Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Obiectul litigiului:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a II-a Civilă la data de 7 septembrie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B., reprezentată prin titular B., şi B., a solicitat instanţei obligarea pârâţilor la plata sumei de 371.044 RON reprezentând daune-interese; cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâţii au solicitat să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de sublocatiune nr. x/05.10.2021: Capitolul l: art. 1.3; Cap. V: art. 5.1. lit. b); art. 5.1.lit. k); Cap. VI: art. 6.5.; Cap. VIII; Cap. X art. 10.3.; art. 10.4.; art. 10.6.; art. 10.7; Cap. XII: art. 12.4.; art. 12.6.
II. Hotărârile pronunţate în cauză:
1. Prin sentinţa civilă nr. 62/LP/2023 din 07.03.2023, Tribunalul Bihor – secţia a II-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B.. şi B.; a obligat reclamanta la plata către pârâtul B.. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5589,68 RON, din care 5.250 RON onorariu avocaţial (parţial) şi 339,68 RON cheltuieli de deplasare (contravaloare combustibil); a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali B.. şi B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională A. S.R.L.
2. Prin decizia civilă nr. 34/2024 - A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 62/LP/2023 din 07.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bihor– secţia a II-a Civilă, care a fost menţinută în totalitate.
III. Recursul declarat:
Împotriva deciziei nr. 34/2024 - A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună admiterea apelului declarat de reclamantă şi schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 62/LP/2023, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată şi precizată şi obligării pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 371.044 RON, sumă ce reprezintă daune-interese, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel şi recurs.
În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Arată, după expunerea parcursului litigiului şi a situaţiei de fapt, că, prin denunţarea unilaterală a contractului încheiat între părţi şi prin incheierea contractului de asociere în participatiune cu o societate concurentă, organizatoare de jocuri de noroc, fără acordul prealabil exprimat de recurenta-reclamantă, intimaţii au încălcat obligaţia prevăzută la Cap. V pct. 5.1. lit. k), fapt pentru care ar datora daune-interese egale cu contravaloarea beneficiilor (venitului) sublocatarului în locaţia închiriată, pe o durată de 36 luni.
Consideră că sunt întrunite în persoana intimaţilor-pârâţi condiţiile răspunderii civile contractuale, care rezultă din art. 1350 C. civ.. Astfel, fapta ilicită constă în nerespectarea de către sublocator a obligaţiilor sale contractuale, respectiv menţinerea contractului pe durata valabilităţii acestuia; vinovăţia rezultă din refuzul de a respecta obligaţiile contractuale; cuantumul prejudiciului este în sumă de 371.044 RON, ce reprezintă daunele-interese calculate conform Cap. X pct. 10.1. subpunct 4 teza 1 precum şi daunele-interese prevăzute la Cap. X pct. 10.1. subpunct 4 teza 2, aceste sume fiind datorate în considerarea prevederilor art. 1538 C. civ., privind clauza penală.
În ceea ce priveşte răspunderea pârâtului persoană fizică, arată că aceasta este antrenată în considerarea calităţii de fideiusor şi a prevederilor art. 1443, art. 1447, art. 1457 C. civ.
Învederează recurenta-reclamantă, referitor la comunicarea denunţării contractului prin e-mail, că instanţa de apel a considerat că aceasta nu a fost îndeplinită în conformitate cu clauzele contractuale din cap. VII, care prevăd ca modalităţi de comunicare între părţi, comunicarea prin poştă, prin telex sau telefax. În aceste condiţii, conform instanţei de apel, comunicarea făcută prin e-mail nu produce niciun efect, având în vedere că intimata nu a recurs la una dintre modalităţile de comunicare prevăzute în contract.
Consideră că modalitatea de comunicare aleasă de intimată şi pe care a acceptat-o ca fiind validă întruneşte condiţiile necesare pentru a produce efecte juridice. Scopul clauzelor contractuale care privesc comunicarea, prevăzute în capitolul VII, este acela de a asigura aducerea la cunoştinţa părţilor a comunicărilor dintre ele şi de a asigura posibilitatea probării comunicării.
Chiar dacă modalitatea de comunicare dintre părţi prin e-mail nu este concret prevăzută în contract, atât timp cât o parte alege o metodă de comunicare care asigură luarea la cunoştinţa a corespondenţei şi posibilitatea de a fi probată, iar cealaltă parte a primit comunicarea, a luat la cunoştinţă, a răspuns comunicării şi s-a conformat acesteia, consideră că instanţa nu trebuia să interpreteze clauzele contractuale împotriva voinţei părţilor, voinţă care denotă, fără echivoc, că acestea au convenit la această metodă de comunicare, pe care o consideră validă.
De asemenea, în cazul în care se consideră că modalitatea de comunicare a fost una viciată, trebuie avut în vedere că intimata a fost cea care a ales această modalitate de comunicare prin e-mail. Nimeni nu poate să profite de propria sa culpă, în sensul că, dacă încălcarea prevederii contractuale privind comunicarea provine chiar de la intimată, aceasta nu poate să obţină foloase de pe urma acestei încălcări. Or, instanţa de fond, cât şi cea de apel, nu au făcut altceva decât să valideze un caz de culpă tocmai în favoarea aceluia care a comis această culpă.
Mai arată că părţile nu au exclus această modalitate de comunicare, ci pur şi simplu nu au prevăzut-o în contract, iar, în al doilea rând, dacă una dintre părţi a ales o modalitate de comunicare neprevăzută în contract, pe care cealaltă parte a acceptat-o, înseamnă că părţile au fost de acord ca o atare comunicare să se realizeze în acest fel, iar instanţa nu poate să dispună peste sau împotriva voinţei părţilor.
Aşadar, consideră că instanţa de apel a încălcat următoarele prevederi legale şi principii de drept: art. 1.266 C. civ. principiul de drept "nemo auditur propriam trupitudinem allegans - nimeni nu se poate prevala de propria culpă; principiul de drept "tot ce nu este interzis este permis".
În ceea ce priveşte revocarea notificării de încetare a contractului, a reţinut instanţa că aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care notificarea de reziliere în sine nu există, ea nefiind valabilă. Pe de altă parte, s-a reţinut că şi dacă această notificare de reziliere ar fi una valabilă, ea a şi fost revocată înainte să producă efecte juridice, înăuntrul termenului de preaviz acordat până la data de 01.04.2022, instanţa de apel întemeindu-şi motivaţia pe art. 1552 alin. (4) C. civ.
Consideră recurenta-reclamantă că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat greşit acest alineat care, făcând referire la alin. (1), are în vedere situaţiile în care debitorului i se acorda un termen de executare a obligaţiei neexecutate care determina rezilierea, adică în cazul în care creditorul îi pune în vedere debitorului că, în cazul în care nu execută obligaţia într-un anumit termen, contractul se reziliază. Or, în situaţia de faţă nu se poate vorbi despre un "termen fixat prin punerea în întârziere", pentru că reclamanta nu a fost pusă în întârziere, nu i s-a solicitat să îndeplinească o anumită obligaţie într-un termen anume, ci pur şi simplu i s-a adus la cunoştinţă ca va înceta contractul la data de 01.04.2022. Pentru acest motiv, reclamanta a început să facă demersurile pentru a se muta din acel spaţiu.
Mai arată că în situaţia de faţă nici nu se poate vorbi despre o reziliere a contractului, art. 1552 C. civ. invocat de instanţă reglementând în mod expres cazurile în care poate interveni rezilierea contractului, situaţia de faţă neîncadrându-se în niciunul din aceste cazuri, întrucât părţile nu au prevăzut în mod expres posibilitatea de a rezilia unilateral contractul. Modalităţile de încetare a contractului, prevăzute exhaustiv în cap. X, nu includ dreptul de reziliere unilaterală.
Mai mult, arată că în speţă nici nu se pune problema unei rezilieri, ci cea a unei denunţări a contractului, nefiind aplicabil nici alin. (4) al articolului 1552 C. civ., care vorbeşte despre irevocabilitatea declaraţiei de reziliere.
Pe cale de consecinţă, consideră că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că rezilierea a avut loc în condiţiile art. 1.552 C. civ., aplicând greşit acest text de lege. În realitate, sunt incidente prevederile art. 1.326 alin. (3) C. civ., denunţarea producând efecte juridice.
De asemenea, recurenta-reclamantă face trimitere şi la prevederile art. 1199 C. civ., arătând că intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea retragerii unei oferte sau act juridic înainte ca acesta să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice. În situaţia de faţă, însă, revocarea denunţării a avut loc după formularea răspunsului reclamantei destinat sublocatorului şi după ce aceasta a făcut demersurile pentru mutarea aparatelor de joc (anunţarea ONJN privind scoaterea acestora din funcţiune).
Consideră că, întrucât art. 1325 C. civ. prevede că dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, textul de lege care se aplică în speţă (revocarea denunţării) este art. 1199 C. civ.. În acest context, revocarea ar fi putut produce efecte doar dacă ar fi ajuns la reclamantă chiar în aceeaşi zi.
În drept, recursul de întemeiază pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.
În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
IV. Apărările formulate:
Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.
V. Soluţia instanţei de recurs:
Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul este fondat.
Observă Înalta Curte că, prin acţiunea principală care formează obiectul prezentului dosar, reclamanta (în calitate de sublocatar) a solicitat obligarea pârâtelor (în calitate de sublocator, respectiv fideiusor) la plata de daune-interese, în temeiul unei clauze penale din cuprinsul contractului de sublocaţiune încheiat între părţi, invocând nerespectarea obligaţiei sublocatorului de a nu denunţa unilateral contractul.
Instanţele de fond au socotit neîntemeiată cererea principală reţinând, sub un prim aspect, că notificarea de denunţare unilaterală nu a produs efecte juridice, întrucât nu a fost comunicată în modalităţile convenite prin contract, iar, pe de altă parte, că, oricum, a fost revocată de emitent înainte de termenul stabilit pentru încetarea contractului.
Împotriva soluţiei instanţei de apel, reclamanta a formulat recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Recursul este fondat.
Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod nelegal instanţele de fond au apreciat că notificarea de denunţare unilaterală, emisă de sublocator, nu produce efecte juridice, pe motiv că nu a fost comunicată în modalitatea convenită prin contract.
Înalta Curte constată, pe baza celor reţinute de instanţele de fond, că manifestarea de voinţă a sublocatorului a fost comunicată sublocatarului (recurenta-reclamantă din cauza de faţă) prin email, iar această modalitate nu era menţionată în cuprinsul clauzei contractuale care reglementează comunicările dintre părţi. Cu toate acestea, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond reiese că recurenta-reclamantă a recepţionat această notificare, a luat-o în considerare şi şi-a exercitat drepturile aferente, respectiv a solicitat daune-interese în temeiul clauzei penale care sancţionează tocmai atitudinea intimatei-pârâte.
În atare context, instanţele de fond au aplicat în mod greşit legea atunci când au considerat că notificarea de denunţare unilaterală nu produce efecte juridice. Clauza contractuală care reglementează modalităţile de realizare a comunicărilor între părţi a fost instituită pentru a proteja drepturile destinatarului notificării. Însă, în măsura în care destinatarul a luat cunoştinţă de notificarea comunicată prin altă modalitate, recunoscându-i efectele, acestea nu pot fi înlăturate întrucât, prin chiar acordul lor de voinţă, părţile au agreat o altă formă de comunicare.
În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art. 1781 C. civ., din care reiese că, în materia contractului de locaţiune, legea nu prevede o anumită formă specială pentru încheierea valabilă, fiind pe deplin aplicabil principiul consensualismului. Pe cale de consecinţă, orice derogare realizată de părţi, prin acordul lor, de la clauzele cuprinse în contractul iniţial, este valabilă, fără a fi condiţionată de o anumită formă.
În cauză, din datele factuale prezentate chiar de către instanţa de apel reiese că intimata-pârâtă sublocator a recurs la o formă de comunicare neprevăzută în contract, însă aceasta a fost acceptată de către recurenta-reclamantă, reieşind, astfel, fără echivoc, acordul părţilor de a deroga de la clauza contractuală privind modalităţile de comunicare.
Distinct de aceasta, chiar şi pentru ipoteza în care s-ar reţine că orice comunicare între părţi, pentru a fi valabilă, trebuie să fie realizată în modalităţile convenite prin contract, Înalta Curte reţine că intimata-pârâtă sublocator nu este îndreptăţită a se prevala de nerespectarea acelei clauze contractuale pentru a obţine exonerarea de răspundere, opunându-se principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este permis să obţină beneficii invocând propria culpă.
În această linie de argumentaţie, procedând la comunicarea notificării de denunţare unilaterală a contractului de sublocaţiune într-o altă modalitate decât cea convenită prin contract, sublocatorul a nesocotit acordul părţilor. A înlătura dreptul recurentei-reclamante la daune-interese doar pe motiv că intimata-pârâtă a procedat la comunicarea notificării prin încălcarea dispoziţiei contractuale ar echivala cu recunoaşterea acesteia din urmă a unor beneficii care ar rezulta din nesocotirea contractului, fiind evident că, în ipoteza în care notificarea ar fi fost comunicată într-o modalitate convenită prin contract, dreptul la daune-interese al recurentei-reclamante nu ar mai fi fost contestabil. Atât timp cât recurenta-reclamantă a primit notificarea şi şi-a conformat conduita în sensul efectelor produse de aceasta, intimata-pârâtă nu poate obţine beneficii invocând încălcarea unei clauze contractuale.
Pe cale de consecinţă, este întemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia în mod greşit instanţele de fond au socotit că notificarea de denunţare unilaterală a contractului, emisă de intimata-pârâtă în calitate de sublocator, nu produce efecte juridice.
Tot astfel, Înalta Curte găseşte fondată şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale cu privire la revocarea notificării de către intimata-pârâtă.
Cercetând considerentele instanţelor de fond, Înalta Curte observă că acestea au realizat o confuzie între două instituţii juridice distincte: rezilierea unilaterală, respectiv denunţarea unilaterală.
Astfel cum reiese din dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., rezilierea unui contract este sancţiunea care intervine, la iniţiativa creditorului, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută o obligaţie contractuală. Modalităţile de operare a rezilierii sunt reglementate de art. 1550 C. civ., aceasta putând fi dispusă de instanţă, declarată unilateral de către partea îndreptăţită ori operând de plin drept, în temeiul unui pact comisoriu valabil.
Deşi este cert că rezilierea poate fi dispusă, în condiţiile legii, prin declaraţie unilaterală a creditorului, această sancţiune nu poate fi confundată cu instituţia denunţării unilaterale a contractului, care cunoaşte atât o reglementare, cât şi un regim juridic propriu.
Denunţarea unilaterală a contractului este enumerată în cuprinsul art. 1321 C. civ. printre cauzele de încetare a unui contract, cunoscând o reglementare şi în cuprinsul art. 1276 C. civ. care, la alin. (1), prevede că dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
Deopotrivă, în materia specială a contractului de locaţiune, denunţarea unilaterală este reglementată la art. 1816 C. civ., fiind recunoscută în cazul locaţiunilor pe durată nedeterminată.
Aşadar, în vreme ce rezilierea este o sancţiune aplicabilă în situaţia neexecutării culpabile a unei obligaţii contractuale, denunţarea unilaterală a unui contract este independentă de ideea de culpă, fiind recunoscută fie în cazul locaţiunilor pe durată nedeterminată, fie atunci când există stipulaţie în acest sens.
Din considerentele instanţelor de fond nu reiese că, prin notificarea emisă de sublocator, acesta ar fi invocat vreo neexecutare din partea recurentei-reclamante, în calitate de sublocatar, a unei obligaţii contractuale, ci doar că intimata-pârâtă ar fi intenţionat să înceteze contractul, în mod unilateral, înainte de expirarea termenului convenit. Mai mult chiar, instanţa de apel a reţinut în mod expres în ultimul paragraf de la pagina 11 a deciziei că în cuprinsul declaraţiei emise de intimata-pârâtă nu s-a făcut trimitere la vreo încălcare a dispoziţiilor contractuale.
Reiese, astfel, fără putinţă de tăgadă, că intimata-pârâtă a înţeles să emită o notificare de denunţare unilaterală a contractului de sublocaţiune, iar nu o declaraţie de reziliere, termenul menţionat în cuprinsul notificării nefiind unul acordat pentru executarea obligaţiei, în scopul evitării sancţiunii rezilierii, ci un termen de preaviz. Prin urmare, în mod greşit instanţele de fond au reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 1552 C. civ., acestea fiind aplicabile exclusiv în cazul unei rezilieri unilaterale.
Fiind vorba de un act juridic unilateral, notificarea de denunţare unilaterală a contractului este guvernată de dispoziţiile art. 1324-1326 C. civ.
Conform art. 1325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Aşadar, în lipsa unor derogări, dispoziţiile legale din materia contractelor reprezintă dreptul comun în privinţa actelor juridice unilaterale.
Relevante sunt şi dispoziţiile art. 1326 alin. (3) C. civ., conform cărora actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
Interpretând coroborat aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că un act juridic unilateral, cum este şi denunţarea unilaterală a unui contract, produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă, din motive neimputabile, de cuprinsul comunicării. Totodată, de la acel moment, actul juridic unilateral devine irevocabil, în temeiul art. 1325 rap. la art. 1270 C. civ., care instituie forţa obligatorie a contractului şi, consecutiv, a actului juridic unilateral.
Pe cale de consecinţă, în mod nelegal au apreciat instanţele de fond că revocarea denunţării unilaterale a contractului de sublocaţiune, realizată de către intimata-pârâtă ulterior recepţionării notificării de către recurenta-reclamantă, produce efecte juridice. Odată comunicată această denunţare unilaterală a contractului către recurenta-reclamantă, ea a devenit irevocabilă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497, C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 34/2024- A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa va analiza apelul reclamantei şi condiţiile răspunderii civile contractuale, ţinând seama de dezlegările de drept cuprinse în prezenta decizie, conform art. 501 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 34/2024- A din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2024.