Şedinţa publică din data de 28 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 253/S din 17 noiembrie 2022 a Tribunalului Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 17 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. cu referire la art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen.. coroborat cu art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 594.912,27 RON cu titlu de daune materiale, la care se vor adăuga accesoriile fiscale prevazute de Codul de procedură fiscală, calculate de la data efectuarii fiecărei plăţi până la data efectuării plăţii integrale a debitului principal.
În baza art. 397 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., art. 249 alin. (1) C. proc. pen.., a fost instituită măsura asigurătorie a popririi asupra conturilor bancare aparţinând inculpatei A. deschise la B., C., D., E., F. română, G. până la achitarea integrală a prejudiciului în cuantum de 594.912,27 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală, calculate de la data efectuării fiecărei plăţi până la data efectuării plăţii integrale a debitului principal, cu aplicarea art. 729 din C. proc. civ.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea lui H. de a fi obligată inculpata A. la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul la care a fost obligat de către APIA în urma unui control efectuat în anul 2012.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Braşov a reţinut, ca stare de fapt, în esenţă, că inculpata A. a determinat-o cu intenţie pe mama sa I., în prezent decedată, cu care în aparenţă a încheiat contractul de arendă din 01.04.2011, având ca obiect 133 ha situate în extravilanul localităţii Boholţ, ce a fost înregistrat la Consiliul Local al Comunei Beclean sub numărul x/19.04.2011, să depună la A.P.I.A. – Centrul Judeţean Braşov cereri unice de plată, prin care au fost solicitate plăţi atât pentru pachetul 1: pajişti cu înaltă valoare naturală şi pentru pachetul 2: practici agricole tradiţionale în campaniile agricole din anii 2011-2014, respectiv cererile nr. x din 26.04.2011, nr. 15.632 din 11.05.2012 şi nr. 15.432 din 29.04.2013, toate depuse prin mandatar J. şi cererea nr. x din 14.05.2014, depusă prin mandatar K., ambii mandatari fiind angajaţii lui A., declarând în mod nereal că foloseşte efectiv, prin desfăşurarea unor activităţi agricole proprii, toate suprafeţele declarate şi că şi-a respectat angajamentele şi obligaţiile asumate prin cererile formulate, în condiţiile în care suprafeţele de teren pentru care au fost solicitate şi obţinute plăţi nu au fost exploatate în mod efectiv, urmărind şi obţinând pe nedrept fonduri din bugetul U.E. în sumă de 594.912,27 RON, cu care A.P.I.A. s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar A. a fost beneficiarul real al acestor sume de bani.
Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi cea de judecată, Tribunalul Braşov a reţinut că situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu este confirmată de probele administrate în cauză.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatei A. care a determinat-o cu intenţie pe mama sa I., în prezent decedată, după ce a încheiat contractul de arendă din 01.04.2011, având ca obiect 133 ha situate în extravilanul localităţii Boholţ, comuna Beclean, judeţul Braşov, înregistrat la Consiliul Local al Comunei Beclean sub numărul x/19.04.2011, să depună prin mandatari, angajaţi ai societăţilor administrate de inculpată, la A.P.I.A. – Centrul Judeţean Braşov cereri unice de plată, prin care au fost solicitate plăţi atât pentru pachetul 1 - pajişti cu înaltă valoare naturală şi pentru pachetul 2 - practici agricole tradiţionale în campaniile agricole din anii 2011-2014, respectiv cererile nr. 12.206/26.04.2011, nr. 15.632/11.05.2012 şi nr. 15.432/29.04.2013, toate depuse prin mandatar J. şi cererea nr. 17.326/14.05.2014, depusă prin mandatar K., declarând în mod nereal că foloseşte efectiv, prin cosit, suprafeţele declarate (în realitate fiind exploatate prin păşunat de către H. şi L.) şi că şi-a respectat angajamentele şi obligaţiile asumate prin cererile formulate, urmărind şi obţinând pe nedrept fonduri din bugetul UE în sumă de 594.912,27 RON, cu care A.P.I.A. s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar A. a fost beneficiarul real al acestor sume de bani, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale instigării la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei răspunderii penale, s-a reţinut că inculpata A. a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., infracţiune de rezultat şi consumarea acestei infracţiuni are loc în momentul în care se produce o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv.
Din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune, care este o infracţiune simplă şi la care este posibilă forma tentată. În concret, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., activitatea sa infracţională derulându-se în perioada 2011-2014. Infracţiunea continuată se epuizează la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni din componenţa infracţiunii. Tribunalul Braşov a notat că, la 14.05.2014, I., prin mandatar K., cu participaţia sub forma instigării a inculpatei A. a depus la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură cererea unică de plată pe suprafaţa 2014, iar rezultatul efectiv al acţiunii sale s-a produs la 10.11.2014 când a fost achitată prima tranşă din suma totală aferentă anului 2014, respectiv prin O.P. nr. x/10.11.2014 a fost virată în contul lui M. suma de 41.722,43 RON cu titlu de plată S.A.P.S.
Văzând deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67/25.10.2022, potrivit căreia normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen., Tribunalul Braşov a constatat că s-a împlinit termenul general de prescripţie al răspunderii penale.
Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimului act material al infracţiunii continuate, respectiv 10.11.2014, intervenind la 09.11.2022, după trecerea unui interval de 8 ani (pedeapsa prevăzută pentru art. 181 din Legea nr. 78/2000 este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).
Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. Tribunalul Braşov a dispus încetarea procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 253/S din 17 noiembrie 2022 a Tribunalului Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) – Serviciul Teritorial Braşov şi inculpata A..
Prin apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie s-a invocat netemeinicia soluţiei de încetare a procesului penal pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatei.
S-a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a apreciat în mod greşit ca fiind obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege penală mai favorabilă, prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, Curtea Constituţională a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Altfel spus, în vederea respectării acestui principiu, din moment ce infracţiunea ce face obiectul cauzei este una care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, cu privire la care, cu respectarea drepturilor fundamentale, trebuie aplicate sancţiuni efective şi disuasive, instanţa trebuia să lase neaplicată decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, cu consecinţa condamnării inculpatei pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, câtă vreme aplicarea deciziei menţionate anterior conduce la un risc sistemic de impunitate.
La rândul său, inculpata A. a invocat, de asemenea, netemeinicia soluţiei de încetare a procesului penal, solicitând desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. În subsidiar, inculpata a solicitat să se constate incidenţa cazului de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.
Verificând sentinţa apelată, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, prin prisma motivelor de apel şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea de Apel Braşov a reţinut, printre altele, următoarele:
Instanţa de fond a analizat în mod just probele administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, reţinând în mod corect şi complet situaţia de fapt, în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată şi comiterea acesteia cu vinovăţia cerută de lege.
Referitor la motivul de apel formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov privind netemeinicia soluţiei de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina inculpatei, având în vedere împlinirea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale, Curtea de Apel Braşov a apreciat că acesta este neîntemeiat.
Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că termenul general al prescripţiei răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimului act material al infracţiunii continuate, respectiv 10.11.2014, intervenind la 09.11.2022, după trecerea unui interval de 8 ani (pedeapsa prevăzută pentru art. 181 din Legea nr. 78/2000 este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).
Pentru a reţine astfel, instanţa de apel a avut în vedere că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018), s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează «soluţia legislativă» pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau (s.n.)".
Potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 71/2022 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022): "La articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.»".
Având în vedere considerentele obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de apel a constatat că decizia instanţei de contencios constituţional nr. 297/2018 a alterat activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin O.U.G. nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, deoarece unica soluţie legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declaraţiei de neconstituţionalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicţie constituţională.
Aşadar, până la 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale, situaţie juridică ce va produce efecte în condiţiile legii penale mai favorabile în cauzele pendinte.
Ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022, prin care a statuat următoarele: "1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României".
Prin urmare, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au natura unei legi penale substanţiale supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale.
S-a reţinut că, în cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., ce nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în cauză, iar prescripţia specială nu operează, prescripţia răspunderii penale urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 C. pen.
În concret, în ceea ce priveşte fapta de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A., s-a constatat că termenul general al prescripţiei răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimului act material al infracţiunii continuate, respectiv 10.11.2014 şi s-a împlinit la 09.11.2022, după trecerea unui interval de 8 ani (pedeapsa prevăzută pentru art. 181 din Legea nr. 78/2000 este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).
Instanţa de apel a apreciat că nu este aplicabilă hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene la 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, pentru a se putea lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa constatării neîmplinirii termenului special de prescripţie a răspunderii penale.
Prin această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Din considerentele acestei hotărâri, Curtea de Apel Braşov a apreciat ca fiind deosebit de relevante cele statuate de instanţa europeană în următoarele paragrafe:
123. În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro N. şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).
124. În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, din considerentele hotărârii menţionate, se desprinde ideea că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie efectuat anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (s-a constatat, astfel, că instanţa europeană nu pune în discuţie, prin hotărârea din 24.07.2023, cele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, subliniind chiar că, în ceea ce priveşte intervalul 25.06.2018-30.05.2022 instanţele naţionale nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale), astfel că, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie anterior datei de 25.06.2018, se ia în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.
În cauza de faţă organul de urmărire penală nu a efectuat acte de procedură cu efect întreruptiv al termenului de prescripţie a răspunderii penale anterior datei de 25.06.2018, urmărirea penală fiind începută prin ordonanţa nr. 36/P/2019 din 13.05.2019 pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prev. de art. 18 alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., astfel că, în cauză, este incident doar răspunsul emis de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la prima întrebare.
Prin urmare, reţinând că nu este incident în cauză răspunsul la a doua întrebare din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene la 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, pentru a se putea lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, s-a constatat caracterul nefondat al apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov împotriva sentinţei apelate, instanţa de fond apreciind în mod just împlinirea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.
În ceea ce priveşte latura civilă, Curtea de Apel Braşov a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1357 C. civ. Astfel, există faptele ilicite ale inculpatei, aşa cum au fost descrise, rezultatul păgubitor constând în sumele de bani acordate fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege precum şi legătura directă de cauzalitate între acţiunile inculpatei şi acest rezultat. Din punct de vedere al vinovăţiei, aceasta există sub forma intenţiei directe. Pe cale de consecinţă, în mod corect s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu consecinţa obligării inculpatei A. la plata sumei de 594.912,27 RON cu titlu de daune materiale.
În ceea ce priveşte plata accesoriilor fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală, Curtea de Apel Braşov a constatat că prima instanţă a dispus obligarea inculpatei la plata penalităţilor calculate de la data efectuarii fiecarei plati până la data efectuarii platii integrale a debitului principal. Cu privire la acest aspect, s-a constatat că inculpata A. a consemnat la 08.06.2021, într-un cont bancar special deschis, suma de bani reţinută ca prejudiciu în cauză, respectiv 594.912,27 RON, astfel că Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate a preluat în administrare suma de bani depusă de inculpată, astfel cum rezultă din adresa nr. x/15.06.2021.
În aceste condiţii, Curtea de Apel Braşov a reţinut că inculpata poate fi obligată la plata accesoriilor calculate de la data fiecărei plăţi şi până la 08.06.2021, care reprezintă data consemnării sumei de bani reţinută ca prejudiciu în cauză în subcontul bancar deschis de Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate pe numele inculpatei A., în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 318/2015. Instanţa de apel nu a putut reţine susţinerile reprezentantului Ministerului Public în sensul că aceste accesorii se impun a fi calculate şi în continuare, având în vedere că partea civilă nu a intrat în posesia acestei sume de bani, întrucât plata efectuată de inculpata a fost realizată voluntar, în contul special deschis de ANABI, cu titlu de consemnare a prejudiciului, astfel că nu se justifică calcularea unor accesorii şi după data de 08.06.2021, cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (5) din Legea nr. 318/2015, sumele de bani virate în conturile deschise pe numele Agenţiei, în conformitate cu art. 27 alin. (3), sunt purtătoare de dobânzi.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că apelul declarat de inculpată se impune a fi admis sub acest aspect.
Ca urmare a admiterii acţiunii civile, s-a reţinut că se impune şi menţinerea măsurii asigurătorii a popririi instituită prin sentinţa penală nr. 253/S, pronunţată de Tribunalul Braşov la 17.11.2022, astfel cum a fost restrânsă prin încheierea din 20.02.2023 a Curţii de apel Braşov, cu privire la contul deţinut de inculpata A. la G., în vederea garantării plăţii accesoriilor aferente debitului principal în cuantum de 594.912,27 RON. Măsura asigurătorie va fi menţinută până la concurenţa sumei de 571.222,15 RON, care reprezintă contravaloarea accesoriilor calculate de către A.P.I.A. de la data efectuării plăţii şi până la 08.06.2021, potrivit fişei de calcul al accesoriilor ataşată la dosarul instanţei de apel.
Drept urmare, prin decizia penală nr. 16/Ap din data de 11 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 253/S/17.11.2022 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2021, care a fost desfiinţată, în parte, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi, rejudecând, în aceste limite:
S-a constatat că inculpata A. a consemnat la A.N.A.B.I. debitul principal în valoare de 594.912,27 RON, conform ordinelor de plată ataşate la filele nr. x, d.u.p., Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură urmând să recupereze acest prejudiciu prin eliberarea sumei de bani din acest cont.
A fost obligată inculpata A. să plătească părţii civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură suma de 571.222,15 RON, reprezentând accesoriile fiscale calculate pentru debitul principal în cuantum de 597.912,27 RON, de la data efectuării plăţii şi până la data de 08.06.2021.
În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen.., a fost menţinută măsura asigurătorie a popririi instituită prin sentinţa penală apelată, astfel cum a fost restrânsă prin încheierea din 20.02.2023 a Curţii de Apel Braşov, cu privire la contul deţinut de inculpata A. la G., în vederea garantării plăţii accesoriilor aferente debitului principal în cuantum de 594.912,27 RON, până la concurenţa sumei de 571.222,15 RON.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov la data de 02 februarie 2024 (dată e-mail) şi inculpata A. la data de 08 februarie 2024 (dată e-mail).
Prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a arătat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată celor statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene la 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, în sensul că în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ce nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în cauză, motiv pentru care prescripţia specială nu a operat. Deopotrivă, s-a arătat că au fost interpretate greşit şi efectele O.U.G. nr. 71/2022 care, în opinia instanţei de apel, trebuie aplicate numai cu privire la faptele comise începând cu 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, actul legislativ neavând natura unei legi penale mai favorabile.
S-a arătat că, în speţă, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatei pentru o infracţiune săvârşită contra bugetului Uniunii Europene, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în formă consumată şi sub forma de participaţie a instigării.
Faţă de natura infracţiunii, termenul de prescripţie a răspunderii penale trebuie calculat în conformitate cu toate prevederile legale, naţionale şi ale Uniunii Europene aplicabile în materie. Astfel, în dreptul intern, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute în art. 154 C. pen., iar cursul acestui termen poate fi întrerupt, conform art. 155 C. pen. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., conform cărora cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de urmărire penală în cauză, urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării deciziei nr. 297/2018 şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, C. pen. român nu a prevăzut vreun caz de întrerupere a răspunderii penale. Potrivit art. 5 alin. (2) C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile în timpul judecăţii se face şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale. Mai mult, prevederile art. 155 C. pen., având în vedere interpretările instanţei constituţionale, pot fi apreciate ca fiind lege penală mai favorabilă conform art. 5 C. pen. De altfel, prin Decizia 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (HP) cu referire la interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen. şi a art. 426 lit. b) din C. proc. pen.., s-a stabilit că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal substanţial supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prev. de art. 3 din C. pen. cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile din art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".
Sub aspectul dreptului Uniunii Europene, s-a arătat că, în materia prescripţiei răspunderii penale, prin Hotărârea Preliminară din 24 iulie 2023, pronunţată în cauza C-107/23 Lin (PPU), Curtea de Justiţie (Marea Cameră) a admis sesizarea privind interpretarea unor prevederi din dreptul unional primar şi secundar, cu privire la protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, implicând o situaţie naţională cu totul particulară privind prescripţia răspunderii penale.
Instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că această hotărâre nu este aplicabilă speţei, pentru a se putea lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, prin raportare la faptul că în cauză nu au fost identificate acte de procedură potrivit cărora, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 să se poată pune problema invalidării efectului întreruptiv al prescripţiei, iar, pe de altă parte, cu referire la actele ulterioare acestei decizii, a apreciat că ar fi incident doar primul răspunsul emis de CJUE la prima întrebare.
În opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov, instanţa de apel nu a valorificat în mod corespunzător interpretarea dată de CJUE dispoziţiilor de drept al Uniunii Europene aplicabile în mod evident obiectului speţei.
Chiar dacă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a inserat în răspunsurile formulate la întrebările instanţei de trimitere şi situaţia efectelor ce trebuie recunoscute actelor de procedură efectuate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 (aceasta ca urmare a faptului că instanţa de trimitere nu a urmărit în concret o astfel de situaţie juridică, ci doar cea vizată de litigiul în care a fost sesizată privind actele procesuale efectuate anterior perioadei în care se poate aprecia un vid legislativ) aceasta nu înseamnă că hotărârea preliminară analizată nu oferă suficiente elemente de interpretare a normelor europene de interes pentru prezenta cauză, fiind evident că, în procesele referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, trebuie aplicată aceeaşi regulă de punere în balanţă, pe de o parte a standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile şi, pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a apreciat că de esenţa acestei interpretări este exclusiv efectul aplicării principiului legii penale mai favorabile, iar nu modalitatea în care aceasta ar putea să-şi producă efectele în timp, retroactiv sau ultraactiv. Doar procedând la o astfel de interpretare se poate aplica, într-un mod eficient, efectul direct al dispoziţiilor prevăzute de Dreptul Uniunii.
Cu titlu prealabil, s-a menţionat că din considerentele Hotărârii preliminare rezultă că aceasta a avut în vedere starea dreptului român în acea perioadă cu referire la intervalul 25 iunie 2018, data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, perioadă în care dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale (pct. 75, 77).
Analizând explicaţiile furnizate de instanţa de trimitere, aşa cum au fost rezumate la punctele 23-32 din hotărâre, Curtea Europeană a reţinut că, pe de o parte, în temeiul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării deciziei nr. 297/2018, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză care să permită întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi că, pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această jurisprudenţă constituţională poate fi invocată ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), iar aceasta inclusiv pentru a repune în discuţie hotărâri definitive de condamnare (pct. 87).
Aşadar, Curtea Europeană a avut în vedere efectele aplicării reglementării din legislaţia naţională din perioada 2018-2022, ca lege penală mai favorabilă, iar referirea la perioada anterioară a fost necesară doar prin raportare la solicitarea concretă formulată de instanţa de trimitere.
Răspunsul formulat la prima întrebare, în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să lase neaplicate dispoziţiile legislative naţionale, vizează exclusiv situaţia efectelor actelor de procedură efectuate în perioada 2018-2022, întrucât Curtea Europeană face referire la încălcări ale principiului legalităţii infracţiunilor si pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, din considerentele hotărârii rezultând că doar pentru această perioadă se poate admite că ar fi fost încălcate aceste principii.
Intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, la 30 mai 2022, reprezintă momentul de la care trebuie apreciat în sensul că legea penală naţională îndeplineşte condiţiile de previzibilitate şi precizie şi, în consecinţă, actelor de procedură efectuate sub imperiul acestei reglementări trebuie să li se recunoască efectul produs - întreruperea termenului de prescripţie, iar nu să le fie anihilat acest efect sub pretextul aplicării legii penale mai favorabile. În acest sens, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov a făcut trimitere la pct. 98 al Hotărârii C.J.U.E.
S-a apreciat că instanţa de apel a dat o interpretare greşită Hotărârii prealabile şi, în consecinţă, normelor Dreptului Uniunii, apreciind în sensul că dacă în speţă nu au fost efectuate acte de procedură în perioada anterioară datei de 25 iunie 2018 (primele acte de procedură fiind efectuate în interiorul perioadei), legea penală mai favorabilă (constatată ca urmare a încălcării principiilor legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, previzibilitaţii şi preciziei legii penale) din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 ar produce consecinţa anihilării efectelor (în concret efectul întreruptiv al termenului de prescripţie) actelor de procedură efectuate în baza unei noi regelementări legale - reglementare aptă să răspundă standardelor menţionate.
Întrucât, în speţă, de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 (30 mai 2022) au fost efectuate numeroase acte de procedură, inculpata participând în toată această perioadă, în mod activ, în cadrul procesului penal derulat în faţa instanţelor de fond şi de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a apreciat că aceste acte au întrerupt cursul termenului de prescripţie, instanţa de apel dispunând în mod greşit încetarea procesului penal.
În cauză, inclusiv sentinţa instanţei de fond, atacată cu apel de inculpată, a fost pronunţată şi comunicată acesteia în interiorul termenului general de prescripţie (prin luarea în considerare inclusiv a celor două luni în care cursul judecăţii a fost suspendat justificat de perioada pandemiei de Covid 19).
Având în vedere această interpretare, ţinând seama de necesitatea punerii în balanţă, pe de o parte, a standardului naţional de protecţie şi pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, Curtea de Apel Braşov, pentru a nu compromite supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, trebuia să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile, care ar fi presupus anihilarea efectului întreruptiv al termenului de prescripţie a actelor de procedură efectuate în baza unei reglementări legale conforme principiilor de drept şi să pună în aplicare dispoziţiile de drept al Uniunii Europene care impun luarea măsurilor necesare pentru pedepsirea comportamentelor care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a arătat că Hotărârea nr. 107/C/23 a CJUE, a cărei aplicare o solicită, vizează, în principal, interpretarea normelor europene privind protecţia intereselor financiare ale UE, precum art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) şi Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF).
S-a învederat că hotărârea preliminară vizează interpretarea normelor de drept unional, prev. de art. 325 TFUE şi art. 2 alin. (1) Convenţia PIF, cu referire la combaterea fraudei la bugetul Uniunii şi sancţiunile în materie, care trebuie să prevadă pentru frauda gravă doar sancţiuni privative de libertate, inclusiv pentru comportamente precum complicitatea, instigarea sau tentativa la acest gen activităţi, astfel cum se prevede expres în art. 2 alin. (1) teza I din Convenţia PIF.
Faţă de obiectul prezentei cauze, care vizează infracţiuni contra bugetului Uniunii, cu un prejudiciu în cuantum de 597.912,27 RON - debitul principal, în forma consumată şi ca participaţie penală în forma instigării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a concluzionat că hotărârea preliminară este pe deplin aplicabilă în speţă.
În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a normelor din dreptul Uniunii incidente în speţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov a susţinut că art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct în cauză, astfel cum a constat în mod expres Curtea de Justiţie (pct. 96 şi 97).
În speţă, inculpata ar urma să răspundă penal în baza articolului ce prevede infracţiunea în dreptul intern, prin raportare la art. 155 C. pen. (care devine incident prin prisma prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept material), cu aplicarea în mod direct a dreptului unional incident, prev. de art. 325 TFUE şi art. 2 din Convenţia PIF, astfel cum a fost interpretat prin decizia Curţii de Justiţie.
Cu titlu de practică judiciară vizând situaţia din prezenta speţă, respectiv efectul întreruptiv al termenului de prescripţie, efect ce trebuie recunoscut actelor de procedură efectuate în baza O.U.G. nr. 71/2022 din 30 mai 2022, s-a făcut referire la decizia penală nr. 962/Ap din 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2022.
Totodată, în situaţia în care se va aprecia în sensul că Hotărârea nr. 107/C/23 a CJUE şi Ordonanţele Curţii Europene ulterioare acesteia (ce vizează cauze ce au fie obiect diferit, fie se află într-un alt stadiu procesual) nu pot oferi date suficiente pentru a interpreta, fără nicio îndoială, normele de Drept al Uniunii Europene incidente în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolului 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, adresând următoarea întrebare preliminară:
"Dacă instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării ultraactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite anihilarea efectului întreruptiv al termenelor de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa reducerii la jumătate a termenelor maxime de prescripţie, efect produs de acte de procedură efectuate în baza unei legislaţii (O.U.G. nr. 71/2022) emise urmare unei decizii a instanţei constituţionale naţionale (decizia din anul 2022), intervenite pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urma cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale în sensul posibilităţii întreruperii termenului de prescripţie.".
Pentru aceste considerente, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea, în parte, a deciziei atacate, şi în rejudecare, înlăturarea greşitei aplicări a legii cu privire la inexistenţa termenului special de prescripţie a răspunderii penale referitoare la infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A., aplicarea Hotărârii nr. 107/C/23 a CJUE şi, în consecinţă, condamnarea acesteia la o pedeapsă cu închisoarea pentru instigare la infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (patru acte materiale) şi art. 5 C. pen.
La rândul său, invocând cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurenta inculpată A. a arătat că este eronată construcţia juridică a acuzării. Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel, depăşind obiectul si limitele judecăţii stabilite prin rechizitoriu, a constatat că actele de executare săvârşite de I. reprezintă încheierea procurilor notariale. Opinia parchetului este, însă, că actele de executare săvârşite de I. constau în depunerea la APIA - Centrul Judeţean Braşov a unor cereri unice de plată, declarând în mod nereal că foloseşte efectiv, prin desfăşurarea unor activităţi agricole proprii, toate suprafeţele declarate şi că şi-a respectat angajamentele şi obligaţiile asumate prin cererile formulate, în condiţiile în care suprafeţele de teren pentru care au fost solicitate şi obţinute plăţile nu au fost exploatate efectiv. Aşadar, trimiterea în judecată a vizat depunerea de către I. a acestor documente, nu de către alte persoane.
Elementul material al faptei deduse judecăţii constă în folosirea sau prezentarea de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete. Aşadar, în opinia recurentei, încheierea unor procuri notariale prin care o persoană şi-a delegat toate atribuţiile aflate în legătură cu un proiect nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului.
Recurenta a susţinut că, din perspectiva calificării juridice, faptele descrise în rechizitoriu se circumscriu exclusiv unei participaţii sub forma instigării, în ceea ce o priveşte, iar referitor la I., sub forma autoratului. A precizat că nu a fost trimisă în judecată pentru nicio faptă comisă în forma autoratului şi, de asemenea, că nu i s-a imputat prin actul de sesizare nicio altă formă de participaţie la faptele comise, eventual, de alte persoane decât I.. A arătat că această precizare este esenţială pentru ca Înalta Curte să constate cadrul limitativ în care instanţele de fond şi apel erau ţinute să se pronunţe în prezenta cauză, acest cadru fiind cel care ar fi trebuit să fie avut în vedere la analiza juridică efectuată cu privire la fiecare dintre actele materiale componente ale infracţiunii continuate pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 349 alin. (1) C. proc. pen.., potrivit cărora instanţa este obligată să soluţioneze cauza dedusă judecăţii în limitele obligatorii ale învestirii sale. Responsabilitatea stabilirii corecte şi complete a acestor limite revine procurorului, prin intermediul rechizitoriului, şi judecătorului de cameră preliminară, acestuia din urmă fiindu-i transferată competenţa funcţională de a verifica legalitatea trimiterii în judecată şi de a asigura remedierea neregularităţilor actului de sesizare. Instanţa de judecată este învestită şi se poate pronunţa exclusiv cu privire la faptele şi persoanele pentru care s-a formulat acuzaţia, acestea fiind determinate pe baza rechizitoriului şi a încheierii definitive a judecătorului de cameră preliminară. În situaţia învestirii instanţei cu judecarea unei infracţiuni comise în participatie penală, constatarea existenţei faptei presupune concluzia indubitabilă că participanţii identificaţi în actul de sesizare au avut exact acele contribuţii pe care acuzarea le-a indicat în rechizitoriu.
În cauză, având în vedere că I. nu a comis, în calitate de autor, fapta indicată în rechizitoriu (nu a depus la APIA cererile de finanţare înregistrate sub nr. x din 26.04.2011, nr. 15.632 din 11.05.2012, nr. 15.432 din 29.04.2013 şi nr. 17.326 din 14.05.2014, nu a declarat în mod necorespunzător adevărului că foloseşte efectiv, prin desfăşurarea unor activităţi agricole proprii toate suprafeţele declarate, nu a declarat necorespunzător adevărului că şi-a respectat angajamentele şi obligaţiile asumate prin cererile), recurenta a apreciat că nu există nici fapta ei de a o determina pe I. la aceste activităţi. Aceasta din urmă nu a folosit şi nici nu a prezentat documente ori declaraţii false, inexacte şi incomplete în perioada 2011-2014, în sensul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
De vreme ce persoanele care au întreprins acte de executare nemijlocite, având astfel calitatea de autori, nu au făcut obiectul cercetărilor în faza de urmărire penală, presupuşii instigatori sau complici nu pot fi traşi la răspundere penală, tratamentul lor juridic fiind dependent de actele autorilor şi de existenţa unei infracţiuni care să fie comisă de aceştia. Or, în această situaţie, s-a apreciat în mod eronat că I. ar fi autor al acestei infracţiuni, întrucât aceasta nu a întreprins în mod nemijlocit acte de executare.
Recurenta a arătat că nu este de acord cu concluziile instanţei de apel, care a apreciat că I. ar avea calitatea de autor al infracţiunii, întrucât, în lipsa procurilor notariale, J. şi K. nu ar fi putut săvârşi fapta tipică. Mai mult, s-a apreciat că aceştia nu ar fi avut niciun interes în comiterea faptelor. În ceea ce priveşte primul argument, recurenta a apreciat că acesta este eronat prin prisma faptului că nu prezintă relevanţă aspectul analizat de instanţa de apel, fapta descrisă de acuzare fiind una tipică pentru ilustrarea participaţiei improprii. Este adevărat că în lipsa procurilor notariale cele două persoane nu ar fi putut avea calitatea de autor, însă nu este mai puţin adevărat că I. nu a exercitat nicio acţiune concretă prevăzută în norma de incriminare, acestea fiind efectuate de cei doi martori.
Având în vedere că instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, înainte ca aceasta din urmă să se fi decis să comită fapta şi să fi început executarea activităţii infracţionale, se impune stabilirea cu precizie a formelor de participaţie în virtutea cărora au acţionat toate persoanele implicate.
Observând că există diferenţe substanţiale în declaraţiile martorilor, recurenta a apreciat că există două variante cu privire la posibila participaţie penală: a) instigator A., complice I., autor J. şi K. - dacă instanţa supremă va aprecia ca fiind veridică ipoteza prezentată de J. (pentru perioada 2011-2013) - participaţie improprie; b) instigator I., autor J. şi K. - dacă instanţa supremă va aprecia ca fiind veridică ipoteza prezentată de K. (pentru anul 2014) - participaţie improprie.
În ceea ce priveşte prima variantă, s-a arătat că, din cele susţinute de martora J., rezultă că aceasta a purtat discuţii referitoare la demersurile pe care le-a întreprins în faţa celor de la APIA exclusiv cu recurenta, I. neavând nicio intervenţie în acest sens (sub aspectul luării rezoluţiei presupus a fi infracţională), motiv pentru care existenţa coinstigării ar fi exclusă. Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că într-adevăr au existat contracte de mandat încheiate între I. şi J., motiv pentru care existenţa complicităţii nu poate fi negată.
Faptul că doar numiţii J. şi K. pot avea calitatea de autori ai presupusei infracţiuni reiese în mod expres din analizarea elementului material al infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat, respectiv această calitate nu este deţinută exclusiv de persoana care va beneficia de fondurile obţinute, ci persoana care în fapt foloseşte sau depune documentele ori declaraţiile false, inexacte ori incomplete. Având în vedere că în relaţia cu cei de la APIA, inclusiv în ceea ce priveşte recepţionarea banilor şi depunerea tuturor cererilor şi documentelor, s-au aflat în permanenţă numiţii K. şi J., recurenta a considerat că autori ai infracţiunii nu pot fi decât aceste două persoane. Pe cale de consecinţă, acuzarea a oferit o încadrare juridică eronată faptelor prin rechizitoriu, iar instanţele de fond şi de apel au pronunţat hotărâri judecătoreşti nelegale, depăşind obiectul şi limitele judecăţii.
În ceea ce priveşte cea de-a doua variantă, recurenta a arătat că K. a relatat, în declaraţia sa, că, la cererea lui I., a fost de acord să se ocupe de formularea cererii către APIA în vederea obţinerii subvenţiilor. În acest sens, s-a prezentat personal la notar împreună cu I. pentru a semna procura, iar restul detaliilor le-a cerut lui J., pentru că ea se ocupase anterior de aceste demersuri. Se observă că martorul nu a precizat că recurenta ar fi avut vreo implicare în acest sens, motiv pentru care, cel puţin în ceea ce priveşte actul material din 2014, răspunderea nu-i poate fi imputată acesteia.
Ţinând cont că încadrarea juridică din rechizitoriu pentru actul material din 2014 este identică cu cea oferită pentru perioada 2011-2013, deşi martorul a precizat aspecte deosebit de importante, care conduc la concluzia că încadrarea juridică ar fi trebuit să fie alta, se observă că instanţele de fond şi apel au depăşit obiectul şi limitele deduse judecăţii, considerând că recurenta este vinovată pentru instigare la o infracţiune comisă în forma autoratului de I.. Or, prin raportare la depoziţia martorului (una dintre puţinele probe care sunt apte să conducă la aflarea adevărului judiciar, cel puţin în ceea ce priveşte actul material din anul 2014), se observă că participaţia penală este diferită faţa de cea reţinută de parchet. Calitatea de instigator nu ar fi trebuit să-i fie atribuită recurentei, ci lui I., iar calitatea de autor cu siguranţă nu a avut-o I., ci chiar martorul K..
Referitor la lipsa legăturii de cauzalitate dintre presupusa acţiune de instigare şi acţiunile adevăraţilor autori ai presupusei infracţiuni, ce conduce în mod implicit la lipsa tipicităţii obiective a acesteia, recurenta a precizat că pentru a ajunge la o justă soluţionare a cauzei, este necesară o clarificare a formelor de participaţie prin raportare la situaţia de fapt, care poate fi stabilită în mod corect prin coroborarea mijloacelor de probă administrate.
În acest sens, s-a apreciat că sunt deosebit de relevante declaraţiile martorilor J. şi K. (persoane care ar fi trebuit să aibă calitatea de autori ai faptelor, lăsând la o parte forma de vinovăţie, care urma să fie stabilită ulterior). S-a arătat că, deşi în actul de sesizare a instanţei nu se reţine că cei doi martori ar avea calitatea de autori ai infracţiunii - cu toate că aceasta ar fi fost încadrarea juridică corectă - pornind de la o ipoteză juridică imaginară, pur teoretică (care implică totuşi o depăşire a obiectului şi a limitelor deduse judecăţii), se poate observa că între presupusele acte de instigare reţinute în sarcina recurentei şi acţiunile adevăraţilor autori nu există legătură de cauzalitate.
Recurenta a arătat că, în urma analizării probelor administrate în cauză, coroborat cu limitele si obiectul judecăţii, se poate observa că se impune o soluţie de achitare, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, deoarece: nu există probe directe care să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că ar fi determinat-o pe mama sa, I., să depună cereri unice de plată cu scopul de a obţine fonduri necuvenite de la APIA; atâta timp cât persoanele care au întreprins acte de executare nemijlocite (şi ar fi trebuit să aibă astfel calitatea de autori) nu au făcut obiectul cercetărilor în faza de urmărire penală, presupusul complice nu poate fi tras la răspundere penală, tratamentul său juridic fiind dependent de actele autorilor.
Totodată, recurenta a susţinut că actul de sesizare şi hotărârile instanţelor de fond şi apel nu indică în concret în ce a constat activitatea de determinare presupus săvârşită de ea, cum s-a manifestat în mod exact aceasta ori când s-a plasat această activitate în timp: înainte sau după încheierea contractului de arendă, înainte de a depune fiecare cerere unică de plată sau o singură dată, înainte de depunerea primei cereri în anul 2011, etc. Această omisiune trebuia remediată, întrucât prezintă relevanţă atât sub aspectul încadrării juridice, cât şi prin raportare la termenul de prescripţie. Pe de altă parte, cererea pentru campania din anul 2014 a fost depusă de K., care a declarat că toate demersurile le-a întreprins la cererea lui I.. În această situaţie, recurenta a considerat că nu îi poate fi atribuit şi acest act material al infracţiunii continuate când nu poate fi regăsită nicio probă care să demonstreze vreo presupusă acţiune de instigare comisă.
Recurenta a arătat că, în opinia Curţii Apel Braşov, mijloacele de probă care dovedesc acţiunea de instigare sunt reprezentate de declaraţiile martorului H., contractele de arendă şi actele adiţionale la aceste contracte, cererea pentru transfer exploataţie înregistrată la APIA sub nr. 21.04.2011 şi alte probe indirecte. Dacă este extrasă din context declaraţia lui H. sau i se oferă o valoare probatorie mai redusă, se poate observa că acţiunile recurentei de încheiere a acestor contracte de arendă şi delegarea atribuţiilor către mama sa reprezintă o acţiune perfect legală şi este justificată de faptul că nu avea timpul necesar pentru a se ocupa de acest proiect. Acest aspect este confirmat de mai mulţi martori audiaţi.
A susţinut recurenta că, pentru a putea vorbi de o faptă tipică din punct de vedere al laturii obiective, nu este suficient să se constate că s-a comis acţiunea prevăzută de norma de incriminare şi că există rezultatul material prevăzut de aceeaşi normă. Este necesar, în plus, să se constate că respectivul rezultat este consecinţa acţiunii, cu alte cuvinte, să se constate existenţa unui raport de cauzalitate între acţiune şi urmarea socialmente periculoasă.
Observând şi tendinţa practicii judiciare în materie penală şi considerând că se potriveşte cel mai bine în ceea ce priveşte infracţiunile comisive de rezultat, recurenta a solicitat Înaltei Curţi să stabilească dacă există legătură de cauzalitate prin raportare la teoria imputării obiective a rezultatului. Teoria porneşte de la ideea că simpla verificare a cauzalităţii naturale nu este suficientă pentru imputarea rezultatului, fiind, în plus, necesar să se constate că acţiunea a creat un pericol pe care legea îl dezaprobă şi că rezultatul produs este o materializare a pericolului creat de acţiune. De aceea, teoria imputării obiective a rezultatului presupune un examen în două etape: mai întâi se verifică dacă acţiunea a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi urmează a se constata dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării de pericol create prin acţiune.
În ceea ce priveşte existenţa unui risc nepermis pentru valoarea socială protejată, s-a solicitat să se observe că acuzaţia, în ceea ce priveşte acţiunea de instigare, este slab conturată şi acest risc nepermis pentru valoare socială protejată este greu de identificat. Recurenta a solicitat să se constate că nu a avut vreun comportament considerat a fi periculos şi adecvat pentru producerea rezultatului tipic.
Chiar plecând de la ipoteza nedemonstrată, care depăşeşte obiectul şi limitele judecăţii şi care nu face obiectul acuzaţiei - respectiv aceea că i-ar fi determinat pe J. şi K. să depună cererile unice de plată la APIA - recurenta a solicitat să se observe că tragerea sa la răspundere penală nu este justă, materializarea stării de pericol în rezultat nefiindu-i imputabilă. Astfel, ori de câte ori instigatul comite mai mult decât i s-a cerut, răspunderea instigatorului rămâne circumscrisă sferei de incidenţă a intenţiei sale. Or, pentru a putea exista o acuzaţie în ceea ce o priveşte, trebuie să fie demonstrată legătura de cauzalitate dintre presupusele sale acte de instigare (care nu sunt demonstrate faţă de persoanele care au depus cererile la APIA şi ar fi trebuit să aibă calitatea de autori) şi actele de executare comise în concret de instigaţi.
Pentru a putea dezvolta argumentele juridice în vederea demonstrării lipsei raportului de cauzalitate şi a urmării imediate, recurenta a arătat că este necesar să fie avute în vedere declaraţiile martorilor J., K., L., O., P. şi Q..
Coroborând cele două declaraţii ale persoanelor care ar fi trebuit să aibă calitatea de autori rezultă că cererile unice de plată au fost completate aşa cum martorii au crezut de cuviinţă, fiind asistaţi şi îndrumaţi de reprezentanţii de la APIA. Bifarea rubricii "cosit" a fost opţiunea aleasă de ei, fără a primi vreo dispoziţie de la recurentă sau de la I. în acest sens. În ceea ce-l priveşte pe martorul K., acesta a susţinut că nu recurenta l-a rugat să se ducă la APIA şi să efectueze demersurile necesare, ci I..
Având în vedere că acuzaţia parchetului este obiectivată pe faptul ca suprafeţele declarate nu au fost exploatate şi folosite efectiv, aşa cum s-a menţionat în cererile unice de plată, recurenta a susţinut că se observă o lipsă a legăturii de cauzalitate între presupusa activitate de instigare şi actele de executare ale adevăraţilor autori. Aşa cum au declarat aceste persoane, niciodată nu le-a cerut şi nu le-a dat indicaţii în legătură cu completarea acestor cereri, opţiunea lor de a alege în campaniile 2012-2014 să bifeze rubrica "cosit" fiind una pur personală (în campania 2011 nu a fost bifată această rubrică).
Or, în atare condiţii, presupusa instigare (care oricum nu este în niciun fel dovedită nici faţă de I., nici faţă de autorii reali) nu are valenţe penale, răspunderea instigatorului rămânând circumscrisă sferei de incidenţă a intenţiei sale.
Referitor la valabilitatea contractului de arendă, recurenta a arătat că instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu ar fi respectată condiţia prevăzută de art. 1838 alin. (1) C. civ., întrucât contractul de arendă încheiat între A. şi I. la 01.04.2011 a fost constatat ca fiind fals şi desfiinţat prin încheierea penală nr. 74/06.06.2022 a Tribunalului Braşov. Deşi s-a reţinut că desfiinţarea în procedura specială prevăzută de art. 5491 C. proc. pen.. nu va aduce atingere contractului în sensul de negotium juris, s-a apreciat că în sensul de instrumentum acest contract nu a fost încheiat în mod valabil. Dată fiind desfiinţarea contractului de arendă, nu poate fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1838 C. civ., respectiv contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar legea nu prevede un caz de confirmare a acestui contract, care ar fi lovit de nulitate absolută.
În opinia recurentei, înlăturarea înscrisului desfiinţat (şi nu anulat) produce efecte ex nunc, motiv pentru care contractul de arendă a fost scos din circuitul juridic începând cu data de 13.10.2022.
Recurenta a învederat că, la momentul întocmirii, contractul de arendă îndeplinea toate condiţiile de validitate, existenţa lui fiind ulterior confirmată de părţi prin încheierea de către I. a unor procuri notariale care aveau ca obiect exercitarea unor drepturi/obligaţii ce luaseră naştere ca urmare a contractului de arendă. Astfel, deşi s-a stabilit cu titlu definitiv că semnătura aplicată pe contract nu îi aparţinea lui I., aceasta avea cunoştinţă de existenţa lui, încheierea procurilor notariale dovedind că a existat o manifestare de voinţă valabilă la încheierea contractului din partea lui I..
Referitor la lipsa urmării imediate a infracţiunii, recurenta a arătat că, observând textul de lege care reglementează infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată, se deduce că urmarea imediată a infracţiunii constă în obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (deci, producerea unei pagube în bugetul Uniunii Europene). În opinia recurentei, în cauză, lipseşte urmarea imediată a infracţiunii, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., fapta nefiind prevăzută de legea penală. Sub acest aspect, recurenta a solicitat să fie avute în vedere declaraţiile martorilor H., R., P., L., O. şi S.. În urma coroborării informaţiilor oferite de martorii audiaţi, care sunt singurele probe de la dosarul cauzei în legătură cu folosirea şi exploatarea terenurilor, se observă că acestea au fost exploatate în permanenţă, atât prin efectuarea lucrărilor de mentenanţă (unde este inclus şi cositul), cât şi prin păşunatul animalelor. Pe cale de consecinţă, în dezacord cu cele reţinute de instanţele de fond şi apel, contractele de prestări servicii sunt reale şi sub nicio formă nu au fost întocmite pro causa.
În opinia recurentei, nu a fost administrată nicio probă directă în acuzare care să demonstreze că terenurile nu au fost lucrate. Din contră, există mai multe depoziţii ale martorilor care susţin că aceste terenuri au fost lucrate în acea perioadă, atât prin păşunatul animalelor, cât şi prin lucrări de întreţinere, inclusiv cosit.
Un ultim argument în susţinerea lipsei tipicităţii obiective a infracţiunii reţinute constă în corecta interpretare a art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, în forma pe care acest act normativ o avea la momentul depunerii cererilor de plată. Analizând aceste texte de lege, instanţele de fond şi de apel au concluzionat că solicitantul trebuia să fie utilizatorul direct al suprafeţei de teren şi că în cauză terenurile ar fi fost exploatate prin păşunat de alte persoane, respectiv martorii H. şi L., motiv pentru care fondurile au fost obţinute pe nedrept.
Observând textele legale incidente indicate anterior, recurenta a susţinut că sumele de bani nu au fost obţinute în mod fraudulos. Normele legale precizează doar că solicitanţii trebuie să exploateze un teren agricol şi să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă, nefiind menţionat în mod expres că exploatarea trebuie făcută personal. Pentru a interpreta corect textul legal este necesar să fie identificat scopul pentru care Uniunea Europeană a înţeles să acorde aceste subvenţii. În opinia recurentei, scopul şi obiectivul propus de Uniunea Europeană a fost acela de a încuraja şi a susţine producătorii agricoli, în vederea întreţinerii terenurilor în mod corespunzător, obiectivul principal fiind acela al eficientizării sectorului agricol. Concluzionând, în ceea ce priveşte plăţile efectuate de A.P.I.A. în prezenta cauză, scopul urmărit de U.E. era acela ca terenurile să nu fie lăsate în nelucrare.
Adevărul judiciar care rezultă din probele din prezentul dosar este acela că terenurile pentru care au fost obţinute subvenţii nu au fost lăsate în nelucrare. Astfel, scopul şi obiectivul principal stabilit de U.E. a fost atins, motiv pentru care art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 ar trebui să primească o interpretare extensivă, care ar conduce la ideea că este necesar ca terenurile să fie exploatate, însă nu în mod obligatoriu de persoanele care depun cereri unice de plată, exploatarea putând fi făcută şi cu ajutorul altor persoane.
Atâta timp cât I. a făcut dovada că are calitatea de arendaş şi a demonstrat că terenurile au fost exploatate atât personal (prin efectuarea lucrărilor de întreţinere), dar şi prin terţi (martorii H. şi L.- păşunatul oilor), textele legale incidente în materie nu au fost încălcate, scopul final, acela al întreţinerii pajiştilor, fiind atins. Observând aceste aspecte, recurenta a susţinut că fondurile nu au fost obţinute pe nedrept, întrucât terenurile în discuţie îndeplineau criteriile legale pentru a fi subvenţionate. Toate aceste aspecte conduc la ideea că urmarea imediată a infracţiunii este inexistentă, fondurile nefiind obţinute pe nedrept.
Pentru toate aceste considerente s-a solicitat, pe latură penală, admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate (implicit şi a sentinţei pronunţate de Tribunalul Braşov) şi pronunţarea unei soluţii de achitare în ceea ce priveşte instigarea la infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 C. pen. – în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 raportat la art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
Pe latură civilă s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi a sentinţei pronunţate de Tribunalul Braşov şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile - în temeiul art. 436 alin. (1) lit. b), art. 448 alin. (2) teza a II-a şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I rap. la art. 25 alin. (5) C. proc. pen.
Prin încheierea nr. 233/RC din 16 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov împotriva deciziei penale nr. 16/Ap din 11 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Braşov – secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021.
Prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Examinând cererile de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a reţinut următoarele:
S-a constatat că decizia nr. 16/Ap din 11 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Braşov – secţia penală (dosarul nr. x/2021) a fost pronunţată în apel şi nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 434 alin. (2) C. proc. pen.. Cererile de recurs în casaţie au fost formulate în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplinesc condiţiile prevăzute art. 436, art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar inculpata A. cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanţa deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.
Cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov, vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Astfel cum rezultă din motivarea căii de atac, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, Curtea de Apel Braşov a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpata A..
Relativ la cele ce precedă, instanţa a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În privinţa cererii de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată A., s-a constatat că aceasta a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., care nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv). În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Cu toate că recurenta inculpată A. a invocat cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., care prevede că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, instanţa a constatat că, în cauză, nu a fost dispusă o soluţie de condamnare, ci una de încetare a procesului penal. Drept urmare, nefiind dispusă o soluţie de condamnare, criticile formulate de aceasta nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat.
În considerarea aspectelor mai sus prezentate, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.., a fost admisă în principiu şi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., iar cererea formulată de recurenta inculpată A. a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Cu ocazia dezbaterilor, la termenul din 28 mai 2024, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea recursului în casaţie, ca nefondat, având în vedere atât faptul că, în cauză, nu au fost efectuate acte de procedură anterior deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, susceptibile să întrerupă cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale şi să susţină aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene, în sensul celor solicitate prin cererea de recurs în casaţie, cât şi jurisprudenţa majoritară a instanţei supreme în materia recursului în casaţie întemeiat pe cazul de casare pevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
Având în vedere că parchetul nu şi-a retras recursul în casaţie, examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte constată următoarele:
În continuare, instanţa reţine că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., dispunându-se încetarea procesului penal.
În cauză, prin sentinţa penală nr. 253/S din 17 noiembrie 2022 a Tribunalului Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 17 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Ulterior, prin decizia penală nr. 16/Ap din data de 11 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 253/S/17.11.2022 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2021, care a fost desfiinţată, în parte, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile formulată de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.
Totodată, prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte fapta de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A., termenul general al prescripţiei răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimului act material al infracţiunii continuate, respectiv 10.11.2014 şi s-a împlinit la 09.11.2022, după trecerea unui interval de 8 ani (pedeapsa prevăzută pentru art. 181 din Legea nr. 78/2000 este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).
Înalta Curte va analiza, cu prioritate, motivul invocat de reprezentantul Ministerului Public, în sensul că instanţa de apel a dat o interpretare eronată celor statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene la 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, în sensul că în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ce nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în cauză, motiv pentru care prescripţia specială nu a operat.
Înalta Curte reţine că, prin raportare la natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 C. proc. pen.., acela de a supune instanţei supreme judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal se poate realiza doar prin raportare la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Hotărârea Curţii Europene de Justiţie C-107/23 PPU, invocată în susţinerea căii de atac, a fost pronunţată la 24 iulie 2023, aşadar anterior deciziei atacate, astfel încât legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal din data de 11 ianuarie 2024 poate fi analizată în raport cu această decizie.
Prin această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că:
1) instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;
2) instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa europeană a statuat că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii. Prin urmare, dispoziţiile dreptului european anterior menţionate obligă instanţele acestui stat membru să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Înalta Curte constată că, în speţă, urmărirea penală a fost începută prin ordonanţa nr. 36/P/2019 din 13 mai 2019 pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prev. de art. 18 alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Ulterior, prin ordonanţa cu acelaşi număr, din 27 mai 2021, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 C. pen.
Aşadar, având în vedere că, în cauză, nu au fost efectuate acte de procedură cu efect întreruptiv al termenului de prescripţie a răspunderii penale anterior datei de 25.06.2018, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, este incidentă doar prima teză a pct. 1 din dispozitivul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că nu este incidentă în speţă teza a II-a a pct. 1 din dispozitivul Hotărârii Curţii de Justiţie Uniunii Europene din 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, în sensul că instanţele sunt obligate să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
În continuare, Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, Curtea de Apel Braşov a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.., faţă de inculpata A..
Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu se analizează corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.." (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).
Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., instanţa analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, prin raportare la legea reţinută prin hotărârea definitivă recurată.
În continuare, Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că: "... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează: "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.
Deopotrivă, instanţa are în vedere şi decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), prin care s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.
Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."
Înalta Curte constată că infracţiunea prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani". Alineatul 2 al aceluiaşi articol reglementează momentul de la care curg aceste termene. Astfel, "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act".
În cauză, inculpata A. a comis ultimul act material al infracţiunii continuate la 10.11.2014, astfel încât termenul general al prescripţiei răspunderii penale, de 8 ani, a curs de la această dată şi s-a împlinit la 09.11.2022.
Relativ la cele ce precedă, având în vedere că la data soluţionării apelurilor, respectiv la 11 ianuarie 2024, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte instigarea la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prevăzută de art. 47 alin. (1) C. pen. raportta la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., Înalta Curte constată că, în mod corect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei pentru comiterea acestei infracţiuni, ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov împotriva deciziei penale nr. 16/Ap din 11 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Conform prevederilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov împotriva deciziei penale nr. 16/Ap din 11 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2024.