Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal la data de 17 octombrie 2023, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate de acesta, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere, aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului F.G.A.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 53 din 22 februarie 2024, Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, a obligat pârâtul să soluționeze prin decizie, în termen de 20 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, cererea reclamantului referitoare la acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 13 alin. (4) și art. 14 din Legea 213/2015 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 53 din 22 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat, în esență, că, în cauză, competența de soluționarea aparținea Judecătoriei Sectorul 2 București și nu Curții de Apel Iași, în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției necompetentei teritoriale a Curții de Apel Iași, respectiv casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorul 2 București.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență că nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererilor de plată formulate de reclamant.
În aprecierea respectării de către Fond a termenului rezonabil în soluționarea cererilor trebuie avut în vedere pe de o parte, complexitatea procedurii stabilită de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 24/2019 în vederea efectuării de plăți din disponibilitățile Fondului și, pe de altă parte, volumul extrem de mare al dosarelor de daună și al cererilor de plată înregistrate și instrumentate de Fond cu privire la polițele de asigurare emise de societățile de asigurare față de care au fost pronunțate hotărâri de deschidere a procedurii insolvenței/ aflate in insolventa.
În opoziție cu nesolutionarea cererii în termenul legal, refuzul nejustificat semnifică voința autorității de a nu rezolva cererea, exprimată explicit prin exces de putere.
În ceea ce privește nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, jurisprudența a interpretat prevederile art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004 în sensul că atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității publice urmează a se analiza prin prisma criteriului termenului rezonabil.
În ceea ce privește respectarea de către Fond a termenului rezonabil în soluționarea cererii, a învederat că, în raport de scopul Fondului, acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței asigurătorilor cu respectarea principiului nediscriminării și al egalității de tratament în soluționarea cererilor formulate de creditorii de asigurări și în raport cu specificul, complexitatea și încărcătura activității Fondului, și având în vedere că legea specială nu prevede un termen imperativ prin care Fondul ar fi obligat la soluționarea cererilor potențialilor creditori de asigurări, nu se poate retine în sarcina sa un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului.
În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat admiterea în parte a recursului și stabilirea unui termen rezonabil de soluționare a cererii de plată, ținând cont de numărul cererilor înregistrate anterior.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurată.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:
Înalta Curte apreciază că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în condițiile în care eventuala validare a acestor critici ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios, din perspectiva criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..
Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra excepției necompetenței teritoriale a curții de apel, în contextul verificării competenței prevăzută de dispozițiile art. 131 C. proc. civ.. Totuși, apărările expuse de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu vizau exclusiv problema teritorialității instanței, ci și competența materială a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași, aspect omis de instanța de fond.
Lecturând notele formulate de pârât, se observă că, deși imprecisă, argumentația Fondului se întemeiază pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin intrarea în vigoare la 24 septembrie 2021 a O.U.G. nr. 102/2021, care, în cuprinsul art. I pct. 23, au statuat următoarele: „La art. 13, alineatele (4) și (5) se modifică și vor avea următorul cuprins: (...) (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”. Totodată, pârâtul a făcut trimiteri la competența instanțelor civile de la sediul Fondului și prin cererea de recurs, astfel că, deși expuse în cadrul unei excepții vizând necompetența teritorială a instanței de contencios administrativ, apărările pârâtului, raportat la temeiul de drept invocat, trebuie analizate și din perspectiva competenței materiale a instanței.
Examinând competența primei instanțe, din punct de vedere material și teritorial, Înalta Curte constată că norma de procedură ce reglementează competența este cea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 24 C. proc. civ. Întrucât cererea a fost formulată la data de 17 octombrie 2023, sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma modificată conform art. I pct. 23 din O.U.G. nr. 102/2021, care conferă instanțelor civile de la sediul Fondului competența soluționării acțiunilor în anularea deciziilor motivate de respingere a cererilor de plată.
Înalta Curte constată că, în stabilirea competenței instanței de judecată, nu are relevanță împrejurarea reținută de prima instanță în sensul că în speță nu se atacă o decizie a FGA de respingere a cererii de plată, ci se critică nesoluționarea acestei cereri în termenul legal.
În acest context, competența materială a instanței de contencios administrativ nu poate fi reținută prin raportare la definiția actului administrativ cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, conform căreia act administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Se observă că legiuitorul a intenționat să atribuie instanțelor civile competența materială de soluționare a cererilor referitoare la plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în considerarea naturii raportului juridic creat, ce este unul civil.
Pe cale de consecință, pentru rațiuni de analogie, inclusiv cererile formulate în obligarea FGA la soluționarea cererilor privind despăgubirile pretinse trebuie adresate tot acestor instanțe, în considerarea raporturilor juridice de ordine privată ce se impun a fi analizate.
Din perspectivă teleologică, dar și logică scopul O.U.G. nr. 102/2021 a fost de a modifica în mod efectiv competența materială de judecată a proceselor vizând activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților, prin atribuirea sa în favoarea altei categorii de instanțe judecătorești, anume cele civile de drept comun, în raport de esența chestiunilor litigioase vizând drepturi subiective civile.
În acest sens, Înalta Curte reține prin analogie soluțiile și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite din Deciziile nr. 9/2006 și nr. 20/2007 pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii. Astfel, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 213/2015 urmărește dobândirea unui drept subiectiv civil patrimonial, anume despăgubirile litigioase, iar actele aflate sub incidența acestei legi se atacă la instanța de drept comun, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.
Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, iar calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage în mod automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ.
Înalta Curte mai arată că nu este relevant pentru stabilirea competenței materiale de judecată a instanței judecătorești art. V din O.U.G. nr. 102/2021, text potrivit căruia „Procedurile administrative gestionate de Fondul de garantare a asiguraților pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, rămân supuse legii aplicabile la data începerii acestora.”. Astfel, norma amintită prezintă importanță pentru dreptul substanțial, vizând procedura administrativă desfășurată de Fondul de Garantare a Asiguraților, iar nu procedura de judecată desfășurată de instanță. Așadar, trebuie deosebită procedura administrativă de procedura jurisdicțională, aceasta din urmă nefiind inclusă în procedura administrativă, ci separată și ulterioară acesteia, putând interveni doar dacă partea reclamantă este nemulțumită de măsurile de plată dispuse de Fondul de Garantare a Asiguraților. Or, legiuitorul nu a înțeles să instituie vreo normă tranzitorie și în materie procesuală, ci doar în cea administrativă, vizând competența de analiză a FGA, iar nu competența de judecată a instanței.
Noțiunea de „instanțele civile de la sediul Fondului” nu este menită a realiza o delimitare între cele două mari categorii de instanțe judecătorești, respectiv instanțe civile lato sensu și instanțe penale în raport de normele juridice de procedură specifice (anume Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală), ci de a exclude din competența instanței specializate de contencios administrativ această categorie de procese, a căror esență se regăsește în soluționarea unor conflicte în legătură cu drepturi patrimoniale și/sau nepatrimoniale civile, având consecința firească a atribuirii competenței de soluționare în favoarea judecătorului de drept comun. Așadar, nu art. 96 pct. 1 C. proc. civ. este relevant pentru înțelesul art. 13 din Legea nr. 213/2015, modificată și completată prin O.U.G. nr. 102/2021, ci relevante sunt în acest sens art. 94 și art. 95 C. proc. civ.
În sfârșit, art. 94 lit. k C. proc. civ. prevede că revin în competența materială a judecătoriei „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”.
Pentru toate aceste aspecte, făcând aplicarea în speță a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu dispozițiile 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei în fond revine, din punct de vedere material, teritorial și material procesual, secției civile a Judecătoriei Sectorului 2, în raport de valoarea obiectului cererii, care nu depășește 200.000 lei (având în vedere suma solicitată cu titlu de despăgubiri conform cererii de plată formulate de reclamant) și de sediul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, situat în circumscripția teritorială a acestei instanțe.
În consecință, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., văzând și prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2 și 3 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 53 din 22 februarie 2024 a Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 2 - Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 53 din 22 februarie 2024 a Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și, în rejudecare:
Trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 2 - Secția civilă.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 06 februarie 2025.