Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024
Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (6) şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii în formă continuată a infracţiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.2.2012 – 16.3.2012) şi la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în dauna părţii civile Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a luat act că inculpatul A. nu a fost supus arestului preventiv sau arestului la domiciliu în cauza de faţă.
În baza art. 397 raportat la art. 19 alin. (1), alin. (5), art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi cu referire la art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de către partea civilă Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa în contradictoriu cu inculpatul A..
A obligat inculpatul A. să plătească părţii civile Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa suma totală de 21.092.742,77 RON cu titlu de daune materiale.
II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin decizia penală nr. 112/A/29.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada 14.2.2012 – 16.3.2012, în calitate de administrator în fapt al S.C. B. S.A., în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a schimbat fără respectarea dispoziţiilor legale destinaţia fondurilor obţinute din bugetul Uniunii Europene (suma de 9.413.077,07 RON, provenită din programul Operaţional Sectorial de Mediu, încasată de către S.C. B. S.A. cu titlu de avans în urma acordului contractual încheiat cu beneficiarul S.C. Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa SA), prin dispunerea efectuării a 16 (şaisprezece) plăţi către tot atâţia destinatari, efectuate în legătură cu obligaţii anterioare ale S.C. B. S.A., fără legătură cu obiectul acordului contractual amintit şi anume "Reabilitarea şi extinderea reţelelor de apă şi canalizare Găeşti.
III. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie prin care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând faptul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul A., parchetul apreciind că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta dedusă judecaţii nu s-a împlinit.
În acest sens, a subliniat că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează la fondul legislativ şi interpretativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU s-a pronunţat la data de 24.07.2023, anterior prezentei decizii atacate. Aşadar, legalitatea soluţiei din data de 29.01.2024 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport cu această decizie.
Elementul de noutate în ceea ce priveşte obligativitatea deciziei menţionate constă în aceea că impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dar operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Infracţiunile ce au făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii constând în schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casaţie hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU.
În consecinţă, trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispoziţiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripţie al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
În concret, infracţiunea de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.02.2012 - 16.03.2012) şi la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la un an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni, iar termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani - art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel că termenul de prescripţie generală s-a împlinit în anul 2020.
Contrar argumentelor curţii de apel, cursul urmăririi penale a fost întrerupt prin ordonanţa de începere in rem din 27.06.2016, ordonanţă de efectuare în continuare urmărire penala la 31.10.2017, audiere suspect 06.12.2017, punerea în mişcare a acţiunii penale la 06.12.2017, audiere inculpat la 07.12.2017, rechizitoriul întocmit la 21.12.2017, iar dosarul a fost înregistrat la 22.12.2017 la Tribunalul Bucureşti, existând acte de întrerupere şi în procedura de cameră preliminară anterior Deciziei 297/2018, inclusiv respingerea cererilor şi excepţiilor la 21.03.2018.
În acest sens, a apreciat că începând cu data de 21.03.2018, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 8 ani, care urmează a se împlini la 20.03.2026, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea hotărârii atacate.
IV. Prin încheierea din 17.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 112/A/29.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.
În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie instanţa supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului căii de atac.
V. Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 17.04.2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.
Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.
Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).
Din perspectiva acestui caz de casare, devin incidente două ipoteze distincte şi anume: fie soluţia de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluţia de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reţinut.
În speţă, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menţionate, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării de către Curtea Constituţională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 112/A/29.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii în formă continuată a infracţiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.02.2012 – 16.03.2012) şi la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada 14.02.2012 – 16.03.2012, în calitate de administrator în fapt al S.C. B. S.A., în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a schimbat fără respectarea dispoziţiilor legale destinaţia fondurilor obţinute din bugetul Uniunii Europene (suma de 9.413.077,07 RON, provenită din programul Operaţional Sectorial de Mediu, încasată de către S.C. B. S.A. cu titlu de avans în urma acordului contractual încheiat cu beneficiarul S.C. Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa SA), prin dispunerea efectuării a 16 (şaisprezece) plăţi către tot atâţia destinatari, efectuate în legătură cu obligaţii anterioare ale S.C. B. S.A., fără legătură cu obiectul acordului contractual amintit, şi anume "Reabilitarea şi extinderea reţelelor de apă şi canalizare Găeşti".
În speţă, Ministerul Public a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul A., apreciind că, în realitate, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta dedusă judecaţii nu s-a împlinit, în speţă fiind aplicabilă Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C107/23 PPU.
De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere că infracţiunile ce au făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În consecinţă, s-a apreciat ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018.
Prin urmare, a apreciat că începând cu data de 21.03.2018 (data ultimului act întreruptiv de prescripţie), potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 8 ani, care urmează a se împlini la 20.03.2026.
Procedând la examinarea acestor critici în raport de consideraţiunile de natură teoretică şi faptică anterior menţionate, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor, dreptul Uniunii Europene aplicându-se cu prevalenţă faţă de dreptul intern.
De asemenea, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 325 din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleaşi măsuri pe care le iau pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare, fără a aduce atingere altor dispoziţii ale tratatelor.
Din acest punct de vedere, este indiscutabilă supremaţia dreptului unional, însă, în acelaşi timp, este necesar a fi făcută precizarea că în ceea ce priveşte conflictele de legi în timp sau existenţa unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, regula de bază impune aplicarea normelor mai puţin severe. Astfel, în Constituţia României, la art. 20 alin. (2) se prevede că: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Revenind la cauza pendinte, instanţa de casaţie constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea 78/2000.
În această ordine de idei, astfel cum s-a precizat anterior, Înalta Curte recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în faţa legilor interne, şi, în limitele competenţelor Uniunii, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia.
Însă, este de precizat că prioritatea/preeminenţa/primordialitatea dreptului Uniunii Europene nu se manifestă în raport cu Constituţia României şi/sau orice altă normă de rang constituţional, astfel cum sunt, prin excelenţă, dispoziţiile CEDO care asigură un standard superior de protecţie a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituţie], ci vizează exclusiv dispoziţiile contrare din "legile interne".
Aşadar, chiar admiţând supremaţia dreptului Uniunii, Înalta Curte este obligată să verifice dacă prin lăsarea ca neaplicate a dispoziţiilor legale naţionale nu se încalcă drepturile fundamentale ale omului şi principiile de bază ale procesului penal, recunoscute de legislaţia naţională, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi chiar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sau dispoziţiile cuprinse în alte tratate.
Astfel, ori de câte ori efectele substanţiale ale unei act judiciar interferează cu protecţia unui drept fundamental, orice instanţă judecătorească (orice jurisdicţie penală), în limitele competenţei sale, este obligată să identifice şi să statueze motivat care este standardul de drept – noţiune comprehensivă ce reuneşte atât normele juridice (principii şi reguli) cât şi dreptul de sorginte jurisdicţională (jurisprudenţele obligatorii) – incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranşa în baza acestuia raportul juridic litigios.
Aşa fiind, Înalta Curte – ca, de altfel, orice instanţă judecătorească – este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluţia pe care urmează să o pronunţe influenţează indeniabil protecţia drepturilor fundamentale.
Înalta Curte apreciază că realizarea justiţiei într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularităţile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudenţa CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecţie a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convenţional.
Înalta Curte remarcă din prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranţei publice sau al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al drepturilor şi libertăţilor altuia, al prevenirii dezordinii şi delincvenţei. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenţia europeană, statelor le este permis, în anumite circumstanţe, să deroge de la obligaţiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Dar chiar şi în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la obligaţia interzicerii torturii, a sclaviei şi a neretroactivităţii legii penale mai severe, respectiv a retroactivităţii legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).
Deopotrivă, este rolul instanţelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.
Prin urmare, în opinia Înaltei Curţi atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecţia persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.
Aceasta este şi viziunea Curţii Constituţionale care a apreciat că în caz de coliziune a unui tratat cu însăşi Constituţia, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituţie impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecinţă, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispoziţiile constituţionale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituţie sau deciziile Curţii Constituţionale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, aşa încât nu s-ar putea reţine cu prioritate standardul unional al protecţiei drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituţional.
Astfel, Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de a doua. Şi această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecţia unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C 275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].
Deopotrivă, este rolul instanţei supreme de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept, în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului.
Concluzionând, Înalta Curte constată că a îmbrăţişa punctul de vedere al parchetului, în sensul de a da prevalenţă dreptului Uniunii Europene, respectiv de a lăsa neaplicată Decizia nr. 297/2018 Curţii Constituţionale a României, ar însemna aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul inculpatului, aspect ce ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia.
De asemenea, aplicarea legii în această manieră ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei în toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate. Practic, aplicând legea naţională, se asigură garanţiile reglementate în Convenţia europeană a drepturilor Omului şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar şi o protecţie superioară. Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale care asigură o protecţie mai largă.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere şi faptul că succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, o infracţiune de corupţie sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii.
Referitor la natura şi efectele Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională în considerarea principiului legalităţii, Înalta Curte reţine:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că: " ... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Curtea Constituţională a reţinut în paragraful 76 că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate."
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează: "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.
Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Instanţa supremă a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Prin urmare, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile ataşate principiului legalităţii ori al neretroactivităţii legii penale mai severe atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine că în măsura în care în dreptul naţional normele care au reglementat prescripţia, astfel cum au fost sancţionate de Curtea Constituţională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, nu au prevăzut prescripţia specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispoziţiilor privind prescripţia, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situaţii fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie aplicabil.
În acest context jurisprudenţial obligatoriu, în ceea ce priveşte temeinicia soluţiei instanţei de apel relativ la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte reţine următoarele:
Raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea 78/2000 (legea în vigoare după data de 01.02.2014, apreciată ca fiind mai favorabilă de instanţa de apel) raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.2.2012 – 16.3.2012) şi la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă de la data săvârşirii ultimului act material, respectiv 16.03.2012.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanţa de apel (C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, termenul general de prescripţie era împlinit la 15.03.2020, anterior pronunţării deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.
În consecinţă, în mod corect, instanţa care a soluţionat cauza a apreciat că este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluţia dispusă faţă de inculpat prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 720 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.
Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 720 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2024.