Asupra contestației de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29.01.2024 sub nr. x/1/2024 contestatoarea A a formulat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, contestație împotriva Hotărârii nr. 2700 emise la data de 21 noiembrie 2023 de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru Judecători, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea hotărârii menționate și admiterea cererii sale de transfer la Curtea de Apel București.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 art. 8 art. 14 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 192 din Legea nr. 303/2022.
A susținerea contestației sale, contestatoarea a arătat în esență că
Apărările formulate în cauză
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii, susținând că
Alte aspecte procesuale
Pe parcursul judecării contestației, la data de 13 mai 2024 contestatoarea A a transmis pe e-mail la instanță Cerere de decizie preliminară întemeiată pe dispozițiile art. 267 TFUE, solicitând instanței sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare:
„Principiul independentei judecătorilor, consacrat de art. 19 alin.l al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 TUE si art. 4 par. 3 din TUE, precum si art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei privind MCV, în împrejurări precum cele din litigiul principal, se opune unei reglementări legale în materia transferului judecătorilor, prin care punctul de vedere al președinților curtilor de apel deține un rol covârșitor, oferind ocazia unor aprecieri discreționare, în contextul atribuțiilor extrem de largi de care acești președinți se bucură, fiind de natură a da nastere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la independenta judecătorilor în discuție în privinta unor elemente exterioare și la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă?"
Punctul de vedere al intimatului asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar Punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a CJUE formulată de contestatoare și întemeiată pe dispozițiile art. 267 TFUE, solicitând respingerea acesteia, ca fiind inadmisibilă, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate privind obiectul chestiunii prejudiciale, respectiv pertinența și concludența chestiunii prejudiciale asupra litigiului dedus judecății.
Susține intimatul că prin întrebarea preliminară nu se antamează aspecte reale și efective cu privire la interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene sau aspecte de validitate a unei norme comunitare, necesare instanței fondului pentru dezlegarea litigiului cu care a fost învestită.
Procedura de soluționare a contestației
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 200 C. proc. civ.
În temeiul art. 201 alin. (3) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, din data de 26.03.2024, s-a fixat primul termen pentru soluționarea contestației, la data de 14.05.2024, în ședință publică, cu citarea părților, apoi judecata contestației a fost amânată pentru data de 22.10.2024 și pentru data de 03.12.2024 când, Înalta Curte, luând act de cererea contestatoarei, de judecare a contestației și în lipsa acesteia și, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 402 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de contestatoare, și, eventual, asupra contestației.
Considerentele instanței de recurs asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene
În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.
In conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.
Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).
În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.
În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.
Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.
Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Cu privire la temeinicia cererii de sesizare
Înalta Curte constată cu caracter prioritar că cererea de sesizare de față îndeplinește criteriile referitoare la admisibilitate, în discuție fiind doar temeinicia efectuării acestei trimiteri.
Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că, în cazul de față nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept comunitar, contestatoarea urmărind dezlegarea de către instanța europeană a fondului litigiului. Pe de altă parte, constată Înalta Curte că speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor naționale în acord cu dreptul Uniunii Europene, având în vedere conținutul întrebării preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competența de analiză și soluționare a instanței naționale.
Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de contestatoarea A, ca nefondată
Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației ce face obiectul judecății
Examinând contestația formulată de contestatoarea A, în raport cu apărările intimatului Consiliul Superior al Magistraturii, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondat, urmând a fi respinsă, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:
Asupra contestației de față
Prin Hotărârea nr.2700 din data de 21.XI.2023 a Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-a respins cererea de transfer formulată de contestatoare de la Tribunalul București la Curtea de Apel București, sesiune de transfer organizată conform art. 189 din Legea nr.303/2022 prin publicarea anunțului de la data de 11 octombrie 2023.
Împotriva hotărârii s-a formulat contestație, în termen invocându-se nelegalitatea respingerii cererii de transfer în sensul existenței unui exces de putere din partea intimatului CSM pe considerentul aplicării greșite a criteriilor reglementate de art. 192 din Legea nr.303/2022, fără a exista o aplicare previzibilă a acestor criterii.
Se invocă ca aspect de nelegalitate faptul că hotărârea contestată, în analiza temeiniciei cererii de transfer, s-a bazat exclusiv pe avizele nemotivate și puncte de vedere care nu se bazează pe criterii legale, iar prin această modalitate de analiză a existat un exces de putere al autorității în ceea ce privește respingerea cererii sale de transfer.
Se arată în concret situația altor colegi judecători, transferați cu ocazia aceleiași sesiuni de transfer la Curtea de Apel București și se invocă lipsa unei analize obiective și comparate a avizelor emise de președinții instanțelor implicate în procedura de transfer pentru a fi eliminată o apreciere discreționară a transferului unui jucător în detrimentul altuia aflat în situație similară.
În concret contestatoarea arată că intimatul CSM nu a efectuat o astfel de analiză a avizelor emise de instanțele implicate în procedura sa transfer Tribunalul București și în special avizul Curții de Apel București, fapt care a determinat o aplicare neprevizibilă a criteriilor de transfer ale judecătorilor.
Se invocă faptul că intimatul nu a realizat o apreciere cumulativă, obiectivă și transparentă a criteriilor prevăzute de art. 192 din Legea nr.303/2022, în opinia contestatoarei toate criteriile, privite cumulativ îi acordau preferință de transfer invocându-se situația judecătorilor transferați B și C,
Se invocă faptul că nu a fost îndeplinită condiția de oportunitate a transferului a doi judecători cu vechimi mai mici atât în grad de curte de apel cât și de tribunal față de contestatoare.
Se invocă existența unui exces de putere arătându-se că respingerea cererii sale de transfer s-a bazat exclusiv pe avizele emise în regim exclusiv de putere discreționară de președinții instanțelor implicate în procedura de transfer.
Se invocă practică judecătorească – decizii ale ÎCCJ Secția contencios administrativ și fiscal în aplicarea criteriilor de transfer prevăzute de art. 192 din Legea nr.303/2022, respectiv art. 612 din vechea reglementare – Legea nr.303/2004.
Se solicită admiterea contestației anularea hotărârii contestate și pe fond admiterea cererii sale de transfer de la Tribunalul București la Curtea de Apel București.
Analizând contestația formulată, în raport de aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate, Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată, în cauză hotărârea contestată prin care a fost respinsă cererea de transfer formulată de contestatoare fiind legală în ceea ce privește aplicarea, în raport de contestatoare a criteriilor de transfer prevăzute de art. 192 din Legea nr.303/2022.
Potrivit art. 192 din Legea nr. 303/2022:
„La soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor la alte instanțe și ale procurorilor 'halte parchete se au în vedere următoarele criterii:
a) motivele cuprinse în avizele motivate și punctele de vedere prevăzute la art. 188 alin. (1)
b) volumul de activitate al instanței sau al parchetului de la care se solicită transferul și la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele sau la parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora;
c) specializarea judecătorului sau a procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secției sau al completului corespunzător specializării;
d) vechimea la instanța sau la parchetul de la care se solicită transferul;
e) vechimea efectivă în funcția de judecător sau, după coz, de procuror;
f) vechimea în gradul aferent instanței sau parchetului la care se solicită transferul;
g) disponibilitatea de a activa în secția său în completul corespunzător specializării postului vacant;
h) domiciliul sau, după caz, reședința solicitantului;
i) distanța dintre domiciliul sau, după caz, reședința și sediul instanței sau al parchetului la care funcționează judecătorul sau procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia;
j) starea de sănătate și situația familială”
Curtea apreciază ca nefondate aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate de contestatoare constatând că prin hotărârea contestată cererea de transfer a contestatoarei de la Tribunalul București la Curtea de Apel București a fost analizată efectiv motivat și obiectiv, printr-o apreciere comparativă și cumulativă a criteriilor de transfer prevăzute de art. 192 din Legea nr.303/2022.
Din hotărârea contestată rezultă că intimatul a realizat o comparație între judecătorii care au formulat cereri de transfer pentru Curtea de Apel București ținându-se cont de vechimea în funcția de judecător a contestatoarei 18 ani dintre care 11 ani și 11 luni la Tribunalul București și 2 ani și 10 luni în grad profesional de Curte de Apel. Iar analiza efectuată a fost obiectivă ținându-se cont de faptul că pentru Curtea de Apel de la Tribunalul București au fost formulate 40 de cereri de transfer, iar judecătorii admiși la transfer au avut vechime mai mare ca judecători sau avize pozitive din partea instanțelor implicate în procedura de transfer față de contestatoare.
În cazul contestatoarei ambele instanțe implicate au emis avize negative, dar intimatul a analizat cererea de transfer contestatoarei prin raportare la criteriile legale, în mod comparativ și cumulativ fără o ordine de prioritate, dar prin raportare la necesitatea menținerii unui echilibru între interesul general – buna funcționare a instanțelor implicate și interesul legitim privat al contestatoarei invocat în cerere.
Comparând schema de personal de la Curtea de Apel București, se poate observa că la această instanță dintre cele 218 posturi de judecător prevăzute în schemă, erau ocupate 198 de posturi, fiind vacante 20 de posturi (un procent de 7,62 %}, în timp ce la Tribunalul București dintre cele 262 de posturi de judecător prevăzute în schemă, erau vacante 17 posturi și 26 de posturi temporar vacante neocupate (un procent de 16,41%), astfel că în mod corect a apreciat Secția pentru judecători că puteau fi transferați 9 magistrați de la Tribunalul București corelativ cu aprobarea a 11 cereri de transfer pentru această instanță.
De altfel, situația instanțelor implicate în procedura transferului reprezintă doar unul dintre criteriile legale de transfer prevăzute în cadrul art. 192 din Legea nr. 303/2022, în condițiile în care legiuitorul nu stabilește o ordine de prioritate a acestora, revenind Secției pentru judecători atribuția de a analiza incidența fiecărui criteriu prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general.
În aceste condiții, pentru a evita perturbarea activității Tribunalului București prin supraîncărcarea celorlalți judecători, în mod corect Secția pentru judecători a apreciat că nu era oportun la acel moment transferul contestatoarei.
Sunt neîntemeiate și susținerile referitoare la modul de soluționare a cererilor de transfer formulate de alți judecători.
Astfel, Hotărârile Secției pentru judecători ce îi vizează pe judecătorii indicați în acțiune au intrat în circuitul civil și se bucură pe deplin de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate.
Totodată, nu se poate vorbi de o practică neunitară sau discreționară a Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de transfer, atât timp cât solicitările magistraților sunt analizate în funcție de motivele (personale și profesionale) invocate și circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar normele care reglementează instituția transferului au caracter supletiv și conferă doar o vocație în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept în favoarea solicitantului.
Contrar susținerilor contestatoareii, delegarea unor judecători la Curtea de Apel București a constituit o împrejurare care a fost avută în vedere de Secția pentru judecători din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 192 lit. a și b) din Legea nr. 303/2022, măsura transferului asigurând în acest caz stabilitatea personalului în cadrul instanței unde aceștia erau delegați și echilibrarea volumului de muncă, fără ca o asemenea împrejurare să confere de plano o prioritate la transfer. Acest fapt reiese și din ordinea de zi soluționată din data de 21.11.2023 a Secției pentru judecători, atașată de reclamantă, din care reiese că a fost respinsă cererea de transfer a unui judecător delegat la Curtea de Apel București. Sub acest aspect nu sunt fondate aspecte de nelegalitate în legătură cu aplicarea criteriilor prevăzute de art. 192 din Legea nr.303/2022, raportat la judecătorii delegati.
Delegarea domnilor judecători D și C la Curtea de Apel București anterior transferului acestora nu a reprezentat un criteriu determinant în soluționarea cererilor acestora, din motivarea Hotărârilor nr. 2704/21.11.2023 și nr. 2709/21.11.2023 rezultând că transferul acestora s-a dispus pe de o parte, în considerarea avizelor pozitive exprimate de instanțele implicate în procedură, iar pe de altă parte, de necesitatea vacantării posturilor temporar vacante ocupate de domnii judecători, fiind create premisele ocupării acestora în etapa a II-a a procedurii de transfer.
De asemenea, sunt lipsite de relevanță susținerile contestatoarei privind detașarea unor judecători la Consiliul Superior al Magistraturii sau la Ministerul Justiției întrucât, pe de o parte detașarea judecătorilor este o măsură ce se dispune după analiza transferului acestora, iar pe de altă parte detașarea judecătorilor se dispune numai în interesul instituțiilor care o solicită, aceștia contribuind la buna funcționare a instituțiilor la care sunt detașați prin îndeplinirea atribuțiilor complexe ale acestora.
În cauză toate cererile de transfer au fost analizate prin raportare la aceleași criterii legale, în raport de circumstanțele concrete menționate în fiecare cerere de transfer în scopul gestionării corecte a resurselor umane. În consecință în cauză nu poate fi reținută existența unei situații de discriminare în sensul art. 2 din OG nr.137/2000 în condițiile în care nu există reglementat un drept la transfer, iar analiza cererii de transfer a fost raportată în mod obiectiv la volumul de activitate de la Tribunalul București, care constituie un scop legitim.
Nu este fondat aspectul de nelegalitate cu privire la avizele consultative nefavorabile comunicate de Tribunalul București și Curtea de Apel București.
Aceste avize nu au fost absolutizate, fiind relevante în adoptarea soluției cu privire la transferul de solicitat de contestatoare,
Avizele emise – criteriul legal a fost analizat prin coroborare cu alte criterii legale relevante, precum volumul de activitate și schema de personal ale instanței de la care s-a solicitat transferul, vechimile la instanță și în funcție, precum și motivele invocate în susținerea cererii.
În cauză nu pot fi reținute excesul de putere în sensul art. 2 lit. n din Legea nr.554/2004, cererea de transfer formulată fiind analizată în limitele competențelor legale și cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 192 lit. a și b) din Legea nr.303/2022, neputându-se reține susținerea existenței posibilității legale a intimatului de a cenzura avizele negative ale instanțelor implicate în procedură.
Aceste avize au fost luate în considerare, în analiza cumulativă și comparativă a tuturor cererilor de transfer.
Față de cele expuse mai sus, Curtea va respinge ca nefondată cererea de sesizare a CJUE formulată de contestatoare pentru neîndeplinirea condițiilor 267 din TFUE.
Va respinge ca nefondată contestația formulată, menținând ca legală și temeinică Hot CSM – Secția pentru judecători nr.2700/21.XI.2023.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de contestatoarea A, ca nefondată.
Respinge contestația formulată de contestatoarea A împotriva Hotărârii nr.2700 din 21 noiembrie 2023 date de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru Judecători, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 3 decembrie 2024.