Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de petentul A., constată următoarele:
Prin încheierea din data de 20 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (1), art. 34 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 42 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004, art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 56 alin. (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, în esenţă, Înalta Curte, a reţinut că petentul A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 34 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 42 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004, art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022.
În motivarea excepţiei, s-a susţinut că, Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor contravine Constituţiei României, iar modificările ulterioare la aceasta au fost făcute în grabă, din cauza procedurii de aderare a României la spaţiul Schengen. A criticat dispoziţiile legale care au permis transformarea procurorilor în judecători, deşi art. 125 şi art. 132 din Constituţia României separă cele două cariere.
Prin urmare, a arătat că s-a produs o discriminare în justiţia din România, unde există judecători care au promovat în funcţie pe bază de concurs, având o activitate profesională desfăşurată cu onestitate şi devotament, care nu au sărit peste etapele necesare promovării, dar există şi procurori transformaţi în judecători, pe bază de cerere şi cu susţinerea unui interviu, care, în toată cariera lor profesională, contrar art. 132 din Constituţia României, şi-au desfăşurat activitatea profesională sub control ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei, având gradele profesionale pe care şi le-au dobândit în cariera de procuror.
Prin cea de a doua cerere de completare a sesizării Curţii Constituţionale a României, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen.
Înalta Curte, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 56 alin. (3) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen. nu vizează aspecte care să pună în discuţie însăşi admisibilitatea plângerii şi nu au legătură cu soluţionarea cauzei, aşa încât sesizarea instanţei de control constituţional nu ar prefigura niciun efect asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza cu nr. x/2023, având ca obiect plângerea formulată de petent împotriva Ordonanţei de clasare nr. 1727/P/2022 din data de 24 iulie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Ca atare, a apreciat instanţa că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile anterior menţionate contravin articolelor din Constituţia României mai sus menţionate, în realitate, prin criticile formulate se tinde la modificarea dispoziţiilor legale. Însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Or, modificarea Legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi a oricăror altor legi sau a C. proc. pen., reprezintă o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, s-a avut în vedere că, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
În consecinţă, reţinând că, în cauza de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. art. 1 alin. (1), art. 34 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 42 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004, art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 56 alin. (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 18.06.2024, sub nr. x/2023/a2.1.
În cauză, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 18.09.2024, cu citarea recurentului inculpat şi asigurarea apărării, iar cu prilejul dezbaterilor s-au luat concluziile apărării şi ale parchetului asupra prezentei căi de atac, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părţii introductive a prezentei decizii.
Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Preliminar, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi Decizia nr. 3991/9.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că referitor la condiţia ca excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită pentru excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 34 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 42 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004.
Astfel, se reţine că Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost în vigoare de la data de 27 septembrie 2004 până la 15 decembrie 2022, astfel că, la momentul formulării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României de către petent, respectiv la data de 06.03.2024, aceasta nu mai era în vigoare, fiind abrogată de Legea nr. 303/202
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 56 alin. (3) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că primele trei condiţii, prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 sunt îndeplinite, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor anterior menţionate a fost invocată de petentul A. într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de petent împotriva Ordonanţei de clasare nr. 1727/P/2022 din data de 24 iulie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Prin sintagma "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" se înţelege că o normă legală are legătură cu soluţionarea cauzei atunci când de modul în care este interpretată şi aplicată depinde hotărârea ce se va pronunţa, fiind esenţială pentru rezolvarea respectivei pricini. Instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.
În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, cu ale cărei considerente este întru totul de acord, Înalta Curte constată că excepţia invocată nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile. art. 1 alin. (1), art. 80 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), art. 107 alin. (1) şi (2), art. 194 alin. (1), art. 195 alin. (1) şi (2) şi art. 196 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 56 alin. (3) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 146/23.07.2012, excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 78/2000, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 314, art. 315 şi art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor anterior menţionate, ci modificarea şi completarea acestora.
Însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de petent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Concluzionând, în acord cu cele reţinute prin încheierea recurată, Înalta Curte constată, prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a motivelor invocate de către petentul A., faptul că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-petent, în cuantum de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 20 martie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-petent, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2024.