A. Apel. Cerere de încuviinţare a unor probe respinse de către prima instanţă. Condiții și efecte
- Interpretarea noțiunii de „dobândă convențională penalizatoare”
- Imputaţia plăţii. Existenţa unor uzanţe statornicite între părţi. Efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor. Plata/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul
Index alfabetic: Acţiune în pretenţii
- Penalităţi de întârziere
- Imputaţia plăţii
- Uzanţă comercială
- Consimţământ
- Apel
- Încuviinţarea probelor
C. proc. civ., art. 390-392, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2), art. 482
C. civ., art. 1196 alin. (2), art. 1240 alin. (2), art. 1506, art. 1507 alin. (1), alin. (3),
art. 1508, art. 1509 alin. (2)
- În apel, părţilor li se recunoaşte dreptul de a formula cereri în probaţiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţei, fie la refacerea acestuia, această prerogativă a părţilor cuprinzând şi dreptul de a reitera solicitarea de încuviinţare a unor probe respinse de către prima instanţă.
Prin urmare, chiar dacă probele propuse de către apelantul-pârât în etapa apelului fuseseră solicitate şi primei instanţe şi chiar dacă cererea de apel formulată de această parte cuprindea şi critici împotriva măsurii primei instanţe de respingere a acelor probe, cererea de probatoriu, formulată în etapa apelului, se impune a fi pusă în discuţia părţilor şi soluţionată de către curtea de apel înainte de începerea dezbaterii asupra fondului căii de atac.
- În limbaj juridic, noţiunea de „dobândă” se referă atât la dobânda legală, cât şi la cea convenţională, incluzând, deopotrivă, dobânda remuneratorie şi pe cea penalizatoare.
Dobânda convenţională penalizatoare reprezintă penalităţile de întârziere convenite de părţi prin acordul lor contractual (clauza penală), astfel că diferenţierea realizată între noţiunea de „dobânzi” şi cea de „penalităţi”, din perspectiva aplicabilităţii art. 1507 alin. (1) C. civ., este lipsită de suport legal.
Faptul că, în cuprinsul art. 1509 alin. (2) C. civ., enumerarea face referire, deopotrivă, la dobânzi şi la penalităţi nu este de natură a afecta identitatea de conţinut între noţiunea de „dobândă convenţională penalizatoare” şi cea de „penalitate de întârziere”.
- Scopul alineatului (3) al art. 1507 C. civ. este acela de a arăta modalitatea în care debitorul care realizează plata prin virament bancar indică datoria pe care intenţionează să o stingă (prin menţiune efectuată pe ordinul de plată), iar nu de a înlătura limitările instituite prin cele două alineate anterioare ale aceluiaşi text legal.
În situația dovedirii existenței între părțile litigante a unor uzanțe sau practici statornicite în sensul imputației plăților efectuate de către debitor cu prioritate asupra capitalului, iar nu asupra penalităților de întârziere, tăcerea creditorului ar putea fi echivalată cu un consimțământ în privința imputației propuse de debitor prin ordinele de plată.
În această ipoteză devine incidentă imputația prin acordul părților cu consecința înlăturării relevanței prevederilor legale subsecvente din materia imputației plății.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2025
I. Obiectul litigiului:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/27.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Partidul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.862.944,95 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 20200627/26.11.2020, scadentă la 07.12.2020, în valoare de 1.790.212,20 lei, şi penalităţi de întârziere în valoare de 4.072.732,75 lei, calculate până la data de 23.09.2022, precum şi în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; obligarea pârâtului la plata sumei de 4.278.341,55 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 20200636/30.11.2020, scadentă la 18.01.2021, în valoare de 1.395.870 lei, şi penalităţi de întârziere în valoare de 2.882.471,55 lei, calculate până la data de 23.09.2022, precum şi în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea cauzei.
II. Hotărârile pronunţate în cauză:
1. Prin încheierea de ședință din 17 mai 2023, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, s-a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi s-a considerat că nu este utilă efectuarea unei expertize contabile la acel moment, respingându-se proba. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtului privind administrarea probei testimoniale, ca neutilă cauzei, apreciindu-se că sunt suficiente înscrisurile depuse la dosar pentru soluţionarea cauzei.
2. Prin sentința civilă nr. 1839 din 14 iulie 2023, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Partidul B., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.186.082,2 lei, contravaloarea facturilor fiscale nr. 20200627/26.11.2020 şi nr. 20200636/30.11.2020, precum şi la plata sumei de 1.593.041,1 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 62.211,23 lei.
3. Prin încheierea de şedinţă din 8 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a încuviinţat pentru părți proba cu înscrisuri. În ceea ce privește proba testimonială cu un martor şi proba cu expertiză contabilă, solicitate de către apelantul-pârât, instanţa de apel a constatat că, la acel moment procesual, nu pot fi încuviințate, întrucât acestea fac obiectul unor motive de apel, dat fiind faptul că s-a apelat şi încheierea din 17.05.2023.
4. Prin decizia civilă nr. 1957 A din 15 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Partidul B. împotriva încheierii de şedinţă din 17.05.2023 şi a sentinţei civile nr. 1839/14.07.2023, pronunţate de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1839/14.07.2023, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.862.944,95 lei, din care suma de 1.790.212,2 lei contravaloarea facturii nr. 20200627/26.11.2020 şi suma de 4.072.732,75 lei penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate până la data de 23.09.2022, precum şi în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâtul la plata sumei de 4.278.341,55 lei, din care suma de 1.395.870 lei contravaloarea facturii nr. 20200636/30.11.2020 şi suma de 2.882.471,55 lei penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate până la data de 23.09.2022, precum şi în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 115.832,86 lei taxă judiciară de timbru aferentă fondului; de asemenea, a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 57.712,06 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă apelului, precum şi în sumă de 23.800 lei onorariu de avocat.
III. Recursul declarat:
Împotriva încheierii de şedinţă din 8 decembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1957 A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pârâtul Partidul B. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea încheierii şi a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, iar, în subsidiar, casarea în tot a deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurentul-pârât a arătat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Arată, după expunerea parcursului litigiului şi a situaţiei de fapt, că încheierea de şedinţă din 08.12.2023 şi decizia pronunţată de instanţa de apel sunt nelegale prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, învederează că, prin cererea de apel, a solicitat inclusiv proba testimonială, precum şi proba cu expertiza contabilă, iar, la termenul la care au fost puse în discuţie, instanţa a reţinut că nu ar putea fi discutată încuviinţarea acestora deoarece fac obiectul unor motive de apel, fiind atacată şi încheierea din 17.05.2023 prin care instanţa de fond a respins aceste probe.
Prin urmare, apreciază că instanţa a omis să se pronunţe asupra probelor solicitate în apel, încălcând prevederile art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., dreptul la apărare al apelantului-pârât şi principiile ce guvernează dreptul procesual civil, determinând o gravă vătămare a drepturilor sale procesuale, prin imposibilitatea demonstrării temeiniciei apărărilor formulate şi crearea unei situaţii inechitabile prin raportare la situaţia privilegiată creată apelantei- reclamante.
În continuare, recurentul-pârât arată că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, cuprinde motive contradictorii
Arată că instanţa nu a analizat o parte din motivele invocate (inclusiv critica privind reducerea penalităţilor într-o măsură mai mare decât cea dispusă de instanţa de fond) şi nici nu a indicat argumentele pentru care se impune înlăturarea acestora.
Sub un al doilea aspect, arată că, atunci când analizează critica sa cu privire la faptul că prima instanţă a aplicat greşit regulile care reglementează imputaţia plăţii, instanţa de apel reţine în mod expres, contrar apelantului-pârât, că în cauză nu poate fi vorba de imputaţie legală pentru ca, ulterior, să facă trimitere la art. 1509 C. civ. privind imputaţia legală, ceea ce atrage contradictorialitatea motivării.
Prin intermediul unui alt motiv de recurs, arată că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Raportat la încheierea de şedinţă din 17.05.2023, arată că în mod eronat instanţa de apel a reţinut, la momentul la care a analizat legalitatea încheierii de şedinţă din 17.05.2023, pronunţată la fond, că, prin proba testimonială solicitată, faţă de teza probatorie indicată, prin eventualele aprecieri ale martorului propus s-ar tinde de fapt la a dovedi modificarea clauzelor contractuale, fără respectarea cerinţelor legale prescrise în acest sens. Or, prin proba testimonială se tinde la a se dovedi care erau uzanţele dintre părţi cu privire la penalităţi/dobânzi în ipoteza în care existau debite neachitate/nerestituite, rezultate din relaţii contractuale.
Totodată, învederează că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că din probatoriul administrat nu rezultă faptul că ar fi existat un acord al părţilor pentru modificarea clauzei privind penalităţile din cele două contracte de producţie.
Astfel, arată că dovada faptului că A. a renunţat în mod tacit la dreptul de a solicita penalităţi de întârziere o reprezintă tocmai modul în care s-au derulat relaţiile între părţi în situaţii similare, identic însă şi în situaţia dedusă judecăţii, în sensul că în ipoteza în care existau debite ale B./A. rezultând din relaţiile contractuale dintre părţi, nu se solicitau dobânzi sau penalităţi de întârziere, ci se încheiau tranzacţii/acorduri de eşalonare exclusiv cu privire la debitul principal.
Mai mult decât atât, până la momentul plăţii celor două facturi nu a existat nicio notificare/solicitare de plată a penalităţilor de întârziere şi nici nu au fost emise/comunicate recurentului-pârât facturi aferente acestor penalităţi în vederea achitării lor. Situaţia este similară şi în prezent, întrucât A. nu a emis facturi şi/sau înscris în contabilitatea proprie, respectiv nu a declarat organelor.
Mai arată că deşi prin OP-uri a indicat facturile/debitele principale pe care înţelege să le stingă, A. a rămas în pasivitate şi doar după aproape patru luni a înţeles să notifice că a imputat plăţile făcute asupra penalităţilor de întârziere.
În continuare, arată că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că prima instanţă a procedat în mod corect la respingerea cererii de încuviinţare a probei cu expertiza contabilă. Consideră că proba era utilă pentru a determina cuantumul şi modalitatea de calcul a penalităţilor, în cele două forme de efectuare a imputaţiei plăţii, astfel cum acestea erau indicate de fiecare dintre părţile procesului.
Subsumat aceluiaşi caz de casare, învederează că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ., ci prevederile art. 1507 alin. (3) C. civ.
Apreciază recurentul-pârât că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că suma achitată trebuia imputată cu prioritate asupra penalităţilor de întârziere, iar mai apoi asupra debitului principal.
Sub un prim aspect, arată că din analiza art. 1507 alin. (1) teza a II-a C. civ. rezultă faptul că acesta face trimitere la imputaţia cu prioritate a dobânzilor faţă de capital. În speţă, însă, prin cele două contracte este prevăzută obligaţia pârâtului de a achita penalităţi de întârziere şi nu dobânzi, iar imputaţia făcută de apelanta-reclamantă, contestată în prezenta cauză, vizează penalităţi de întârziere şi nu dobânzi.
Invocă recurentul-pârât şi prevederile art. 1509 alin. (2) C. civ., arătând că legiuitorul a înţeles să facă o diferenţiere între noţiunea de dobânzi şi noţiunea de penalităţi, deci inclusiv între dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Astfel, în contextul în care art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ. face trimitere doar la noţiunea de dobânzi, fără a preciza în mod expres şi noţiunea de penalităţi, iar A. solicită tocmai penalităţi de întârziere, apreciază că acest text de lege nu este incident în speţă.
Sub un al doilea aspect, arată că şi în ipoteza în care s-ar admite că în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ., ne aflăm în ipoteza unei situaţii de excepţie, în sensul că părţile au convenit să deroge de la regula prevăzută de acest text de lege.
În acest sens, învederează că prin ordinul de plată nr. 1627 din 11.11.2021 şi ordinul de plată nr. 1628 din 11.11.2021 a indicat în mod expres că înţelege să achite factura nr. 20200627, respectiv factura nr. 20200636.
Astfel, în contextul existenţei unor uzanţe între părţi, precum şi al faptului că a indicat în mod expres stingerea debitului principal, dacă ar ar fi acţionat cu bună-credinţă, la momentul la care A. a luat la cunoştinţă de plăţi, aceasta ar fi trebuit să îl notifice cu privire la modul în care va face imputaţia plăţii.
În fapt, însă, A. a rămas în pasivitate, ceea ce echivalează cu un acord tacit, în sensul că a fost de acord ca plăţile făcute de recurentul-pârât să stingă debitul principal şi nu penalităţile de întârziere, părţile având posibilitatea de a deroga de la regula prevăzută de art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ., context în care consideră că nu datorează penalităţi de întârziere ulterior plăţii celor două facturi.
În opinia recurentului-pârât, faptul că abia după aproape patru luni de la efectuarea plăţii, intimata-reclamantă a înţeles să îl notifice că sumele achitate au fost imputate asupra penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţilor realizate, dovedeşte că aceasta a acţionat cu rea-credinţă, motivată de cuantumul excesiv al penalităţilor pe care l-ar fi putut obţine.
Mai arată că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1507 alin. (1) şi alin. (3) C. civ. rezultă că debitorul obligaţiei de plată are dreptul de a face primul imputaţia plăţii, creditorul având acest drept doar în situaţia în care debitorul nu şi-l exercită; în situaţia în care nu există acordul părţilor, debitorul poate face imputaţia plăţii indicând în ordinul de plată care este datoria pe care doreşte să o stingă.
Prin urmare, atunci când o astfel de menţiune există, în considerarea art. 1507 alin. (3) C. civ., creditorul nu poate trece peste voinţa debitorului şi nu poate face imputaţia plăţii prin stingerea altor datorii decât cele expres indicate în cuprinsul ordinului de plată.
În subsidiar, în măsura în care se va trece peste motivele anterior expuse, susţine recurentul-pârât că, în speţă, ne aflăm în ipoteza unei imputaţii legale, fiind incidente dispoziţiile art. 1509 alin. (2) ultima teză C. civ., care reglementează o situaţie de excepţie.
Mai arată că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru reducerea clauzelor penale privind penalităţile de întârziere stipulate prin cele două contracte de producţie, considerând că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1541 C. civ. nu sunt aplicabile. În acest sens, arată că penalitatea stipulată de părţi pentru neplata la termen a materialelor furnizate este de 15-20 ori mai mare decât cea mai mare daună posibilă care ar decurge din executarea cu întârziere a plăţii unui credit.
În drept, recursul se întemeiază pe dispoziţiile art.483 şi urm. C. proc. civ.
În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
IV. Apărările formulate:
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
V. Soluţia instanţei de recurs:
Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, se impune a se evidenţia că, deşi recurentul-pârât a înţeles să formuleze recurs nu doar împotriva deciziei civile nr. 1957, ci şi împotriva încheierii din 08.12.2023, la această dată au avut loc dezbaterile asupra apelurilor formulate, fiind dispusă amânarea pronunţării, astfel încât încheierea respectivă face parte integrantă din decizie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că a fost învestită cu recurs împotriva deciziei nr. 1957/15.12.2023, în cadrul acestuia fiind formulate şi critici cu privire la măsuri dispuse prin încheierea de dezbateri din 08.12.2023.
Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul-pârât a criticat refuzul instanţei de apel de a se pronunţa, la termenul de judecată din 08.12.2023, cu privire la utilitatea probelor testimonială şi cu expertiză, solicitate de către acesta.
Cercetând cuprinsul încheierii de dezbateri, Înalta Curte constată că deși apelantul-pârât a solicitat proba testimonială şi cu expertiză, instanţa de apel a considerat că nu poate statua asupra acestora la respectivul moment procesual, întrucât fac obiectul unor motive de apel, dat fiind faptul că s-a apelat şi încheierea din 17.05.2023, fiind formulate critici concrete în ceea ce privește soluția de respingere a acestor probe de către prima instanţă. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat că atât timp cât aceste probe au fost respinse de către prima instanţă, iar această dispoziţie a format obiectul criticilor prin apel, nu este în măsură să statueze asupra aceloraşi probe, solicitate, de această dată, în etapa procesuală a apelului.
Înalta Curte observă, însă, că o astfel de abordare a probelor solicitate în faţa instanţei de apel nu are fundament legal. Conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Pe de altă parte, art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).
Din aceste dispoziţii legale reiese că, în apel, părţilor li se recunoaşte dreptul de a formula cereri în probaţiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţei, fie la refacerea acestuia. Această prerogativă a părţilor cuprinde şi dreptul de a reitera solicitarea de încuviinţare a unor probe respinse de către prima instanţă.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 390-392 C. proc. civ., aplicabile şi în apel în virtutea art. 482 C. proc. civ., cererile de probatorii trebuie puse în discuţia părţilor şi soluţionate de către instanţa de apel anterior deschiderii dezbaterilor asupra fondului.
Prin urmare, chiar dacă probele propuse de către apelantul-pârât în etapa apelului fuseseră solicitate şi primei instanţe şi chiar dacă cererea de apel formulată de această parte cuprindea şi critici împotriva măsurii primei instanţe de respingere a acelor probe, cererea de probatoriu, formulată în etapa apelului, se impunea a fi pusă în discuţia părţilor şi soluţionată de către curtea de apel înainte de începerea dezbaterii asupra fondului căii de atac.
Pe de altă parte, însă, trebuie să se ţină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunţate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
În cauza de faţă, apelantului-pârât nu i s-a produs nicio vătămare prin omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii sale de probatorii anterior soluţionării cauzei întrucât, prin decizia pronunţată, au fost prezentate în detaliu motivele pentru care probele solicitate nu se impuneau a fi încuviinţate. Prin urmare, indiferent dacă instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra probelor în şedinţă publică ori, dimpotrivă, prin chiar decizia dată, apelantul-pârât s-ar fi regăsit în aceeaşi situaţie din perspectiva probaţiunii susţinerilor sale, probele fiind socotite de către instanţa de apel a nu îndeplini condiţiile legale pentru încuviinţarea lor.
Nu au fost încălcate, din această perspectivă, nici principiile care guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare, disponibilitatea sau oralitatea, întrucât părţile au pus concluzii cu privire la aceste probe în cadrul dezbaterii asupra apelurilor.
Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin intermediul unui alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-pârât a invocat insuficienta motivare a deciziei şi existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia. Critica este nefondată.
Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte constată că s-a răspuns criticilor şi apărărilor apelantului-pârât cu referire la necesitatea reducerii suplimentare a penalităţilor de întârziere stipulate în acordurile contractuale încheiate între părţi. Instanţa de apel a analizat clauza penală, cuantumul penalităţilor şi relaţiile dintre părţi din perspectiva art. 1541 C. civ., iar faptul că aceste considerente se regăsesc în secţiunea dedicată analizei apelului reclamantei nu este de natură a atrage un viciu de nelegalitate, această abordare fiind justificată de necesitatea formulării unor considerente comune care să răspundă susţinerilor divergente ale părţilor.
Tot astfel, nu se verifică nici existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, în condiţiile în care din motivarea expusă de către instanţa de apel reiese că s-a reţinut ca fiind incidentă imputaţia plăţii realizată de debitor, referirea la art. 1509 C. civ. fiind efectuată doar în scop de analogie, pentru a evidenţia voinţa legiuitorului, nefiind aplicat efectiv acest text legal.
A invocat recurentul-pârât şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Subsumat acestui motiv de recurs, au fost formulate, în primul rând, critici ce privesc dispoziţia instanţei asupra probei testimoniale şi a probei cu expertiză, precum şi critici privind modalitatea în care a fost valorificat probatoriul administrat (din perspectiva dovedirii unui pretins acord al părţilor cu privire la clauza penală sau a renunţării reclamantei la penalităţile de întârziere).
În acest context, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, permiţând instanţei de control judiciar verificarea hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalităţii acesteia. Pe calea recursului nu pot fi cenzurate chestiuni ce ţin de temeinicia soluţiei instanţei de apel, cum sunt cele ce privesc modalitatea de apreciere a utilităţii probelor, de interpretare a probatoriului administrat ori de stabilire a situaţiei de fapt.
Cum criticile recurentului-pârât, anterior enunţate, aduc în discuţie aspecte de temeinicie, ele excedează limitelor controlului pe care instanţa de recurs îl poate exercita în cauză şi, prin urmare, nu pot fi analizate.
Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurentul-pârât a invocat greşita intepretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ., care prevăd că plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului. În opinia recurentului-pârât, acest text de lege se referă doar la dobânzi, astfel că nu ar fi aplicabil şi în cazul penalităţilor de întârziere. Critica este nefondată.
Conform art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. Conform art. 2 din acelaşi act normativ, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Din prevederile legale anterior enunţate reiese că, în limbaj juridic, noţiunea de „dobândă” se referă atât la dobânda legală, cât şi la cea convenţională, incluzând, deopotrivă, dobânda remuneratorie şi pe cea penalizatoare. Or, dobânda convenţională penalizatoare nu reprezintă altceva decât penalităţile de întârziere convenite de părţi prin acordul lor contractual (clauza penală), astfel că diferenţierea realizată de către recurentul-pârât între noţiunea de „dobânzi” şi cea de „penalităţi”, din perspectiva aplicabilităţii art. 1507 alin. (1) C. civ., este lipsită de suport legal.
Faptul că, în cuprinsul art. 1509 alin. (2) C. civ., enumerarea face referire, deopotrivă, la dobânzi şi la penalităţi nu este de natură a afecta identitatea de conţinut între noţiunea de „dobândă convenţională penalizatoare” şi cea de „penalitate de întârziere”.
În continuare, recurentul-pârât aduce critici cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a aplicat regulile în materia imputaţiei plăţii. Înainte de a analiza, în concret, aceste critici, Înalta Curte consideră că se impune identificarea regulilor generale aplicabile în această materie.
Astfel, Codul civil instituie, în cuprinsul art. 1506-1509, normele care guvernează imputaţia plăţii.
Art. 1506 C. civ. reglementează imputaţia făcută prin acordul părţilor, reieşind că aceasta are prioritate, regulile subsecvente aplicându-se doar în lipsa unui acord al părţilor în acest sens.
Prin art. 1507 C. civ., legiuitorul a instituit regulile care guvernează imputaţia efectuată de debitor, stipulând, la alineatul (1), că debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.
Conform alineatului (2), debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
Prin alineatul (3) este reglementată plata prin virament bancar, arătându-se că, în acest caz, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
Art. 1508 C. civ. reglementează imputaţia realizată de creditor, aceasta putând interveni, astfel cum reiese din alineatul (1), în lipsa unei indicaţii din partea debitorului.
Nu în ultimul rând, art. 1509 C. civ. reglementează imputaţia legală care, după cum rezultă din alineatul (1), intervine doar atunci când niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, textul legal instituind, pentru o astfel de situaţie, mai multe reguli.
Din analiza coroborată a textelor de lege anterior menţionate reiese că legiuitorul a înţeles să instituie o ordine de preferinţă în realizarea imputaţiei plăţilor. Astfel, prioritar va fi acordul de voinţă al părţilor iar, în lipsa acestuia, voinţa debitorului, voinţa creditorului (ambele supuse unor limitări legale). În absenţa oricărei manifestări de voinţă din partea părţilor, vor fi aplicabile regulile imputaţiei legale a plăţii.
Referitor la modalitatea în care recurentul-pârât se raportează la dispoziţiile art. 1507 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată că acest text legal reglementează plata efectuată prin virament bancar, fiind inclus în cuprinsul articolului de lege care priveşte imputaţia realizată de către debitor. Însă, deşi această normă priveşte o situaţie particulară (a plăţii prin virament bancar), ea nu derogă de la regulile instituite prin alineatele anterioare, deci nici de la regula potrivit cu care debitorul nu poate imputa plata cu prioritate asupra capitalului.
În realitate, scopul alineatului 3 al art. 1507 C. civ. este acela de a arăta modalitatea în care debitorul care realizează plata prin virament bancar indică datoria pe care intenţionează să o stingă (prin menţiune efectuată pe ordinul de plată), iar nu de a înlătura limitările instituite prin cele două alineate anterioare ale aceluiaşi text legal.
Prin intermediul unei alte critici, recurentul-pârât a învederat că imputaţia plăţilor s-a realizat prin acordul părţilor, în condiţiile în care au existat uzanţe între partenerii contractuali în sensul stingerii capitalului înaintea penalităţilor, iar pasivitatea creditoarei, manifestată pe o perioadă de aproximativ patru luni ulterior încasării sumelor, ar echivala, în acest context, cu un acord tacit.
Înalta Curte constată că o astfel de susţinere a fost formulată de către pârât şi pe calea apelului, însă nu a fost analizată de către instanţa de apel.
Deopotrivă, susţinerile recurentului-pârât, în măsura în care s-ar dovedi reale, ar fi de natură a prezenta o relevanţă deosebită în cauză, în condiţiile în care, dacă s-ar proba un acord al părţilor cu privire la imputaţia plăţilor, ar fi incidente prevederile art. 1506 C. civ., devenind irelevante limitările instituite prin textele legale subsecvente.
Mai constată Înalta Curte că din chiar susţinerile părţilor reiese că între acestea s-au derulat relaţii contractuale de lungă durată, prin încheierea, în mod succesiv, a mai multor convenţii, astfel încât existenţa unor uzanţe între părţi nu poate fi exclusă.
Se mai impune a se evidenţia că, deşi nu s-a invocat existenţa unui acord expres al creditoarei cu privire la imputaţia plăţii propusă de debitor, s-a susţinut de către recurentul-pârât existenţa unui acord tacit, rezultat din pasivitatea intimatei-reclamante care, timp de aproximativ 4 luni ulterior încasării sumelor, a rămas în pasivitate, neindicând plătitorului că imputaţia propusă de acesta (asupra capitalului) nu a fost acceptată.
O astfel de inacţiune, în ipoteza existenţei unor uzanţe între părţi, este de natură a produce efecte juridice, ţinând seama de prevederile art. 1196 alin. (2) C. civ., conform cărora tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
Deopotrivă, relevante sunt şi prevederile art. 1240 alin. (2) C. civ., conform cărora voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Aceste texte de lege, instituite de Codul civil în materia formării contractului, reglementând forme de manifestare a consimţământului, sunt relevante în prezenta cauză, având în vedere că se pune în discuţie existenţa unui acord de voinţă al părţilor cu privire la imputaţia plăţilor.
Sintetizând, Înalta Curte constată că, în cauză, se impune a se stabili în ce măsură există între părţile litigante uzanţe sau practici statornicite în sensul imputaţiei plăţilor efectuate de către recurentul-pârât, în calitate de debitor, cu prioritate asupra capitalului, iar nu asupra penalităţilor de întârziere, imputaţie acceptată în trecut, chiar tacit, de către intimata-reclamantă, în calitate de creditor. În situaţia unui răspuns afirmativ, tăcerea intimatei-reclamante, timp de aproximativ 4 luni, ar putea fi echivalată cu un consimţământ în privinţa imputaţiei propuse de către recurentul-pârât prin ordinele de plată supuse analizei în prezentul dosar, în temeiul art. 1196 alin. (2) şi al art. 1240 alin. (2) C. civ., cu consecinţa incidenţei prevederilor art. 1506 C. civ. (imputaţia prin acordul părţilor) şi a înlăturării relevanţei prevederilor legale subsecvente din materia imputaţiei plăţii.
Cum acest aspect nu a fost dezlegat de către instanţa de apel, fiind imposibilă realizarea controlului judiciar, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, conform art. 497 C. proc. civ.
Consecutiv, faţă de cele anterior expuse, devine de prisos analiza motivului de recurs referitor la greşita interpretare a prevederilor art. 1541 C. civ.
În rejudecare, instanţa de apel urmează a stabili, pe baza probatoriului, în ce măsură există între părţile prezentului proces uzanţe sau practici statornicite în sensul imputaţiei plăţilor cu prioritate asupra capitalului, iar nu asupra penalităţilor, pentru a se determina dacă tăcerea reclamantei, ulterior încasării sumelor puse în discuţie în prezenta cauză, ar putea fi echivalată cu un consimţământ faţă de propunerea pârâtului de imputaţie a plăţilor.