Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.03.2022pe rolul Curții de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții – procurori A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V și W, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Ministerul Public, au solicitat anularea Ordinelor nr. 2295 din 07.12.2021 și nr. 2400 din 27.12.2021, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a Hotărârii nr. 151/C/1056/VI-13/2022 din data de 16.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată de către reclamanți și obligarea pârâtei la emiterea unor noi ordine de salarizare în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.
Au solicitat: revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, iar nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4 5 și 38 alin. (3) lit. a din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul, iar la data de 16.02.2022 a fost emis răspunsul nr. 1322/VI-13/2022 - 151/C/1056/VI-13/2022, comunicat la data de 18.02.2022, prin care a fost respinsă plângerea ca neîntemeiată.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr.2247 pronunțată la 29.11.2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, a calificat excepția prescripției dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei și a respins cererea privind pe reclamanții: A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V și W, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Ministerul Public, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței menționate la pct.2 a declarat recurs reclamanții A, E, I, M, Q, U, D, H, L, P, T, C, G, K, O, S, W, B, F, J, N, R, V, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.
După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, recurenții menționează că își însușesc argumentele arătate în cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 11.03.2022 și ulterior declinată spre soluționare Curții de Apel București. Argumentele formulate în plus față de cele din cererea inițială sunt arătate și dezvoltate de la fila 15 - final din prezentele motive de recurs.
Astfel se precizează următoarele:
- nu au fost luate în considerare hotărârile judecătorești ce au avut obiect VRS 605,225 și coeficientului de multiplicare 19 care vizează reclamanții din cauză, respectiv: sentința civilă nr. 746/2021 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul x/102/2020, definitivă prin DC nr. 468/2022 din 17.05.2022; decizia nr. 614/A pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș în dosarul x/102/2019; sentința civilă nr. 1309 din data de 25.1 1.2021 a Tribunalului Neamț în dosarul nr. x/99/2020, definitivă prin decizia nr. 355/2022 din data de 15 aprilie 2022 a Curții de Apel Bacău; decizia civilă nr. 428/2021 din 20.07.2021 din dosarul nr. y/102/2019 al curții de Apel Tg. Mureș;
Judecătorul fondului nu a aplicat dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.7/2019 și decizia nd.794 a Curții Constituționale
- neplata salariilor reclamanților prin raportare la VRS 605,225 lei, recunoscută prin hotărâri judecătorești, reprezintă o încălcare a unui drept constituțional, fiind evident că, atât timp cât decizia Curții se referă la interpretarea prevederilor Constituției, aceasta este pe deplin aplicabilă și în speță.
Așadar, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 lei, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 lei este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 lei.
Dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53 / 2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale.
Mai mult decât atât, conform dispozițiilor Ordinului a cărei anulare o solicită, de la data de 01.08.2016 și până la 31.12.2017 urmează a fi calculate salariile fără a fi plafonate, iar de la 01.01.2018 urmează a fi aplicat art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și reduse drepturile salariale dobândite în mod legal în perioada 01.08.2016-31.12.2017, chestiune ce contravine în mod evident dispozițiilor legale.
În ceea ce privește autoritatea judecătorească prin privarea de drepturile salariale avute în plată și reducerea acestora prin aplicarea art. 38 din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor potrivit cărora, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.
S-a ajuns astfel ca în materia drepturilor salariale ale magistraților, prin Legea generală, ordinară, în materia salarizării nr. 153/2017 să fie anulate dispozițiile Legii speciale nr. 303/2004. lege organică, care prevede în mod expres că drepturile salariale avute la nivelul lunii decembrie 2017 nu puteau fi diminuate decât în condițiile legii 303/2004, iar stabilirea regulilor de salarizare se putea efectua doar printr-o lege specială care viza doar categoria judecătorilor și procurorilor.
Solicită să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Deciziei RIL 7 din 2019, Deciziei 23 din 2016 și a Deciziei 36 din 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a Legii 303/2004, motiv pentru care solicităm înlăturarea acestei mențiuni exprese.
În concluzie, apreciază că modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 din Ordinul contestat, prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este de natură a aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat, motiv pentru care vă solicităm admiterea acțiunii formulate.
- În ceea ce priveste al doilea motiv al actiunii, solicită anularea Ordinului nr. 2295 din data de 07 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, respectiv a art. 4 și a art. 6 prin care se limitează plata diferențelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare. în condițiile în care prin art. 1 se recunoaște acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016.
Susțin că, prin emiterea Ordinului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 Cod Civil și rezultând că sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 lei față de VRS 484,18 lei, începând cu 01 .08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.
Mai mult decât atât, nu poate fi reținut argumentul că nu s-a renunțat în mod expres la prescripția împlinită, întrucât recunoașterea pentru perioada anterioară datei de 07.12.2018 ar lăsa lipsit de efecte actul administrativ emis, întrucât nu s-ar putea da eficiență dispozițiilor din Ordin referitoare la perioada Ol .08.2016-07.12.2018.
Indemnizațiile de încadrare și sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021 pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv cuantumul acestora trebuia calculat conform art. 4 și 5 din Anexa V, capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 7 lit. i și art. 38 alin. (3) lit. a din Legea nr. 153/2017. În acest sens, la stabilirea sporurilor trebuia avut în vedere cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizație de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care aplicată creșterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a din Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În consecință, algoritmul folosit în calcularea și stabilirea celor două sporuri, respectiv aplicarea unui procent de 15% la indemnizația de încadrare plafonată, conduce la stabilirea unui cuantum redus al sporurilor în condițiile nerespectării dispozițiilor legale în vigoare.
Totodată, recurenții consideră că s-a facut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, conform cărora suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30 % din suma salariilor de bază, a soldelor de functie/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.
Subliniază că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator principal de credite (Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), raportat Ia fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat. Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 153/2017 (Sporuri și drepturi salariale specifice): Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege și în anexele nr. I-VIII.
Un alt argument cu privire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. I din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deși în cuprinsul acestui art., in cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci și indemnizațiile de hrană și vacanțe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat același raționament și nu s-au inclus cele două indemnizații în plafonul de 30%.
Solicită să se constate că reclamanții au obținut, prin hotărâri judecătorești definitive, dreptul la recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605, 225 lei și dreptul la recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin valorificarea coeficientului 19 de multiplicare.
Un alt argument pentru care, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, îl reprezintă jurisprudența CEDO, referitoare la executarea hotărârilor judecătorești, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO. În practica CEDO s-a reținut că în situația în care administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din Convenție de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În opinia recurenților-reclamanți nu este incidență plafonarea/ limitarea prevăzută de art. 38 al in.6 din Legea 153 din 2017, o interpretare contrară ar lipsi o hotărâre definitivă de caracterul ei executoriu. ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii iuridice a statului de drept, o obstrucționare a bunei funcționări a justiției, încălcând art. 6 CEDO.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanții au solicitat revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, iar nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4 5 și 38 alin. (3) lit. a din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul, iar la data de 16.02.2022 a fost emis răspunsul nr. 1322/VI-13/2022 - 151/C/1056/VI-13/2022, comunicat la data de 18.02.2022, prin care a fost respinsă plângerea ca neîntemeiată .
Prin sentința recurată Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, a calificat excepția prescripției dreptului la acțiune ca o apărare de fond și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, care și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Înalta Curte reține că sunt fondate criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ.
Astfel, instanța de control judiciar amintește că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., republicat „(1) Hotărârea va cuprinde: /…/ b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
Art. 175 din același cod statuează că: „(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară."
Asa cum s-a interpretat atât în doctrina, precum și în jurisprudența națională, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanței, astfel că ea se va referi la toate aceste aspecte, fără a însemna însă că instanța trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța putând să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.
Prin urmare, instanța va arăta în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și va demonstra aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la susținerile părților ori la probele administrate, nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei în discuție, a căror încălcare atrage desființarea hotărârii, întrucât aceasta constituie, în realitate, o lipsă a motivării.
De asemenea, nici motivarea sumară a hotărârii nu corespunde exigențelor textului enunțat pentru că lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar și, totodată, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare clare, concise, lipsite de contradicții, bazate pe incontestabilitate, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.
În fine, reține Înalta Curte că respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.
În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).
Or, prima instanță, în considerentele sentinței recurate, a reținut trunchiat susținerile părților din cererea de chemare în judecată și apărările formulate prin întâmpinare de pârât, fără însă a face o dezbatere și analiză efectivă a argumentelor esențiale pe care s-au întemeiat acestea, respectiv fără a expune propriul raționament logico-juridic care a condus la adoptarea soluției din dispozitiv.
Judecătorul fondului s-a multumit să menționeze că „ că actul administrativ de salarizare a fost emis, în mod legal, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, atât în ce privește calcularea (art. 4 cât și plata drepturilor salariale (art. 6 „potrivit art. 2 din ordinul atacat s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice”, „Argumentul adus în sprijinul contestației în sensul că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea- cadru nr. 153/2017 ar fi de natură să încalce mențiunile exprese ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, ale Deciziei nr.7/2019 (RIL), ale Deciziei nr.23/2016 și ale Deciziei nr.36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi luat în considerare, dispoziția legală citată fiind în prezent pe deplin aplicabilă, în lipsa unei modificări legislative sau a declarării ca neconstituțională.” și să specifice faptul că „potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiuitorul este suveran în reglementarea sistemului de salarizare (DCC nr. 289/2005, DCC nr. 693/2006)”.
În cuprinsul motivării prima instanță nu a făcut referire și nici nu a precizat dacă a solicitat reclamanților să depună hotărârile menționate în cererea de chemare în judecată (fila 5 verso, dosar fond Curtea de Apel Iași) și nici nu a arătat care este situația la zi cu privire la ordinele reclamanților emise de către instituția pârâtă.
O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea cauzei, în realitate lipsind motivarea hotărârii, ceea ce impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față, astfel cum s-a reținut anterior.
În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, împrejurare în raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurent în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de fond, care va verifica și răspunde susținerilor reclamanților din cuprinsul acțiunii și a motivelor de recurs și ale instiuției pârâte .
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de A, E, I, M, Q, U, D, H, L, P, T, C, G, K, O, S, W, B, F, J, N, R, V împotriva sentinței civile nr.2247 pronunțate la 29 noiembrie 2022 de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 6 martie 2025.