Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal la 07.02.2022, sub nr. x/2/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în perioada 1945-1989 și Casa de Pensii a Municipiului București, a solicitat:
1. sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 114/2018;
2. obligarea pârâților la majorarea cuantumului indemnizațiilor primite de reclamant în conformitate cu creșterea salariului mediu pe economie, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 341/2004.
3. obligarea pârâților la plata către reclamant a sumelor reprezentând diferența între indemnizația lunara la care ar fi fost îndreptățit începând cu anul 2011, în cazul în care aceasta indemnizație ar fi fost majorată în conformitate cu creșterea salariului mediu pe economie, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 341/2004 și indemnizația lunara efectiva pe care a primit-o din partea statului.
La data de 03.11.2023, terții B, C și D au depus la dosar cerere de intervenție voluntară principală.
2. Hotărârea atacată
Prin încheierea din data de 13 martie 2024, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a anulat cererea de intervenție principală formulată de terțul B.
A respins ca inadmisibile cererile de intervenție principală formulate de terții C și D.
A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român.
A admis excepțiile lipsei calități procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în perioada 1945-1989.
A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive/lipsei capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României, nulității cererii de chemare în judecată și inadmisibilității acțiunii, excepții invocate de pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiate.
A unit cu fondul cauzei excepția prescripției invocată de pârâții Guvernul României și Casa de Pensii a Municipiului București.
A admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României.
A sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 raportat la art. 44 art. 47 alin. (1) și art. 115 alin. (4) și (6) din Constituția României, respectiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii menționate la pct. 2, reclamantul A a formulat recurs, criticând hotărârea recurată în ceea ce privește soluția de suspendare a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
Recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a dispus suspendarea cauzei, solicitând a se lua act de decizia pronunțată în cauza C-107/2023 PPU, obligatorie pentru România, de Curtea de Justiție a Uniunii Europene care a hotărât că ”Judecătorul național poate să nu respecte o decizie a Curții Constituționale, (obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României), dacă judecătorul consideră că o decizie a CCR este contrară dreptului Uniunii Europene. Această decizie a judecătorului ar urma să nu aibă nicio consecință disciplinară împotriva acestuia”.
Conform Curții de Justiție, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile Curții Constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată, din oficiu, jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii Europene, care are efect direct.
Totodată, recurentul a invocat și dispozițiile art. 20 din Constituția României, care prevăd că: ”(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Argumente de fapt și de drept
Reclamantul A a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 114/2018; obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în perioada 1945-1989 și Casa de Pensii a Municipiului București la majorarea cuantumului indemnizațiilor primite de reclamant în conformitate cu creșterea salariului mediu pe economie, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 341/2004; obligarea pârâților la plata către reclamant a sumelor reprezentând diferența între indemnizația lunara la care ar fi fost îndreptățit începând cu anul 2011, în cazul în care aceasta indemnizație ar fi fost majorată în conformitate cu creșterea salariului mediu pe economie, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 341/2004 și indemnizația lunara efectiva pe care a primit-o din partea statului.
Prima instanță, prin încheierea recurată, astfel cum s-a arătat la pct. 2 al prezentei decizii, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (2) din OUG nr. 114/2018 raportat la art. 44 art. 47 alin. (1) și art. 115 alin. (4) și (6) din Constituția României, respectiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Prin recursul declarat împotriva acestei încheieri, reclamantul A a formulat critici doar cu privire la soluția de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Soluția curții de apel este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.
Înalta Curte constată că acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, acesta solicitând, în mod expres, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 114/2018.
Potrivit art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: ”(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.
(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.”
Din conținutul alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 554/2004, reiese că, în situația în care instanța de contencios administrativ apreciază că sunt întrunite condițiile privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, dispune sesizarea Curții și suspendă soluționarea cauzei pe fond.
Înalta Curte constată că textul de lege mai sus evocat prevede un caz de suspendare obligatorie a judecății cauzei, nicidecum o suspendare facultativă, instituind în sarcina instanței obligativitatea suspendării cauzei.
Or, în speță, instanța de fond, constatând îndeplinite condițiile impuse de art. 29 din Legea 47/1992, respectiv faptul că excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 114/2018 a fost invocată de o parte în proces în aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, că aceasta are legătură cu cauza dedusă judecății, întrucât vizează unul dintre temeiurile de drept în baza căruia reclamantul a formulat capătul de cerere privind plata sumelor pretins cuvenite cu titlu de indemnizație și, de asemenea, privește un text de lege în vigoare în sensul dat sintagmei „în vigoare” prin Decizia CCR nr.766/2011, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, motiv pentru care nu se impune casarea încheierii recurate.
2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva încheierii din data de 13 martie 2024 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.