Acțiune în răspundere civilă delictuală. Incidența prevederilor art. 1353 din Codul civil. Efecte în raport cu dispozițiile art. 1064 alin. (2) Cod procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă
Index alfabetic: Acţiune în răspundere civilă delictuală
- Măsuri asigurătorii
- Abuz de drept
- Restituirea cauţiunii
- Condiţii de admisibilitate
C. civ., art. 1353
C. proc. civ., art. 1064
Rolul cauţiunii este acela de a constitui o garanţie în situaţia în care se recunoaşte persoanei îndreptăţite un drept de despăgubire, însă în condiţiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziţie legală nu instituie dreptul la încasarea cauţiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată.
Prevederile art. 1064 C. proc. civ. nu reglementează un caz special de răspundere civilă delictuală, ci condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru restituirea cauţiunii, astfel încât acest text legal nu exclude de la aplicare dispoziţiile art. 1353 C. civ.
Astfel, în cazul în care fapta ilicită imputată constă în introducerea unei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii sunt incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum şi cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, reclamantul având obligația de a proba vinovăția, nefiind vorba de reglementarea unui caz special de răspundere civilă delictuală.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 515 din 11 martie 2025
I. Obiectul litigiului:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 20.04.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înfiinţarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. y/3/2022, prejudiciu pe care îl estimează provizoriu la suma de 234.972 de lei, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
II. Hotărârile pronunţate în cauză:
1. Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 13 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/3/2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L. şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
2. Prin decizia civilă nr. 790 din 23 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1531 din 13.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă societatea B. SRL, ca nefondat. Apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 5.950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.
III. Recursul declarat:
Împotriva deciziei civile nr. 790 din 23 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., prin infirmarea naturii juridice obiective a răspunderii civile a B. pentru ipoteza cererii de acordare a cauţiunii de 50.000 lei.
În acest sens, a susţinut că nu era necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea sumei de 50.000 lei, întrucât, raportat la dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., în practică, acest tip de acţiune este adesea privit drept o formă specială de răspundere civilă delictuală, cu menţiunea că, dată fiind natura juridică a cauţiunii - aceea de garanţie - persoana prejudiciată nu trebuie să probeze vinovăţia celui care a cerut măsura asigurătorie în legătură cu care s-a consemnat cauţiunea.
Referitor la condiţiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri de chemare în judecată, în jurisprudenţă s-au reţinut următoarele: „Din analiza dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. rezultă condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii, respectiv formularea unei cereri pentru admisibilitatea căreia legea să impună plata unei cauţiuni, existenţa unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între admiterea cererii şi prejudiciul invocat şi formularea cererii de plată a despăgubirii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii.”
Contrar acestei teze, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că inclusiv pentru acordarea sumei de 50.000 lei este necesară verificarea existenţei unei fapte ilicite, alta decât obţinerea unei măsuri asigurătorii desfiinţate în calea de atac, arătând că „art. 1064 nu instituie o răspundere obiectivă, precum şi faptul că prin acest text legal nu se instituie o prezumţie în sensul că prejudiciul invocat este cel puţin la nivelul cuantumului cauţiunii fixate de instanţa de judecată (...).”
A menţionat că soluţia instanţei de apel care a apreciat că răspunderea B. în ceea ce priveşte despăgubirea de 50.000 lei nu este obiectivă, ci, dimpotrivă, se impune necesitatea îndeplinirii condiţiei vinovăţiei calificate sub forma abuzului de drept, a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ.
Consideră că o astfel de interpretare ignoră configuraţia specifică a instituţiei măsurilor asigurătorii şi scopul cauţiunii. O veritabilă repunere în situaţia anterioară (conform soluţiilor obligatorii pronunţate de instanţele care au anulat măsurile provizorii obţinute de B.) echivalează cu reparaţia patrimonială efectivă a prejudiciului suferit de pretinsul debitor în urma luării unor măsuri asigurătorii nelegale; orice altă ipoteză ar echivala cu lipsirea de efect juridic a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune anularea măsurilor asigurătorii şi repunerea în starea anterioară.
Arată că, în speţă, deşi timp de aproximativ 2 luni, bunurile sale au fost sechestrate iar conturile au fost poprite ca urmare a mai multor măsuri asigurătorii succesive iniţiate de intimată (invocându-se aceleaşi motive invalidate în etapa apelului), Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se impune acordarea cauţiunii de 50.000 lei consemnate de intimată.
Apreciază că tipologia acţiunii formulate de reclamantă împotriva B. antrenează un tip de răspundere delictuală obiectivă, declanşată de simpla încuviinţare a măsurilor asigurătorii (executorii din primă instanţă, în temeiul unei proceduri judiciare lipsite de contradictorialitate), fiind astfel indiferentă existenţa unei vinovăţii în sarcina B., cu atât mai puţin verificarea condiţiei abuzului de drept procesual.
Consideră că distincţia teoretică efectuată de instanţa de apel cu privire la caracterul facultativ al cauţiunii pentru cazul reglementat de art. 953 alin. (1) C. proc. civ este lipsită de relevanţă întrucât dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., reţinute de aceeaşi instanţă drept temei de drept pentru acţiunea formulată, reglementează expres doar situaţia în care cauţiunea a fost deja stabilită de instanţă şi depusă de creditor.
Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1353 C. civ. prin verificarea condiţiilor exercitării abuzive a dreptului de către B.
A susţinut că dispoziţiile art. 1353 C. civ. nu sunt incidente în speţă şi nu puteau fi avute în vedere drept cauză exoneratoare de răspundere, întrucât au regimul juridic al unei norme generale faţă de instituţia juridică a măsurilor asigurătorii şi provizorii.
Sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1353 C. civ. vizează exercitarea unor drepturi (substanţiale sau procesuale) pentru care legea nu impune a priori/lasă la latitudinea judecătorului achitarea unei cauţiuni, cum este cazul măsurilor asigurătorii.
Mai exact, într-o astfel de ipoteză legală - a obţinerii măsurilor asigurătorii pentru care se constituie o cauţiune de către titularul dreptului, conform art. 953 C. proc. civ. - dispoziţiile art. 1353 C. civ. nu pot fi reţinute, întrucât în cadrul instituţiei juridice respective (a măsurilor provizorii) există o fizionomie particulară a prejudiciului şi a răspunderii civile.
În speţă, există o astfel de reglementare specială, respectiv art. 953 şi art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., context în care dispoziţiile art. 1353 C. civ. sunt înlăturate de la aplicare.
Astfel, prejudicierea „debitorului” împotriva căruia se obţine o măsură asigurătorie (sechestru/poprire sau ambele concomitent) este automată şi se concretizează de îndată ce se pune în executare măsura asigurătorie.
A subliniat că nu suntem în prezenţa exercitării unui simplu drept de a sesiza instanţa cu o cerere oarecare (pentru a se putea discuta aplicabilitatea art. 1353 C. civ.), dimpotrivă, acţiunile juridice repetate de instituire a unor măsuri asigurătorii la care a recurs intimata B. vizează, prin chiar reglementarea lor, o blocare/întrerupere a activităţii celeilalte părţi litigante, în urma unei proceduri necontencioase de primă instanţă.
Consideră că, în domeniul măsurilor asigurătorii, simpla desfiinţare (în calea de atac) este suficientă pentru a activa dreptul persoanei vizate de respectiva măsură de a-şi acoperi prejudiciul suferit, nefiind necesară probarea exercitării abuzive a dreptului procesual, dimpotrivă, fiind incidentă regula de drept generală din domeniul răspunderii civile delictuale - răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, iar admiterea apelului formulat de debitor echivalează cu o culpă procesuală a creditorului.
Apreciază că un argument în plus în susţinerea interpretării propuse este reprezentat de reglementarea cheltuielilor de judecată, ipoteză în care simpla pierdere a procesului este suficientă pentru a genera această obligaţie în sarcina părţii care cade în pretenţii, fără a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 1353 C. civ. şi verificarea caracterului abuziv al exercitării dreptului de a sesiza instanţa.
Prin intermediul unei alte critici, subsumate tot dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 15, art. 1353 şi 1357 C. civ., reţinând în mod greşit inexistenţa unei fapte ilicite (abuz de drept procesual) săvârşite de către B.
În măsura în care instanţa de recurs va reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1353 C. civ. în speţa dedusă judecăţii, a susţinut că acestea nu erau susceptibile a exonera de răspundere intimata B., întrucât intimata se face vinovată de exercitarea abuzivă a drepturilor sale procesuale.
Învederează că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că pentru calificarea unei acţiuni ca fiind sau nu abuzivă trebuie avută în vedere conduita anterioară şi ulterioară a respectivului subiect de drept, întrucât abuzul de drept rezultă doar din interpretarea manifestărilor exterioare de voinţă.
Altfel spus, criticile din apel cu privire la o serie de acţiuni anterioare şi ulterioare întreprinse de B. nu au fost deloc analizate de către instanţa de apel (hotărârea fiind parţial nemotivată sub acest aspect), pentru a verifica existenţa abuzului de drept procesual, raţionamentul Curţii de apel sub acest aspect fiind limitat la analizarea a trei elemente.
Referitor la scopul real pentru care B. a apelat la concursul instanţei pentru a obţine măsuri asigurătorii, apreciază că acesta nu se circumscrie unei simple „protejări” a unei creanţe, ci reprezintă o veritabilă exercitare a dreptului dincolo de limitele sale interne (ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 15 C. civ., dar şi ale art. 1357 din acelaşi cod), faţă de următoarele argumente: dreptul de a obţine măsuri asigurătorii nu a fost exercitat în scopul recunoscut de lege - acela de a conserva patrimoniul debitorului/preveni insolvabilitatea debitorului - ci în scopul falimentării recurentei prin oprirea activităţii; din întâmpinarea formulată de intimată reiese că aceasta recunoaşte că măsurile asigurătorii au reprezentat o „pedeapsă” la adresa recurentei pentru faptul că nu a eliberat spaţiul închiriat de îndată ce a recepţionat notificarea de reziliere, rezultând că instituţia juridică a măsurilor asigurătorii a fost deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată (conservarea patrimoniului debitorului), fiind folosită drept mijloc de presiune pentru obligarea recurentei la părăsirea spaţiului închiriat; după respingerea celor 3 cereri de instituire a măsurilor asigurătorii, B. a procedat la tăierea curentului electric în spaţiul în care recurenta îşi desfăşura activitatea, continuând acelaşi demers având drept finalitate eliminarea afacerii desfăşurate.
Referitor la problema publicării în Monitorul Oficial a deciziei asociatului unic de a-şi reduce capitalul social de la 50.200 lei la 200 lei şi interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o conduitei B. din perspectiva măsurilor asigurătorii, arată că decizia de modificare a capitalului social (neconcretizată) a fost luată la data de 20.12.2021, deci cu 1 lună mai înainte de înregistrarea dosarului nr. z/3/2022 prin care se solicită „creanţa” ce s-a urmărit a fi „garantată” prin măsurile asigurătorii. Mai exact, la momentul la care asociatul unic a emis decizia de modificare a capitalului social, B. nu avea nicio creanţă în patrimoniu, întrucât dosarul nr. z/3/2022, prin raportare la care s-au instituit iniţial măsurile asigurătorii, a fost înregistrat la data de 20.01.2022. Pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar fi modificat capitalul social, faţă de suma de 50.000 lei, solicitarea unor măsuri asigurătorii pentru o sumă de 10 ori mai mare, respectiv 544.461,74 lei, apare ca fiind vădit disproporţionată şi fără legătură de cauzalitate cu împrejurarea modificării eventuale a capitalului social.
În opinia recurentei, faptul că B. avea la îndemână calea juridică specifică a opoziţiei pentru a bloca eventuala modificare a capitalului social vădeşte, din nou, abuzul de drept procesual, întrucât, pentru protejarea unuia şi aceluiaşi interes, aceasta a optat pentru calea cea mai vătămătoare, contrar obligaţiei de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor.
De asemenea, contrar raţionamentului instanţei de apel, apreciază că exercitarea de către B. a căii de atac a apelului împotriva hotărârii pe care a pus-o în executare în dosarul nr. y/3/2022 conturează caracterul abuziv al punerii în executare a măsurilor asigurătorii.
Subliniază şi că soluţia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15, art. 1353, art. 1357 C. civ., întrucât nu au fost analizate o serie de argumente esenţiale din care rezulta exercitarea abuzivă (vădit excesivă şi lipsită de proporţionalitate) a drepturilor procesuale de către B. Pretinsa creanţă pentru care B. a solicitat instituirea unor măsuri asigurătorii nu reprezintă nimic mai mult decât o prefabricare a unui „prejudiciu” izvorând dintr-o serie de facturi proforme, deci nu înscrisuri în sensul legii.
Apreciază că nu trebuie omisă nici împrejurarea potrivit căreia conduita procesuală a B. de a iniţia, în decurs de 1 lună şi jumătate, nu mai puţin de 3 cereri de înfiinţare a măsurilor asigurătorii împotriva societăţii recurente nu este altceva decât expresia unui veritabil abuz de drept. Iniţierea celor 3 acţiuni consecutive (începând cu 20.01.2022) privind obţinerea unor măsuri asigurătorii a fost contemporană datei la care Tribunalul Bucureşti a respins definitiv cea de-a doua acţiune în evacuare iniţiată de B.
Această sincronizare a acţiunilor având ca obiect blocarea activităţii economice a recurentei cu alte acţiuni având ca obiect evacuarea, coroborată cu tăierea curentului electric la data de 21.04.2022, imediat după respingerea celei de-a III-a cereri de instituire a măsurilor asigurătorii relevă, în opinia recurentei, că nu ne aflăm în prezenţa unei „simple cereri” de obţinere a unor măsuri asigurătorii ci, dimpotrivă, suntem în prezenţa unor acţiuni exercitate cu vădită rea-credinţă, iar nu în scopul pentru care au fost recunoscute de legiuitor.
Mai arată că, în litigiul pendinte, instituţia juridică a măsurilor asigurătorii a fost deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată (conservarea patrimoniului debitorului), fiind folosită drept mijloc de presiune pentru obligarea recurentei la părăsirea spaţiului închiriat, concluzie care derivă din simpla analiză a „justificărilor” invocate de B. în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel.
Rezumând, consideră că exercitarea abuzivă (nerezonabilă şi excesivă, conform art. 15 C. civ.) a dreptului de a obţine măsuri asigurătorii se verifică prin raportare la conduita anterioară, concomitentă şi ulterioară a B., ceea ce instanţa de apel nu a avut în vedere, limitând analiza la doar trei elemente.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483, art. 488 şi art. 1064 C. proc. civ., art. 15, art. 1353 şi art.1357 C. civ.
În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
IV. Apărările formulate:
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
V. Soluţia instanţei de recurs:
Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii delictuale a pârâtei societatea B. S.R.L. în vederea reparării unui pretins prejudiciu cauzat prin instituirea, la solicitarea pârâtei, a unor măsuri asigurătorii, măsuri desfiinţate ca urmare a admiterii apelului exercitat de reclamanta din prezenta cauză.
Instanţele de fond au socotit acţiunea ca fiind neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie un caz special de răspundere civilă delictuală obiectivă, că era necesară întrunirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum şi condiţia instituită de art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea în mod abuziv a unui drept, precum şi că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a întrunirii cumulative a tuturor acestor condiţii.
Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a înţeles să critice soluţia instanţei de apel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd următoarele: cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus. Critica este nefondată.
Astfel cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, acest text legal nu insitituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, necondiţionată de ideea de culpă, ci reglementează condiţiile pentru restituirea cauţiunii. Această concluzie este susţinută, pe de o parte, de conţinutul său, referirea la cererea pentru plata despăgubirii fiind realizată în scopul enunţării unei condiţii de restituire, iar, pe de altă parte, de includerea textului legal în titlul referitor la cauţiune. Nicio menţiune din cuprinsul acestui text legal nu justifică ideea susţinută de recurenta-reclamantă în sensul că ar reglementa o răspundere civilă delictuală obiectivă, ce ar scuti reclamantul de obligaţia de a proba vinovăţia.
Reţine Înalta Curte că rolul cauţiunii este acela de a constitui o garanţie în situaţia în care se recunoaşte persoanei îndreptăţite un drept de despăgubire, însă în condiţiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziţie legală nu instituie dreptul la încasarea cauţiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată.
Pe cale de consecinţă, în mod legal a reţinut instanţa de apel că sunt incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum şi cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atât timp cât fapta ilicită imputată de către recurenta-reclamantă intimatei-pârâte constă în introducerea unei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii.
Conform art. 1353 C. civ., cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
Acest text legal este menit a exclude din sfera răspunderii civile delictuale exerciţiul unor drepturi, inclusiv al drepturilor procesuale (de acţiune în justiţie), chiar şi în ipoteza în care un astfel de exerciţiu ar fi păgubitor pentru pârât, cu singura excepţie a situaţiei în care dreptul este exercitat abuziv. Astfel cum reiese din art. 15 C. civ., exerciţiul abuziv al dreptului se verifică atunci când respectivul drept este deturnat de la scopul recunoscut de lege şi este exercitat cu rea-credinţă.
Contrar suţinerilor recurentei-reclamante, prevederile art. 1353 C. civ., anterior enunţate, sunt incidente în cauză, având în vedere că, astfel cum deja s-a argumentat, ceea ce se impută intimatei-pârâte este un pretins prejudiciu provocat prin instituirea unor măsuri asigurătorii pe cale judiciară, la solicitarea acesteia.
Pe de altă parte, nu se verifică aserţiunea recurentei-reclamante potrivit căreia acest text legal ar fi înlăturat de la aplicare de art. 1064 C. proc. civ., care ar reprezenta o normă specială în această materie şi, astfel, ar exclude incidenţa normelor cu caracter general.
După cum s-a arătat în cele anterior expuse, art. 1064 C. proc. civ. nu reglementează un caz special de răspundere civilă delictuală, ci condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru restituirea cauţiunii. Aşadar, nu poate fi identificată nicio normă specială care să excludă de la aplicare dispoziţiile art. 1353 C. civ.
Prin intermediul unei alte critici, recurenta-reclamantă a învederat şi a argumentat în sensul că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte, inclusiv condiţia instituită de art. 1353 C. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a făcut un amplu examen al relaţiilor dintre cele două părţi, învederând că intimata-pârâtă a acţionat cu rea-credinţă.
Cu privire la această critică, Înalta Curte aminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, având scopul de a permite exclusiv un control de legalitate al deciziei atacate, iar nu şi un control de temeinicie. Chestiunile ce vizează modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat probatoriul din cauză nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, întrucât ţin de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.
În acest context, se impune concluzia că instanţa de recurs nu este în măsură să realizeze o reevaluare a relaţiilor care s-au derulat între părţile litigante, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă a dat sau nu dovadă de rea-credinţă în iniţierea demersului său procesual de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât o astfel de reevaluare implică stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, iar această prerogativă nu îi este recunoscută instanţei de recurs.
În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă a adus în discuţie şi pretinse deficienţe ale motivării instanţei de apel, arătând că nu au fost analizate toate aspectele invocate. Această pretinsă deficienţă, însă, nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci celui prevăzut la pct. 6 al aceluiaşi text legal, conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Este important a se sublinia că hotărârea instanţei de apel a fost în mod judicios şi amplu motivată, fiind prezentate argumentele pentru care s-a apreciat ca nefiind dovedită exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a dreptului de a solicita instituirea măsurilor asigurătorii.
Pentru a corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească nu trebuie să răspundă fiecărei susţineri a părţilor, ci doar celor relevante şi invocate în condiţii procedurale.
În prezenta cauză, recurenta-reclamantă reproşează instanţei de apel faptul că nu a avut în vedere o serie de acţiuni sau situaţii intervenite între părţi ulterior introducerii cererii de instituire a măsurilor asigurătorii (precum iniţierea unui nou demers procesual în acest sens, debranşarea de la furnizarea curentului electric), însă aceste aspecte nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, care a adus în discuţie doar primele două solicitări de măsuri asigurătorii şi pretinsa intenţie a pârâtei de a falimenta societatea reclamantă.
Or, adăugarea unor noi motive în susţinerea cererii de angajare a răspunderii civile delictuale constituie, implicit, o modificare a cauzei, care nu este permisă în apel, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, având în vedere că în discuţie este stabilirea în ce măsură intimata-pârâtă a fost de rea-credinţă la momentul formulării cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, exercitând acest demers în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut de lege, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că trebuie să analizeze doar îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale decurgând din formularea cererii de instituire a măsurilor asigurătorii ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2022, iar nu întregul complex al raporturilor juridice dintre părţi, nici legalitatea şi temeinicia pretenţiilor şi apărărilor pe care le fac în cadrul altor dosare.
Pe cale de consecinţă, nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate aduse de către recurenta-reclamantă la adresa deciziei instanţei de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că recurenta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea ca nefondată a cererii sale de recurs, Înalta Curte a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor de la dosar.