proces penal, fiind plecat la muncă în străinătate, și, drept urmare, a apreciat că a fost lipsit de dreptul la apărare garantat de art. 6 din CEDO.
A mai reclamat că, din administrarea probatoriului, în timpul cercetării judecătorești, martorii audiați la urmărire penală au arătat prin declarațiile date o altă stare de fapt decât cea reală, că plângerea penală formulată de partea civilă s-a făcut pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., starea de fapt nu a fost corect și legal reținută, conflictul neavând legătură cu exercitarea profesiei de avocat de către partea civilă, fiind unul spontan.
Totodată, a criticat că instanța de apel nu a depus diligențele necesare pentru a readministra probele în vederea stabilirii unei situații de fapt corecte, într-o hotărâre de condamnare situația neputând fi presupusă, ci dovedită prin probe certe, apte prin natura lor a elimina orice dubiu și orice îndoială, cu precizarea că în cauza de față există numeroase dubii, incertitudini și contradicții.
A solicitat reinterpretarea probatoriului administrat în cauză, cu precădere a declarațiilor de martor date de numiții E și F, precum și a înregistrărilor video aflate la dosar și a criticat motivarea instanței de apel sub aspectul daunelor morale acordate părții civile.
În fine, a susținut că nu sunt întrunite cerințele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de ultraj judiciar, condamnarea sa fiind fundamentată pe prezumții, iar în ceea ce privesc daunele morale, acestea ar trebui imputate parchetului.
În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
În baza ar. 441 C. proc. pen., a solicitat suspendarea în tot a executării hotărârii recurate și luarea măsurii controlului judiciar în baza art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. pen..
După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul Secției penale, la data de 17.01.2025, sub nr. X/318/2021.
Prin referatul din 17.01.2025, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 13 februarie 2025.
Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 10 februarie 2025.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1179 din data de 09 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova -Secția penală și pentru cauze cu minori, din perspectiva dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul A a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, domiciliul, hotărârea care se atacă, cererea fiind semnată de apărătorul ales al recurentului, iar cererile completatoare fiind semnate personal de către recurent.
Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, reține prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.
Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen..
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În cauza de față, recurentul inculpat A a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Înalta Curte reține că sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.
Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că deși recurentul inculpat A și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.
În concret, se reține că motivele invocate în cererea de recurs în casație vizează reevaluarea probatoriului administrat, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanțele de fond și de apel, nemulțumiri privind modul de acordare a daunelor morale părții civile, o pretinsă motivare necorespunzătoare a hotărârii instanței de fond/apel, o presupusă nelegalitate a rechizitoriului, precum și o presupusă încălcare a principiului in dubio pro reo, solicitări care nu se subsumează cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., precum niciunui alt caz de casare din cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Se observă, așadar, că niciuna din criticile formulate de recurentul inculpat A nu vizează elemente de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ultraj judiciar pentru care a fost condamnat, acesta contestând, în realitate, în mod esențial, situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, aducându-se în discuție necesitatea reanalizării, de către instanța de recurs în casație, a elementelor factuale ale infracțiunii de referință.
Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță.
În consecință, se constată că în cauză nu este îndeplinită și condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen..
Constatarea anterior menționată face ca verificarea cererii de suspendare a executării hotărârii recurate formulate în cauză să nu mai fie necesară.
Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1179 din data de 09 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova -Secția penală și pentru cauze cu minori, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1179 din data de 09 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova -Secția penală și pentru cauze cu minori.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2025.