Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea adresată Curții de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19 august 2021 și înregistrată sub nr. X/39/2021, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V, W, X, Y și Z, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției și Tribunalul Cluj, au solicitat:
- emiterea de ordine de salarizare pentru fiecare reclamant prin utilizarea coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute și asimilate, începând cu data de 01 ianuarie 2018 precum și în continuare, pentru viitor, așa cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 1268/25.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. X/86/2020 modificată prin decizia nr. 348/12.04.2021 a Curții de Apel Suceava (coeficient 19);
- punerea în executare prin plată a ordinelor astfel emise de către toți ordonatorii de credite.
Prin sentința civilă nr. 952 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava și a fost declinată competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, V, W, X, Y, Z, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției București și Ministrul Justiției și Tribunalul Cluj, în favoarea Tribunalului Suceava.
Astfel, la data de 11 ianuarie 2022, pe rolul Secției I Civile a Tribunalului Suceava, a fost înregistrat dosarul nr. Y/39/2021.
Prin sentința civilă nr. 601 din data de 12 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. X/39/2021, Tribunalul Suceava a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava, invocată prin întâmpinare de Ministerul Justiției și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj - Secția de contencios administrativ și fiscal.
În urma admiterii excepției de necompetență materială și a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a III – a Contencios Administrativ Și Fiscal sub numărul X/39/2021.
Prin sentința civilă nr.239/15.09.2022, Curtea de Apel Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București - Secția de contencios administrativ și fiscal.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IX-a a Curții de Apel București la data de 10 octombrie 2022 sub nr. X/39/2021.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1441 din 26 septembrie 2023, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj, Ministrul Justiției și Ministerul Justiției și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive;
- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, V, W, X, Y, Z, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat pârâta la emiterea a ordinelor de salarizare pentru fiecare dintre reclamanți prin utilizarea coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 (lit.A pct.6-13) în raport cu funcțiile deținute și asimilate, începând cu data de 01 ianuarie 2018 precum și în continuare, pentru viitor, atât timp cât se mențin condițiile de acordare, așa cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 1268/25.11.2020 a Tribunalului Suceava în dos. nr. X/86/2020 (modificată prin decizia civilă nr. 348/12.04.2021 a Curții de Apel Suceava), respingând în rest cererea.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 1441 din 26 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii.
Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că o soluție de obligare la plata drepturilor salariale ale reclamanților nu poate fi pronunțată în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe cale de consecință, se impune respingerea respectivei pretenții ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Aceasta deoarece, în speță, nu este întrunită condiția existenței unei identități între persoana chemată în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății în cazul acestei pârâte prin raportare la obligația impusă de instața de fond vizând „plata drepturilor salariale ale reclamanților”.
Printr-un alt set de critici, recurenta-pârât a apreciat că, în mod eronat instanța de fond nu a admis excepția lipsei de interes, astfel cum aceasta a fost invocată în prezenta cauză, în raport de dispozitivul sentinței civile nr. 1268/25.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. X/86/2020.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6) art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, invocând totodată și Decizia nr. 80/11.12.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
4. Apărările formulate în cauză
Intimații-reclamanți A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, V, W, X, Y, Z au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, inclusiv cel de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Cu prioritate, Înalta Curte constată criticile privind excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte și a lipsei de interes, ca fiind formulate cu privire la capetele de cerere subsidiare referitoare la plata unor sume de bani or, instanța de fond a respins capetele de cerere subsidiare, inclusiv cel referitor la obligația de plată a diferențelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate și drepturile rezultate prin luarea în calcul a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A pct. 6-13, iar reclamanții nu au atacat sentința sub acest aspect, astfel că, la acest moment, dezlegarea acestor chestiuni nu se mai impune în cauză.
Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurenta-pârâtă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.
Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.
Astfel, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea și limitele exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative, inclusiv a celor asimilate, fiind reglementată atât la art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, cât și în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.
De altfel, criticile recurentei-pârâte vizează în concret încălcarea și aplicarea greșită a legii de instanța de fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.
Criticile ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, sunt întemeiate.
În fapt, astfel cum a reținut prima instanță, prin sentința civilă nr. 1268/25.11.2020, Tribunalul Suceava a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, a respins excepția lipsei de interes a reclamanților, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților față de cererea de obligare la alocarea de fonduri a Ministerului Justiției și a admis în parte acțiunea având ca obiect „drepturi salariale ale personalului din justiție” formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, Z, V, W, X, Y, Z, AB, AC, AD, AE în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Cluj și a obligat pârâții la plata către reclamanți a diferențelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate și drepturile rezultate prin luarea în calcul a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A pct. 6-13, începând cu data de 01 ianuarie 2018 precum și în continuare, pe viitor, atât timp cât se mențin condițiile de acordare.
Totodată, au fost obligați pârâții la actualizarea sumelor lunare datorate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției la alocarea către ordonatorul terțiar de credite a fondurilor necesare efectuării plății diferențelor de drepturi salariale restante.
Prin decizia civilă nr. 348/12.04.2021, Curtea de Apel Suceava, în soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile antemenționate, a respins apelul declarat de pârâtul Tribunalul Cluj ca nefondat, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, a schimbat în parte sentința nr. 1268/25.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția I civilă în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției cu privire la cererile de obligare la plata diferenței drepturilor salariale dintre cele efectiv încasate și drepturile rezultate din luarea în calcul a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A pct. 6-13, la actualizarea sumelor lunare acordate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, a respins cererile de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la plata diferenței drepturilor salariale dintre cele efectiv încasate și drepturile rezultate din luarea în calcul a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A pct. 6-13, la actualizarea sumelor lunare acordate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către ordonatorul terțiar de credite a fondurilor necesare efectuării plății diferențelor de drepturi salariale restante și a respins cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către ordonatorul terțiar de credite a fondurilor necesare efectuării plății diferențelor de drepturi salariale restante ca fiind formulată de persoane care nu justifică calitate procesuală activă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.
Deși au formulat o cerere în vederea emiterii ordinelor de salarizare menționate în petitul acțiunii, aceștia nu au primit răspuns la cererea lor, iar ordinele nu au fost emise.
Înalta Curte constată că este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. X/ 1/202, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:
„Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.
Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.
Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte.”
În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.
Conform considerentelor acestei decizii:
„93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.”
Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.
În ceea ce privește apărarea intimaților legată de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către aceștia, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentința civilă 1268/25.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, nu s-a instituit în sarcina pârâtei obligația de a emite noi ordine de salarizare.
Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept „câștigat” prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei, în sensul că prin această hotărâre menționată drepturile câștigate de reclamanți au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.
Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.
Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia.
Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de intimați, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ÎCCJ conform Anexei V litera B pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză.
Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).
Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.
Totodată, instanța de recurs are în vedere și că, prin Decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a decis că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b din Legea-cadru nr. 153/2017 …, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.”.
În considerentele Deciziei nr. 3/2024, s-a reținut inclusiv că: „81. Prin urmare, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Marja de apreciere implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. … 95. Abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 96. Aceasta, pentru că, așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. 97. În această situație, își menține valabilitatea soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.”.
Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., argumentele dezvoltate de intimații-reclamanți sub aspectul unei pretinse discriminări sunt lipsite de temei.
Înalta Curte mai constată că în mod greșit a reținut prima instanță că nu puteau fi repuse în discuție în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât în fața primei instanțe, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătorești evocate anterior o parte din argumente au fost analizate; aceste argumente au fost de altfel avute în vedere în considerentele ce au fundamentat decizia de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forță juridică obligatorie.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa, în parte, sentința civilă recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, V, W, X, Y, Z, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1441 din 26 septembrie 2023 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează, în parte, sentința civilă recurată și, în rejudecare:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, AA, V, W, X, Y, Z, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 06 februarie 2025.