Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024
Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 322 din data de 24 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia penală s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. rap. la art. 79 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracţiunii de conducere fără permis prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. (faptă din data de 14.10.2023).
În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. rap. la art. 79 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din C. pen. (faptă din data de 14.10.2023).
În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., de a conduce vehicule din categoriile AM, A1, A2, A, B1, B, BE, C1, C1E, C, CE, D1, D1E, D, DE, Tr, Tb sau Tv pe drumurile publice, pe o perioadă de 3 (trei) ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului a cărui exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, l-a care s-a adăugat sporul obligatoriu de 6 luni închisoare (1/3 din 1 an şi 6 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de 66 alin. (1) lit. i) C. pen., de a conduce vehicule din categoriile AM, A1, A2, A, B1, B, BE, C1, C1E, C, CE, D1, D1E, D, DE, Tr, Tb sau Tv pe drumurile publice, pe o perioadă de 3 (trei) ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului a cărui exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă a închisorii durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, în cauză, de la 14.10.2023 la zi.
În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 4000 RON (din care suma de 1000 RON aferentă fazei de urmărire penală).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 935/A din data de 8 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 322 din 24 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia penală, dispunându-se obligarea apelantului inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi deducerea din pedeapsa aplicată acestuia, în temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., a duratei reţinerii şi arestării preventive de la 14.10.2023 la zi.
Instanţa de apel a reţinut, în fapt, că, la data de 14.10.2023, în jurul orelor 15:04, inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe şos. x, având dreptul a conduce suspendat şi la aceeaşi dată, în jurul orelor 16:00, la sediul I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti, inculpatul a refuzat recoltarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive, faptele astfel săvârşite întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. şi refuz sau sustragere de la recoltarea de mostre biologice, prev. de art. 337 din C. pen., ambele în stare de recidivă postexecutorie.
Sub aspectul pedepselor aplicate, curtea a constatat că acestea au fost determinate cu respectarea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen. privind pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie.
*****
Împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A..
În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dispus condamnarea sa la pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca efect al nevalorificării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi, anterior pronunţării deciziei în apel, formulase un denunţ ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurentul inculpat a precizat că, în acest ultim dosar, s-a început urmărirea penală in personam încă din luna februarie 2024, astfel că în cauză se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, potrivit cărora: "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 lit. h) beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".
Or, făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 3/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 2 aprilie 2018) şi prin Decizia nr. 79/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 31 ianuarie 2022), inculpatul A. a apreciat că se află în ipostaza persoanei care a denunţat o infracţiune gravă, pentru care s-a început urmărirea penală in personam până la soluţionarea definitivă a cauzei, astfel că beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 17 octombrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 28 noiembrie 2024, recurentul inculpat a fost prezent personal în stare de detenţie şi asistat de avocat ales, concluziile formulate de acesta, dar şi de reprezentantul Ministerului Public cu privire la calea extraordinară de atac fiind detaliat redate în partea introductivă a prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.
Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.
Este cazul manifestării de voinţă a unui inculpat intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, manifestare al cărei conţinut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acesteia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia, după caz, direct pe calea recursului în casaţie.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurentul inculpat A. în cauza de faţă vizează faptul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi, în opinia sa, erau îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine această cauză de reducere a pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile recurentului inculpat nu aduc în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În acest sens, reţine că, potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, în forma în vigoare începând cu data de 09 iulie 2023, subsecvent modificărilor aduse prin Legea nr. 200/2023 (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 616 din 6 iulie 2023) "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 lit. h) beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".
Dispoziţiile art. 2 lit. h) din acelaşi act normativ prevăd că "infracţiunea gravă este infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: genocid şi infracţiuni contra umanităţii şi infracţiuni de război, infracţiunile contra securităţii naţionale, terorism, omor, infracţiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 10 ani".
Statuând asupra naturii instituţiei juridice reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 3/2018, a stabilit că aceasta reprezintă o cauză legală speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
În acelaşi sens a statuat instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi prin Decizia nr. 79/2021, prin care s-a stabilit că "aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală, este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului" (s.n).
În acest context normativ şi jurisprudenţial, se impune observaţia de principiu că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie esenţialmente o chestiune de apreciere a instanţelor de fond şi/sau de apel, acestea fiind singurele în măsură, aşadar, să evalueze şi să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave.
Înalta Curte constată că, în speţă, recurentul inculpat A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de casaţie legalitatea pedepselor individuale sau a celei rezultante aplicate în raport cu particularităţile faptice şi juridice reţinute prin decizia recurată, ci tinde, în realitate, la reevaluarea însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor de către instanţa de apel, în unicul scop al recunoaşterii unor efecte juridice diferite în privinţa tratamentului sancţionator.
Sub acest aspect, se constată, însă, că prin încheierea din data de 18 iunie 2024, prealabil începerii dezbaterilor asupra apelului, Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală a cenzurat susţinerile inculpatului A. privind efectele ce ar trebui asociate denunţului său, constatând că infracţiunea ce face obiectul cercetărilor în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este o infracţiune de înşelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen., ce nu se regăseşte printre infracţiunile grave, enumerate limitativ în cuprinsul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002.
Statuând astfel, instanţa de apel a cenzurat în mod implicit solicitarea recurentului inculpat A. de valorificare, în beneficiul său, a cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulativ prevăzute de lege pentru aplicarea acestui cauze de atenuare.
Din această perspectivă, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea pedepsei aplicate recurentului, prin raportare la datele particulare ale speţei, ci chiar datele în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi 447 din C. proc. pen.
Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului recursului în casaţie la chestiuni de legalitate strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru casarea hotărârii definitive, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanţei de recurs în casaţie este confirmată de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exemplificativă în materia de referinţă fiind decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanţei supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză".
Suplimentar acestor argumente, Înalta Curte constată, în final, că pedepsele aplicate recurentului inculpat A., de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. şi de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 337 din C. pen., ambele stabilite în condiţiile reţinerii incidenţei art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen. şi art. 79 alin. (3) din C. pen., se află în limitele legale corespunzătoare minimului de 6 luni închisoare şi maximului de 3 ani închisoare (în cazul primei infracţiuni) şi, respectiv, minimului de 1 an închisoare şi maximului de 5 ani închisoare (în cazul celei de-a doua infracţiuni).
Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele invocate de recurentul inculpat nu se circumscriu, în mod efectiv, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.