Intervenție accesorie. Încălcarea de către instanţa de apel a dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile
Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri
- Lipsă de folosinţă
- Intervenţie accesorie
- Interes
- Apel
- Reţinerea cauzei spre rejudecare
- Admiterea recursului
C. proc. civ., art. 64 alin. (4), art. 488 alin. (1) pct. 5
Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., ,,În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia”.
Astfel, deși textul legal impune ca rejudecarea să se efectueze de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității ei în principiu, în mod nelegal, instanţa de apel a procedat la rejudecarea pricinii, admiţând cererea de intervenție accesorie și respingând acțiunea, fiind încălcate dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2229 din 27 noiembrie 2024
Prin cererea înregistrată la 03.06.2019 pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să le plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință corespunzătoare cotelor părți pe care le dețin din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. (...), nr. 2, ap. 21, jud. Cluj, aferente perioadei aprilie 2016-29.12.2018, precum și cheltuieli de judecată.
La 02.09.2019, pârâta a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat, între altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
La 19.12.2019, a fost înregistrată la dosar cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei, formulată de H. și I.
Conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Cluj și Tribunalul Specializat Cluj a fost soluționat de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, care a pronunțat sentința civilă nr. 110/18.09.2020, prin care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Prin încheierea din 02.12.2020, prima instanță a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție accesorie, prin încheierea din 06.10.2021, a dispus introducerea în cauză a numitei J., în calitate de moștenitoare a numitului D., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada aprilie 2016 - mai 2016 și, ca o consecință, a respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei aprilie 2016 - 30.05.2016, iar pe parcursul judecății, la diverse termene, a luat act că reclamanții F., E. și C. renunță la judecată.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 588/29.03.2023, Tribunalul Specializat Cluj a luat act că reclamanta J. renunță judecată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., a obligat pârâta să le plătească acestora suma de 14.337,82 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă cotei de 7/36 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. (...) nr. 3, ap. 21, jud. Cluj, din care 2.263,26 euro pentru perioada 31.10.2017 - 31.12.2017 și 12.074,56 euro, pentru perioada 01.01.2018 - 20.12.2018 și suma de 1.700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu admiterea cererii.
Împotriva acestei sentințe civile și a încheierii din 02.12.2020, S.C. G. S.R.L., H. și I. au declarat apel principal; pe de altă parte, A. și B. au promovat un apel incident împotriva considerentelor sentinței.
Prin decizia civilă nr. 630/21.11.2023, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a admis apelul principal, a anulat hotărârile atacate și, rejudecând, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de H. și I., a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 8.725 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; a respins apelul incident și a obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.120,93 lei și către apelanții-intervenienți a sumei de 20 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea apelanților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii civile, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.
În motivare, subsecvent prezentării etapelor procesuale anterioare, autorii căii de atac au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.
Din perspectiva admiterii cererii de intervenție accesorie, au imputat curții de apel greșita reținere a îndeplinirii condiției interesului acestora, prin prisma calității lor de asociați în societatea pârâtă. Potrivit recurenților, simpla legătură dintre afectarea patrimoniului personal al asociaților, ca urmare a diminuării patrimoniului societății, nu este suficientă pentru justificarea interesului intervenirii în proces, căci o asemenea concluzie ar conduce la situația ca în orice litigiu în care o societate este parte să poată interveni și persoanele care dețin calitatea de asociați; aceasta, întrucât legislația stabilește distincția dintre patrimoniul persoanei juridice și patrimoniile asociaților, iar actele încheiate de societate în nume propriu, chiar dacă în urma exprimării voinței asociaților, se răsfrâng asupra acesteia, la fel cum efectele celor încheiate de persoanele fizice ce dețin calitatea de asociați nu pot afecta societatea ai cărei asociați sunt.
Au arătat că intervenienții au încheiat contractul în nume propriu, fiind coproprietari ai cotelor părți ce au format obiect al schimbului, efectele actului juridic producându-se doar între părți, calitate pe care societatea pârâtă nu a avut-o, însă instanța de apel a confundat voința asociaților cu cea a societății.
Autorii căii de atac au criticat motivarea instanței de apel privind justificarea interesului terților în promovarea cererii de intervenție accesorie, apreciind că admiterea ei a fost mijlocul necesar instanței pentru a putea interpreta clauzele contractului de schimb.
Evocând considerentele sentinței primei instanțe, recurenții au subliniat caracterul eronat al raționamentului curții de apel, fundamentat pe interpretarea extremă a probatoriului, cu privire la împrejurarea că nu ar fi disociat proprietarii de asociații societății pârâte.
Separat, au susținut că modalitatea de interpretare a clauzelor contractului de schimb încheiat cu intervenienții relevă reținerea unor aspecte contradictorii de către instanța de apel, care a stabilit că imobilul s-a aflat în folosința exclusivă a societății pârâte în perioada 31.10.2017 - 29.12.2018, fără ca ei înșiși, titulari ai cotei de 7/36 din dreptul de proprietate asupra imobilului, să fi fost indemnizați pentru lipsa de folosință, dar a validat apărarea întemeiată pe clauzele contractului de schimb, potrivit căruia titularii acțiunii renunțau la orice drepturi, declarând că imobilul s-a aflat în stăpânirea lor continuă și netulburată în perioada cât au deținut calitatea de coproprietari, reținând că societatea nu a fost parte în contractul de schimb, acest act juridic neputându-i opune decât pe titularii drepturilor care au format obiect al schimbului.
Recurenții au subliniat, invocând prevederile art. 1.266 alin. (1) C. civ., că actul juridic încheiat cu intervenienții trebuie interpretat conform voinței reale a părților, aceasta fiind, fără echivoc, aceea ca efectele lui să se răsfrângă numai asupra părților contractante. În opinia acestora, instanța de apel a extins nelegal aplicarea acestei clauze, care stipula că renunțarea la pretenții reciproce decurgând din posesia, folosința sau dispoziția cotelor schimbate își produce efectele exclusiv între părți.
În continuare, au invocat încălcarea dispozițiilor art. 636 C. civ., față de aprecierea instanței de apel că lipsește dovada opoziției pârâtei și a intervenienților accesorii la folosirea spațiului sau că bunul ar fi fost impropriu folosinței exercitate în comun. În combaterea acestor considerente, recurenții au invocat argumente reținute de prima instanță, din care rezultă că și-au exprimat pretenția de a folosi spațiul sau de a li se plăti chirie, însă intervenientul H. a refuzat. Au mai susținut că societatea pârâtă a cunoscut, pe toată perioada ocupării spațiului, că statul nu este unic proprietar și totuși a achitat chirie numai acestuia, fiind fără relevanță lipsa unei notificări scrise adresate acesteia, în condițiile în care au dovedit că i-au solicitat chirie, după cum și autorii lor au trimis somație în anul 2016, pârâta refuzând să plătească prețul folosinței imobilului. Potrivit recurenților, instanța de apel a statuat eronat și asupra lipsei dovezii imposibilității partajării în fapt a folosinței, întrucât o asemenea probă nu era necesară, căci configurația imobilului și destinația dată de către pârâtă, aceea de magazin, conduc la această concluzie. Asupra statuării curții de apel referitoare la depozitul situat la subsol, cu consecința respingerii apelului incident asupra acestei chestiuni, au susținut că acest spațiu se află în coproprietate forțată, ca parte comună accesorie bunului principal, fiind incidente dispozițiile art. 646 alin. (1), art. 651 și ale art. 659 C. civ., prin urmare imposibilitatea folosirii ambelor spații este inseparabilă.
În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
La 17.04.2024, intimații au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (2) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea lui ca nefondat.
În urma invocării astăzi, în ședință publică, a unui motiv de recurs de ordine publică din oficiu, excepția nulității recursului a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua deciziei de față.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Prima critică vizează soluția de admitere a apelului și de anulare a sentinței primei instanțe și a încheierii din 02.12.2020, argumentele prezentate în dezvoltare punând în dezbaterea admisibilitatea cererii de intervenție accesorie prin prisma interesului titularilor H. și I., recurenții susținând că simpla legătură dintre afectarea patrimoniului lor personal, ca urmare a diminuării celui al societății, nu este suficientă pentru justificarea interesului intervenirii în proces.
Critica nu este însă fondată, raționamentul curții de apel fiind unul coerent și legal.
Pornind de la calitatea titularilor cererii de intervenție accesorie, de asociați ai S.C. G. S.R.L., instanța de apel a recunoscut, în mod judicios, că preocuparea lor de a preîntâmpina producerea unui prejudiciu în patrimoniul societății, care ar avea consecințe de ordin material și asupra propriului patrimoniu - întrucât o obligație pecuniară stabilită în sarcina societății îi poate diminua profitul și, în consecință, cuantumul dividendelor ce li s-ar cuveni -, justifică interesul intervenienților de a fi prezenți în proces, pentru a sprijini apărarea pârâtei.
Pretinsa temere a recurenților că, în acest mod, s-ar crea premisele ca în orice litigiu în care o societate este parte să poată interveni și persoanele care dețin calitatea de asociați, nu justifică o concluzie contrară, după cum nici observația că admiterea în principiu a cererii de intervenție ar fi fost mijlocul necesar instanței de apel pentru a putea interpreta clauzele contractului de schimb, de vreme ce scopul unei asemenea proceduri de atragere a terților în proces este tocmai cel de a putea sprijini, cât mai eficient, apărarea uneia dintre părți.
Prin urmare, sub aspectul dispoziției de admitere a apelului și de anulare a încheierii din 02.12.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2019* și a sentinței civile nr. 588/29.03.2023, care, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., este desființată de drept, decizia atacată este legală.
Modalitatea în care curtea de apel a procedat în continuare, reținând cauza spre rejudecare, este nelegală; tocmai de aceea, Înalta Curte a invocat la termenul de astăzi motivul de ordine publică reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 64 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, reiterând că cererea de intervenție accesorie a fost respinsă de prima instanță, ca inadmisibilă în principiu, prin încheierea din 02.12.2020, iar apelul a fost admis de curtea de apel, care a anulat în parte cele două hotărâri și, rejudecând, a admis cererea de intervenție accesorie și a respins acțiunea, instanța supremă ia act că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., ,,În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia”.
Așadar, în cauză, curtea de apel, în mod nelegal, a procedat la rejudecarea pricinii, deși textul legal anterior citat impune ca rejudecarea să se efectueze de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității ei în principiu, scopul acestei reguli de procedură imperative fiind ca judecata cauzei, realizată într-un cadru procesual incorect stabilit de prima instanță, să fie reluată de când norma de drept a fost încălcată, pentru a fi respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare și garantat dublul grad de jurisdicție tuturor părților, nu doar celui/celor care a/au intervenit în proces.
Cum nelegalitatea măsurii de reținere a cauzei pentru rejudecare de către instanța de apel se repercutează asupra celorlalte dezlegări date criticilor aduse de părțile litigante în apel, se impune casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul dispoziția de reținere a cauzei spre rejudecare și al tuturor măsurilor subsecvente.
În consecință, motivul de casare invocat din oficiu se dovedește a fi fondat, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte decizia atacată, sub aspectul dispoziției de reținere spre rejudecare și măsurilor subsecvente și a trimis cauza, spre o nouă judecată a cererii principale și a cererii de intervenție accesorie, primei instanțe. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.