Camera de consiliu
Asupra conflictului negativ de competență;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secția I civilă la data de 01.09.2023 sub nr. X/86/2023, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat cerere de chemare în judecată - acțiune contestare ordin de suspendare raport de muncă prin care a solicitat să se dispună anularea în integralitate a Ordinului nr. 1397/C/01.08.2023. În subsidiar, a solicitat anularea în parte a Ordinului 1397/C/01.08.2023, cu privire la petentă, nominalizată la Anexa 1 a Ordinului, nr. crt. (..), pentru motiv de netemeinicie și nelegalitate. Totodată, a solicitat obligarea la plata diferențelor salariale actualizate cu rata inflației inclusiv dobânzi penalizatoare, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost suspendată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Prin sentința civilă nr. 541 din 14 mai 2024, Tribunalul Suceava – Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că obiectul principal al cererii vizează anularea unui ordin emis de Ministerul Justiției, autoritate publică centrală, iar ordinul emis are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004.
În consecință, raportat la prevederile art. art. 96 pct. 1 C. proc. civ. și la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal.
2.2. Prin sentința civilă nr. 135 din 10 decembrie 2024, Curtea de Apel Suceava a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava – Secția I civilă – completuri pentru litigii de muncă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a apreciat, în esență, că ordinul atacat nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea Legii nr. 554/2004, nefiind un act emis în regim de putere publică, în calitatea ministerului de autoritate publică, ci este un act emis de angajator în desfășurarea raporturilor de muncă cu privire la angajatul său, guvernat astfel de regulile de drept comun de jurisdicția muncii, că reclamanta aparține personalului de specialitate specific sistemului de probațiune care își desfășoară activitatea sub conducerea, coordonarea și controlul Direcției de probațiune din cadrul Ministerului Justiției, și că raportul juridic în litigiul trebuie calificat drept raport juridic de muncă, iar nu act administrativ cu caracter unilateral emis de minister, în calitate de autoritate publică în virtutea unui raport administrativ.
3. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Suceava– Secția I civilă, pentru următoarele considerente:
A a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea în anularea în integralitate a Ordinului nr. 1397/C/01.08.2023, emis de pârâtul Ministerul Justiției, prin care s-a dispus suspendarea raporturilor de muncă ale personalului de probațiune, iar în subsidiar s-a solicitat anularea parțială a actului contestat, doar în ceea ce-l privește pe reclamant. Este de observat, așadar, că deși reclamanta a structurat acțiunea pe două capete de cerere, din care unul principal și altul subsidiar, în realitate ambele petite vizează anularea ordinului emis de pârât, singura diferență fiind întinderea efectelor anulării solicitate.
Problema de drept care a generat conflictul de competența între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale se soluționare a cauzei, din perspectiva naturii și conținutului ordinul ce face obiectul cererii în anulare. Pe de-o parte, Tribunalul Suceava a apreciat că acest ordin are natura unui act administrativ cu caracter individual, ce poate fi contestat în condițiile Legii nr. 554/2004, act normativ care conferă secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel competența de soluționare a acțiunilor vizând un act administrativ emis de o autoritate publică centrală. Pe de altă parte, Curtea de Apel Suceava l-a considerat a fi un act emis de Ministerul Justiției în exercitarea atribuțiilor sale de angajator, stabilind astfel natura litigiului ca fiind unul de dreptul muncii, dat în competența secției specializate în conflicte de muncă a tribunalului, conform prevederilor Codului muncii. Se observă, așadar, că Înalta Curte a fost învestită cu un conflict de competență materială raportat la rangul instanței, însă în discuție se află și specializarea secției sau a completului învestit(ă) cu soluționarea cererii de față.
Potrivit definiției din cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.”
Prin ordinul contestat în prezenta cauză s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului de probațiune menționat în anexa nr.1, pentru perioadele menționate în dreptul fiecăruia, ca urmare a participării la greva generală. Pentru stabilirea instanței competente prezintă relevanță natura juridică a relațiilor sociale reglementate prin ordinul contestat, dat fiind faptul că, în exercitarea atribuțiilor lor, instituțiile și autoritățile publice emit acte care reglementează o varietate largă de raporturi juridice, nu doar de drept administrativ, ci și de dreptul muncii, de drept civil, etc. Având în vedere specificul activității sistemului de probațiune, ca serviciu public reglementat de Legea nr. 252/2013, precum și atribuțiile Ministerului Justiției privind cariera personalului serviciilor de probațiune (numire în funcție, delegare, detașare, transfer, suspendarea raporturilor de muncă și reluarea activității, eliberarea din funcție etc.) reglementate prin Legea nr. 123/2006, Înalta Curte constată că ordinul contestat este emis de ministerul pârât în calitatea sa de angajator, iar nu de autoritate publică. În acest sens sunt și dispozițiile speciale de trimitere ale art. 78 din Legea nr. 123/2006, conform cărora “dispozițiile prezentei legi se completează cu reglementările din legislația muncii și legislația civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezenta lege.”.
Altfel spus, deși emană de la o autoritate publică, Ordinul nr. 1397/C/01.08.2023 nu este emis în condițiile art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, respectiv în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii. Acesta nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice de drept administrativ, câtă vreme cuprinde doar dispoziții referitoare la raporturile de muncă ale personalului de probațiune menționat în anexa nr. 1 și este întocmit în baza dispozițiilor art. 45 art. 50 art. 59 și art. 78 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului de probațiune, art. 51 alin. (1) lit. f art. 233 art. 234 alin. (1) și art. 236 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, precum și art. 146 art. 153 alin. (5) art. 160 alin. (1) din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social.
Prin urmare, prezentul litigiu este unul supus jurisdicției muncii, fiind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.”, iar alin. (2) al aceluiași art. statuează că „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.”. Astfel, raportat la domiciliul reclamantului, situat în circumscripția teritorială a Tribunalului Suceava și la natura litigiului de conflict de muncă, competența de soluționare a cauzei, din punct de vedere material, material procesual și teritorial revine Tribunalului Suceava – Secția I civilă.
Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Suceava - Secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A și pe pârâtul Ministerul Justiției, în favoarea Tribunalului Suceava – Secția I civilă .
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.