Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 30 mai 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. – FILIALA ILFOV la plata sumei de 750.142,68 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/27.08.2020, scadentă la data de 15.12.2020, în cuantum de 207.758,53 RON, a facturii fiscale nr. x/27.08.2020, scadentă la data de 15.12.2020, în cuantum de 241.403,40 RON şi a facturii fiscale nr. x/11.02.2021, scadentă la data 21.03.2021, în cuantum de 300.980,75 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.140.131,32 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 27.05.2022, în conformitate cu prevederile art. 3.2 din cele două contracte încheiate, respectiv şi în continuare până la data plăţii efective a debitului restant, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3279 din 22 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 449.161,93 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale nr. x/27.08.2020 şi nr. x/27.08.2020, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, începând cu data a fiecărei facturi în parte şi până la achitarea efectivă a debitului restant; au fost respinse în rest pretenţiile formulate ca neîntemeiate şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 30.521,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1882A din 7 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul B. – FILIALA ILFOV împotriva sentinţei civile nr. 3279 din 22 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.
A fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă şi a sumei de 300.980,75 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x/11.02.2021, la care se adaugă penalităţile de întârziere contractuale de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data scadentei până la achitarea integrală.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.591,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelantă a sumei de 22.585 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat redus - 11.900 RON şi taxa de timbru - 10.685 RON.
Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, motivele fiind următoarele:
Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării, respectiv a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011.
Recurentul-pârât redă conţinutul dispoziţiei legale indicate mai sus, susţinând că aceasta foloseşte expresia "raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ", rezultând că nu este nevoie ca ambele părţi să exploateze o întreprindere, ci este suficient ca pentru partea la care se referă obligaţia bănească (pentru debitor - în speţă pârâtul) să fie îndeplinită condiţia exploatării unei întreprinderi, cerinţă ce în cazul de faţă nu este îndeplinită, activitatea sa nefiind circumscrisă noţiunii de "exploatare a unei întreprinderi" în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.
Recurentul-pârât susţine că nulitatea care afectează clauza penală prin care se stabilesc dobânzi penalizatorii cu depăşirea pragului prevăzut de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 este o nulitate expresă, absolută, aspect care rezultă atât din termenul folosit de legiuitor pentru a o caracteriza, respectiv clauza este "nulă de drept", cât şi din caracterul general al normei care protejează un interes public, O.G. nr. 13/2011 conţinând norme imperative, de ordine publică, având ca scop declarat transpunerea Directivelor Parlamentului European şi a Consiliului, indicate la finalul actului normativ. Or, conform art. 11 C. civ., "nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale, de la normele care interesează ordinea publică(...)".
Conform dispoziţiilor art. 1.250 C. civ.: "Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă în mod neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general", iar legea, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, reglementează expres nulitatea clauzei penale stabilite cu încălcarea acestor dispoziţii.
De asemenea, cu privire la chestiunea aplicării art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, recurentul-pârât solicită a se observa faptul că instanţa de apel nu a motivat în mod eficient de ce anume nu se aplică această clauză, inclusiv dar fără a se limita şi la argumentele expuse prin propriile motive de apel.
Potrivit recurentului-pârât, calitatea sa de partid politic, care încheie contracte pentru derularea campaniilor electorale, nu are nicio relevanţă în analiza şi interpretarea art. 5 din O.G. nr. 13/2011.
Prin urmare, cu privire la acest prim aspect, consideră că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul-pârât invocă şi încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 C. civ. cu privire la reducerea cuantumului penalităţilor.
În raport de norma de drept material invocată, recurentul-pârât arată că instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului şi, respectiv, atunci când penalitatea este vădit excesivă faşă de prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului.
Recurentul-pârât susţine că, în cuprinsul motivelor de apel, a solicitat aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., înţelegând să redea paragrafe din decizia nr. 12/2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât precizează că, prin raportare la cuantumul debitului principal de 449.161,93 RON, aferent facturii fiscale nr. x din 27.08.2020 şi a facturii fiscale nr. x din aceeaşi dată, ambele scadente în data de 15.12.2020, rezultă o penalitate de aproximativ 2.616.590 RON, de 5 ori mai mare decât debitul principal.
De asemenea, cu privire la factura fiscală din x/2021 şi scadentă în data de 21.03.2021 în cuantum de 300.980,75 RON, rezultă o penalitate de 1.608.742 RON, adică o penalitate de aproximativ 5 ori mai mare faţă de debitul principal.
Aşadar, în raport de aceste sume, recurentul-pârât opinează că intimata nu justifică în niciun fel cuantumul penalităţilor solicitate, motiv pentru care, în cauză putea opera o reducere a cuantumului penalităţilor, pentru a se respecta principiul proporţionalităţii şi echităţii în cadrul raporturilor juridice derulate cu intimata-reclamantă.
Recurentul-pârât concluzionează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 C. civ., iar faţă de motivarea lacunară, consideră că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul-pârât critică hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva aplicării Legii nr. 72/2013 cu referire la excepţia nulităţii absolute a clauzelor ce se regăsesc la art. 3.2. din cele două contracte.
Recurentul-pârât arată că Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante prevede, în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) că "Prezenţa lege se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile".
Contrar considerentelor instanţei de apel, care a conchis în sensul că dispoziţiile art. 12-15 din Legea antereferită nu sunt aplicabile în prezenta cauză, aceste norme fiind doar la dispoziţia creditorilor unor sume de bani ce îşi au izvor în contractele încheiate între profesionişti, recurentul-pârât susţine că dispoziţiile legale sunt incidente în cauză.
În acest sens, recurentul-pârât arată că a încheiat cu intimata-reclamantă două contracte-cadru, în temeiul cărora a comandat materiale tipărite cu personalizare, necesare în campania electorală.
Prin urmare, recurentul-pârât susţine că cele două contracte încheiate între părţi se încadrează în tipologia contractelor de furnizarea de bunuri, în speţă de produse necesare pentru campania electorală.
Mai arată recurentul-pârât că cele două contracte au fost încheiate între un profesionist - A. S.R.L. şi B. - FILIALA ILFOV, în calitate de autoritate contractantă.
Recurentul-pârât afirmă că se încadrează în noţiunea de autoritate contractantă, astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 72/2013, prin prisma faptului că, potrivit art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de constituţie, acestea fiind persoane juridice de drept public.
Mai arată recurentul-pârât că, partidele politice, în virtutea calităţii lor de asociaţii cu caracter politic şi de persoane juridice de drept public, se află sub organizarea, controlul şi supravegherea unui organism de drept public, în speţă fiind vorba despre Autoritatea Electorală Permanentă.
Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă autonomă cu personalitate juridică şi cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor, precum şi finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii şi a standardelor internaţionale şi europene în materie. Autoritatea Electorală Permanentă îşi desfăşoară activitatea cu respectarea principiilor independenţei, imparţialităţii, legalităţii, transparenţei, eficienţei, profesionalismului, responsabilităţii, sustenabilităţii, predictibilităţii şi legitimităţii.
Recurentul-pârât face trimitere şi la dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice, arătând că Autoritatea Electorală Permanentă este abilitată să controleze respectarea prevederilor legale privind veniturile şi cheltuielile partidelor politice, ale alianţelor politice sau electorale, ale candidaţilor independenţi, precum şi legalitatea finanţării campaniilor electorale
Prin urmare, recurentul-pârât susţine că partidul politic se încadrează în noţiunea de "autoritate contractantă" cel puţin prin prisma lit. i) şi lit. ii), în sensul în care este finanţat în majoritate de la bugetul de stat şi se află sub controlul sau supravegherea unei autorităţi publice sau a unui organism de drept public, respectiv a Autorităţii Electorale Permanente.
Într-o atare situaţie, având în vedere aplicabilitatea Legii nr. 72/2013, recurentul-pârât arată că înţelege să invoce excepţia nulităţii absolute a clauzelor de la art. 3.2. din contracte, în temeiul dispoziţiilor art. 12 din Legea antereferită.
Contrar argumentelor expuse de către instanţa de apel, recurentul-pârât susţine că dispoziţiile legale anterior menţionate nu se aplică doar contractelor încheiate între profesionişti, ci şi între un profesionist şi autorităţile contractante, în acord cu maniera de structurare a reglementărilor în cuprinsul Legii nr. 72/2013.
De asemenea, recurentul-pârât opinează în sensul că art. 12 nu se interpretează exclusiv în favoarea creditorului. Scopul legiuitorului la edictarea acestei legi a fost acela de a asigura un mecanism eficient pentru executarea obligaţiei de plată a unor sume de bani rezultând din contractele încheiate între profesionişti şi autorităţile contractante, mecanism care să asigure un just echilibru între părţile contractante.
Or, în raport de situaţia expusă, acest just echilibru nu este asigurat, având în vedere cuantumul penalităţilor, astfel cum a fost expus şi analizat în cuprinsul recursului.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
La 26 aprilie 2024, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes, în susţinerea căreia a arătat, în raport de dispoziţiile art. 2.538 C. civ., că începând cu data de 03.01.2024, recurentul-pârât a făcut 5 plăţi parţiale, fapt ce reprezintă o recunoaştere tacită a dreptului pretins. A invocat şi excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că argumentele expuse de recurent reprezintă o reluare a apărărilor făcute în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 13 mai 2024. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul recurentului-pârât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă încălcarea, respectiv aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011.
În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât susţine că, în raport de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, care se referă la "raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ", reiese că nu este nevoie ca ambele părţi să exploateze o întreprindere, ci este suficient ca pentru debitor să fie îndeplinită această cerinţă. Or, astfel cum susţine recurentul-pârât, în speţa dedusă judecăţii, această cerinţă nu este îndeplinită, activitatea sa neputând fi circumscrisă noţiunii de "exploatare a unei întreprinderi" în sensul impus de art. 3 alin. (3) C. civ.
Recurentul-pârât concluzionează în sensul nulităţii clauzei contractuale în raport de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 1.250 C. civ.
Înalta Curte arată că, potrivit art. 5 din O.G. nr. 13/2011, " (1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. (3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării".
Totodată, potrivit art. 3 alin. (3) din noul C. civ., " Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ".
Contrar opiniei recurentului-pârât, Înalta Curte arată că în categoria obligaţiilor care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi în scop lucrativ în sensul normelor de drept enunţate mai sus sunt incluse raporturile juridice în care niciuna dintre părţi nu este o întreprindere cu scop lucrativ.
Or, raporturile juridice deduse judecăţii decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., având în vedere că, între intimata-reclamantă A. S.R.L., în calitate de furnizor, şi recurentul-pârât B. – FILIALA ILFOV, în calitate de client, s-au încheiat contractul cadru producţie materiale de propagandă electorală nr. x/03.08.2020, precum şi contractul cadru producţie materiale de propagandă electorală nr. x/11.02.2021.
Înalta Curte precizează, de asemenea, că motivarea succintă a instanţei de apel nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nici critica ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 C. civ. nu poate fi reţinută.
Se impune a se sublinia că art. 1.541 C. civ. instituie regula potrivit căreia instanţa nu poate reduce cuantumul clauzei penale stabilit de părţi. De la această regulă există două excepţii: penalitatea se reduce atunci când obligaţia principală a fost executată de părţi şi această executare a profitat creditorului; reducerea penalităţii poate interveni când este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.
În ipoteza prevăzută de art. 1.541 alin. (1) teza a II-a C. civ., instanţa poate reduce penalitatea prevăzută în contract, dacă aceasta are un caracter vădit excesiv, iar criteriul legal faţă de care se raportează acesta îl reprezintă prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Alineatul 2 al art. 1.541 C. civ. marchează componenta sancţionatoare a clauzei penale, prin prevederea potrivit căreia penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei principale.
În reevaluarea clauzei penale, judecătorul trebuie să analizeze condiţiile şi gravitatea neexecutării ilicite a obligaţiilor contractuale, precum şi voinţa părţilor de a sancţiona comportamentul debitorului. Aceste elemente determină marja de apreciere dintre clauza penală reevaluată şi prejudiciul previzionat a se produce la momentul încheierii contractului.
Reiese, astfel, că evaluarea judecătorului nu poate fi realizată decât în raport de materialul probator al cauzei. Întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentul-pârât.
De altfel, singurele argumente ale recurentului-pârât vizează tocmai proporţionalitatea şi echitatea în cadrul raporturilor juridice derulate cu intimata-reclamantă, respectiv faptul că penalităţile de întârziere ar fi de aproximativ 5 ori mai mari decât debitul principal, practica judiciară invocată de acesta neputând constitui o critică de nelegalitate.
O ultimă critică vizează incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 72.2013, din această perspectivă recurentul-pârât invocând nulitatea absolută a clauzelor care se regăsesc la art. 3.2 din cele două contracte încheiate cu intimata-reclamantă.
Înalta Curte notează că Legea nr. 72/2013, invocată în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către pârât, se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă.
Legea nr. 72/2013 constituie o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său, motiv pentru care nu poate fi supus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, ci doar acele clauze prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din lege, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reţine că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.
Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plăţii în tranzacţiile comerciale, ce urmăreşte combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăţilor.
În mod legal instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile contractuale nu puteau fi analizate şi interpretate din perspectiva Legii nr. 72/2013, întrucât, în contractele invocate de către recurentul-pârât, acesta are calitatea de debitor al prestaţiei ce formează obiectul judecăţii de faţă şi nu pe cea de creditor, astfel cum impune legea invocată.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte arată că nu se mai impune a fi analizate argumentele recurentului-pârât în sensul că se încadrează în noţiunea de autoritate contractantă.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât. Observând că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea pe care a formulat-o în sensul obligării recurentului-pârât la plata acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. – FILIALA ILFOV împotriva deciziei civile nr. 1882A din 7 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.