Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 11 iulie 2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A S.A., în insolvență, prin administrator judiciar B S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta C S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 453.147,05 lei, reprezentând contravaloare servicii management operațional prestate în perioada ianuarie-iulie 2016 și datorate în baza contractului de management operațional din data de 25.07.2012 încheiat între părți; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului restant ce face obiectul prezentei cereri, reprezentând contravaloarea serviciilor de management operațional prestate, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la data plății efective a sumelor restante, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.
Prin sentința civilă nr. 1246 din 22 iulie 2020, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta la plata sumei de 453.147,05 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de management operațional prestate în perioada ianuarie-iulie 2016, precum și la plata sumei de 173.757,19 lei, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului în cuantum de 453.147,05 lei, calculată de la data scadenței fiecărei facturi și până la data de 06.03.2020, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare curse în continuare până la data achitării integrale a debitului. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.785 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 518 din 31 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a fost majorat onorariul expertului tehnic judiciar cu suma de 5.000 lei. A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1246 din 22 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă. A fost schimbată în tot sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată. A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată compuse din 20.000 lei onorariu avocat redus, 8.500 lei onorariu expert, 6.400 lei onorariu expert parte și 6.987,44 lei taxă judiciară timbru.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind următoarele:
O primă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească nemotivată în fapt și în drept, încălcând dispozițiile art. 425 C. proc. civ., cât și ale art. 6 din C.E.D.O.
În raport de art. 425 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a motivat, nici în fapt, nici în drept hotărârea judecătorească și nu s-a pronunțat cu privire la argumentele sale.
Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel s-a limitat la a pronunța hotărârea exclusiv în baza raportului de expertiză administrat în cauză, iar acest lucru nu poate echivala cu o motivare în fapt și în drept a hotărârii judecătorești.
În considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a făcut referire exclusiv la concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, reproducând chiar pasaje extinse din acesta, fără a expune în mod clar raționamentul juridic care a condus la soluția pronunțată, și fără a arăta, motivat, rațiunea pentru care au fost înlăturate argumentele sale, cât și celelalte probe administrate în cauză.
Recurenta-reclamantă arată că obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția.
Or, în cauză, așa cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a avut în vedere doar concluziile raportului de expertiză administrat, ignorând, fără a motiva în vreun fel, toate celelalte probe, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă erau esențiale pentru dezlegarea pricinii și ar fi condus la o altă soluție în cauză.
În opinia recurentei-reclamante, faptul că instanța a reținut că una din părți are dreptate în baza unei singure probe (deși fuseseră administrate mai multe dovezi cu o importanță la fel de mare precum cea a expertizei), nu echivalează cu o explicație a măsurilor adoptate.
În realitate, instanța de apel nu a arătat motivele pentru care consideră în parte întemeiată cererea de chemare în judecată, nici nu a făcut o analiză proprie, efectivă a argumentelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, punând reclamanta în imposibilitatea de a înțelege care au fost motivele pentru care nu a fost admisă acțiunea.
În raport de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că motivarea hotărârii nu trebuie să fie implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate, nefiind suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuind să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse.
În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă susține că nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar ceea ce, în opinia sa, determină anularea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
În susținerea argumentelor sale, recurenta-reclamantă face trimitere și la decizia nr. 3238 din 11 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil (cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hot. din 19 aprilie 1994; cauza Albina împotriva României, hot. din 28 aprilie 2005, cauza Hirvisaari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001).
Recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva încălcării și a aplicării greșite a normelor de drept material, fiind reluat argumentul referitor la faptul că instanța de apel și-a întemeiat în mod exclusiv soluția pronunțată pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, deși art. 264 alin. (1) C. proc. civ. impune judecătorului obligația de a „examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor”, motiv pentru care nu se poate atribui expertizei administrate o valoare prestabilită, absolută.
Potrivit recurentei-reclamante, în ciuda constatărilor realizate de către expertul judiciar, raționamentul juridic din cadrul hotărârii judecătorești trebuia să aparțină în mod exclusiv instanței de judecată și să privească în mod temeinic toate celelalte probe administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă erau esențiale pentru dezlegarea pricinii și ar fi condus la o altă soluție în cauză.
În susținerea argumentelor sale, recurenta-reclamantă arată că la dosarul cauzei a depus înscrisuri (inclusiv corespondența electronică cu D S.A. - partea responsabilă cu echilibrarea) din care reiese că în perioada în discuție a elaborat și a transmis notificări vizând prognoza zilnică optimizată pentru fiecare interval de dispecerizare, realizată în beneficiul C S.R.L., către D S.A., conform obligațiilor asumate la art. 1 din contractul de management operațional încheiat între părţi.
În pofida existenței acestor înscrisuri la dosarul cauzei, fără nicio justificare, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii atacate că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, expertul nu a identificat rapoarte întocmite de A. S.A. privind notificările fizice ale producției și schimburilor bloc ale beneficiarului pentru fiecare interval de dispecerizare aferent parcului colian 13, precum și alte activități și rapoarte necesare beneficiarului pentru funcționarea în condiții optime a parcului eolian T3, în legătură cu producția de energie electrică.
Din această perspectivă, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a explicat în considerentele hotărârii atacate rațiunea pentru care a constatat că nu ar fi efectuat notificări zilnice către D S.A., întemeindu-se în acest sens pe concluziile raportului de expertiză efectuat, în condițiile în care, la dosarul cauzei, existau toate aceste notificări, pentru intervalul de timp avut în vedere în cererea de chemare în judecată. Aceasta cu atât mai mult cu cât în lipsa acestor notificări zilnice nu ar fi fost posibilă derularea activității intimatei-pârâte, respectiv vânzarea energiei electrice și a certificatelor verzi produse de către aceasta, așa cum reiese din prevederile Regulamentului de programare a unităților de producție și a consumatorilor dispecerizabili aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 32/2013, în vigoare în perioada în litigiu - art. 32 și urm., precum și art. 42 și urm.
Recurenta-reclamantă precizează, de asemenea, că ulterior, instanța de apel a reținut în mod contradictoriu că, în raport de obiecțiunile formulate de societatea reclamantă față de concluziile expertizei administrate, expertiza trebuia doar să verifice prognozele transmise de apelantă către intimată și cele transmise de intimată către persoana responsabilă cu echilibrarea, admițând deci că a transmis notificările zilnice către D, așa cum s-a obligat contractual (pag. 12 din hotărârea instanței de apel).
Recurenta-reclamantă susține că prima instanță a soluționat în mod corect cauza și că, în baza concluziilor raportului de expertiză realizat în faza apelului, a fost modificată interpretarea primei instanțe, argumentată, atât în fapt, cât și în drept, lucru nepermis.
În continuarea criticilor sale, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a înlăturat, cu o motivare cvasi-inexistentă, argumentele sale referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor legale în materia certificatelor verzi, deși aplicarea acestora ar fi avut o înrâurire semnificativă în soluționarea apelului.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, intimata-pârâtă este un producător de energie electrică regenerabilă din surse eoliene care beneficiază de schema de sprijin prin certificate verzi, în temeiul Legii nr. 220/2008 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în perioada în litigiu fiind aplicabil Ordinul A.N.R.E. nr. 4/2015 privind aprobarea Regulamentului de emitere a certificatelor verzi. Potrivit prevederilor acestui Regulament (în special art. 10 certificatele verzi se emiteau și acordau producătorilor în funcție de cantitatea de energie electrică prognozată și notificată. Această prevedere legală a fost modificată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 33/2018 în sensul că, începând cu intrarea sa în vigoare (respectiv 08.02.2018), certificatele verzi se emit strict pentru cantitatea de energie electrică produsă efectiv. Prin urmare, pentru a se verifica măsura în care a fost optimizată prognoza zilnică a producției, ar fi trebuit să se aibă în vedere și certificatele verzi care i-au fost alocate intimatei-pârâte în perioada în litigiu, cu luarea în considerare a prognozei notificate de către societatea reclamantă, conform obligațiilor asumate contractual, având în vedere că certificatele verzi au putut fi valorificate în condițiile legii, generând venituri pentru intimată.
În ceea ce privește rapoartele de activitate, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit și nelegal instanța de apel a reținut că neîntocmirea acestora între părți ar îndreptăți intimata-pârâtă la invocarea excepției de neexecutare a contractului. Din această perspectivă, în considerentele hotărârii atacate instanța de apel nu a motivat rațiunile pentru care a respins argumentele sale, astfel cum au fost reținute în mod just de prima instanță, în sensul că „întocmirea rapoartelor de activitate astfel cum s-a prevăzut la art. 2 alin. (3) din contractul de management operațional, nu a fost considerată o prestație esențială, motiv pentru care părțile au și renunțat, tacit, la aplicarea acestei prevederi contractuale”. Mai mult decât atât, chiar intimata-pârâtă a precizat în fața instanței fondului că nicicând pe parcursul executării contractului dintre părți, începând cu luna februarie 2014, nu au fost întocmite rapoarte de activitate, iar aceasta a achitat toate facturile emise în aceste condiții, cu excepția celor ce fac obiectul prezentei cauze.
Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, în raport și de prevederile art. 1.556 alin. (2) C. civ., nu se poate reține că neîntocmirea rapoartelor de activitate, privită izolat, îndreptățește intimata-pârâtă să invoce excepția de neexecutare a contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă și-a îndeplinit obligația de elaborare și transmitere a notificărilor zilnice către D S.A., astfel cum a arătat în cele ce preced.
Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă consideră că, reținând împrejurarea că intimata-pârâtă este îndreptățită să invoce excepția de neexecutare a contractului, în circumstanțele din cauză, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1.556 alin. (2) C. civ., precum și cele ale art. 14 și 15 din același cod, în sensul că societatea pârâtă nu a acționat cu bună-credință, ci a exercitat abuziv drepturile recunoscute și protejate de lege.
În susținerea acestui argument, recurenta-reclamantă arată că toate facturile aferente contractului de management operațional, inclusiv cele ce fac obiceiul prezentei cauze, au fost comunicate societății pârâte, la momentul emiterii lor, nefiind contestate în vreun fel. Mai mult decât atât, în niciun moment pe parcursul derulării contractului de management energetic nu s-a pus problema nerespectării de către reclamantă a obligațiilor asumate, iar executarea contractului a continuat până în luna decembrie 2016.
Recurenta-reclamantă apreciază ca fiind relevant și faptul că până în luna decembrie 2015, inclusiv, intimata-pârâtă a achitat facturile emise în executarea contractului încheiat între părți, aceasta necontestând sumele facturate ori prestarea serviciilor, nici la momentul recepționării facturilor și nici ulterior, și le-a înregistrat în contabilitatea proprie, fapt certificat de raportul de expertiză efectuat în cauză în fața primei instanțe.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
La 26 iulie 2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind nul, iar în subsidiar, respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției nulității, a făcut referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la care a arătat că greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 și 15 C. civ. nu poate fi reținută ca și critică de nelegalitate, câtă vreme acestea nu au făcut obiectul apelului declarat în cauză. A susținut netemeinicia recursului cu privire la celelalte critici invocate.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 05 august 2024; aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.
Înalta Curte va înlătura motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în fapt și în drept, instanța limitându-se la validarea concluziilor raportului de expertiză, fără a arăta care sunt considerentele pentru care au fost înlăturate argumentele sale și fără a analiza celelalte probe administrate în cauză.
Înalta Curte, în raport de criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă, arată că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.
Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către părți, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.
Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a se limita la concluziile raportului de expertiză, în condițiile în care a coroborat acest mijloc de probă cu prognozele trimise de intimata-pârâtă către recurenta-reclamantă, precum și cele trimise de aceasta din urmă către D, a efectuat o analiză a dispozițiilor contractuale, a reținut că reclamanta nu a dovedit că serviciile a căror plată se solicită au fost efectiv prestate. De asemenea, instanța de apel a expus considerente cu privire la înlăturarea obiecțiunilor la raportul de expertiză formulate de către reclamantă, la corespondența electronică dintre părți, la calculele efectuate de către aceasta, astfel cum reiese din considerentele expuse la filele 11, 12 din decizia recurată.
Sub un ultim aspect, se impune a se sublinia și faptul că, instanța de apel, apreciind ca întemeiată excepția de neexecutare a contractului, invocată de apelanta-pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 1.556 din noul C. civ., nu se mai impunea a fi analizate restul criticilor invocate de această parte și nici al apărărilor părții adverse, recurenta-reclamantă din prezenta cale de atac.
În ceea ce privește criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că aceste argumente ale recurentei-reclamante nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.
Prin invocarea lor, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care acestea o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria viziune asupra temeiniciei acțiunii.
Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate și care vizează înscrisurile depuse la dosarul cauzei, modul de derulare a relațiilor contractuale, emiterea și înregistrarea facturilor în contabilitate, existența rapoartelor de activitate, nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-reclamantă.
De asemenea, hotărârea recurată nu poate fi criticată pentru nelegalitate din perspectiva înlăturării de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce reglementează certificatele verzi, a căror aplicare ar fi avut, în opinia recurentei-reclamante o înrâurire semnificativă în soluționarea apelului, câtă vreme, instanța de apel a reținut că certificatele verzi nu fac obiectul cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte reține, sub un ultim aspect, că ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 și 15 C. civ. este invocată omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 59.212,02 lei către intimata-pârâtă C S.R.L., cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.A., prin administrator special F și administrator judiciar B S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 518 din 31 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 59.212,02 lei către intimata-pârâtă C S.R.L., cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.