Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019* (prin regulator de competenţă) având ca obiect contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 8483/21.02.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, reclamanta Parohia Dudeşti Cioplea I a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei şi pe fond admiterea cererii nr. x/23.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 20 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1019 din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Dudeşti Cioplea I prin care a solicitat admiterea căii de atac a recursului, anularea Deciziei nr. 8483/21.02.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea comisiei Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menţionată, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a considerat în mod eronat că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 9 ha, situat în Bucureşti, pe malul stâng al râului Dâmboviţa în lunca Dudeşti, deşi la dosarul aferent cererii au fost depuse o serie de înscrisuri care atestă calitatea de proprietară a unităţii de cult asupra imobilului în cauză.
În această categorie menţionează procesul-verbal nr. x din 10 februarie 1942 şi procesul-verbal de revizuire nr. x din 12 februarie 1942, întocmite de Primăria Comunei Suburbane Dudeşti Cioplea, Comisia de Inventarierea Imobilelor Publice, din care reiese că în patrimoniul Parohiei Dudeşti Cioplea exista terenul viran în suprafaţă de 94904 mp, iar pe schiţa imobilului era menţionat proprietatea Parohii Dudeşti.
De asemenea, în Formularul de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Vechiul Regat şi Basarabia, aparţinând Comunelor, Ţinuturilor şi Statului (Ministerul Inventarului Avuţiilor Publice), în averea Bisericei Parohiei Dudeşti Sf. Nicolae figura un teren în suprafaţă de 94.804 mp, fiind menţionat că proprietatea a fost dobândită prin posesie faptică, aşa cum era specificat şi la celelalte imobile ale unităţii de cult.
Mai arată recurenta-reclamantă că în registrele inventar ale parohiei din anii 1948-1949 si 1950 apare înregistrat imobilul teren în suprafaţă de 9 ha (2 loturi de cate 4, respectiv 5 ha), situat în Municipiul Bucureşti, pe malul stâng al râului Dâmboviţa în lunca Dudeşti, cu menţiunea împroprietărire din anul 1864, aspect precizat şi într-o Notă oficială de pe inventarul Parohiei Dudeşti Cioplea, din anul 1902 (mapa 21, nr. 10, voi. 15/4/1902 - Ministerul Cultelor şi Artelor - Serviciu Inventarierii averilor şi Veniturilor Bisericeşti şi al Controlului Mănăstirilor înzestrate).
Acelaşi imobil mai sus-menţionat figurează şi în Procesul-verbal de inspecţie întocmit de Arhiepiscopia Bucureştilor la 16 noiembrie 1928.
În sprijinul dovezii dreptului de proprietate enumeră şi înscrisurile constând în declaraţii ale părintelui paroh al unităţii de cult din anii 1942/1943, 1946/1947, în vederea impozitării terenului prin echivalent, în care se precizează că terenul în cauză este proprietatea parohiei şi provine din împroprietărirea de la 1864.
Arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond a interpretat restrictiv termenul de însurăţei, menţionat în tabelul anexă la înscrisul "Actul de improprietarire anul 1878 Luna octombrie an 31 dile…", care ar viza doar persoane fizice, nu şi parohia.
În realitate, noţiunea includea, pe lângă ţăranii împroprietăriţi conform legii rurale din 1864, şi alte categorii de beneficiari, respectiv biserica, trecută în tabelul celor împroprietăriţi.
Referitor la preluarea abuzivă, afirmă că prima instanţă nu a constatat corect faptul că preluarea a fost făcută fără titlu, nefiind emis vreun decret ori alt act de expropriere în acest sens.
Precizează că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi restituite imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public, astfel că lipsa decretelor de expropriere nu este suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare.
Mai arată recurenta-reclamantă că judecătorul fondului nu a aplicat prevederile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea articolului 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, care instituie o prezumţie a preluării abuzive a imobilului de către stat atunci când nu se poate face dovadă formală a preluării abuzive în perioadă de referinţă, iar imobilul se regăseşte ori s-a regăsit în patrimoniul statului.
4. Apărările formulată în cauză
Intimata reclamantă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte constată că prin declararea căii de atac a recursului este supusă controlului judiciar verificarea legalităţii Deciziei nr. 8483/21.02.2019 prin care intimata-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de către recurenta-reclamantă, cu privire la restituirea terenului în suprafaţă de aproximativ 9 ha, situat în municipiul Bucureşti, pe malul stang al raului Dambovita, in lunca Dudesti, intrucat nu a facut dovada proprietatii asupra imobilului si nici dovada preluarii abuzive a acestuia, in perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată, reţinând, în esenţă, faptul că partea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar a folosinţei acestuia, şi nici a preluării abuzive a acestuia de către Statul Român, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acord cu dezlegarea primei instanţe, inclusiv în ce priveşte argumentaţia pe care se fondează, Înalta Curte reţine că, în urma propriului demers de analiză a faptelor şi normelor incidente cauzei, dispoziţiile normative pretins a fi interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de fond prevăd următoarele:
- art. 1 alin. (1): "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (…) (5) Valoarea terenurilor care nu pot fi retrocedate în natură se stabileşte potrivit valorii de circulaţie la momentul emiterii deciziei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.";
- art. 4: "(1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare. (2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Textele normative citate anterior conferă cultelor religioase măsuri reparatorii pentru bunurile imobile care s-au aflat în proprietatea lor şi au fost preluate abuziv de către Statul Român, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., solicitantul trebuie să dovedească faptul că deţinea un titlu de proprietate asupra bunului ce face obiectul cererii de restituire la momentul preluării sale abuzive, simpla dovadă a posesiei bunului imobil nefiind suficientă pentru a permite admiterea cererii de retrocedare.
Astfel cum a argumentat şi prima instanţă, Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, au creat un standard permisiv de probă, fiind vorba despre începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, fundamentează prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. O astfel de prezumţie este stabilită legal în referire la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, deoarece, în lipsa unei probe contrare, persoana individualizată în actul respectiv este presupusă că deţinea imobilul sub nume de proprietar.
Examinând documentaţia existentă la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că nu există niciun titlu translativ sau declarativ de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9 ha, recurenta reclamanta neprezentând în acest sens un contract de vânzare - cumpărare, donaţie, schimb sau un act juridic de partaj cu privire la bun, din care să rezulte dobândirea imobilului în proprietate.
De asemenea, nu a fost probată existenţa vreunui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus sau să se fi pus în executare pretinsa măsură a preluării abuzive a imobilului litigios, situaţie în raport cu recurenta reclamantă nu poate beneficia, după cum dispun prevederile art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000 raportate la pct. 3 şi 4 din Normele metodologice, de prezumţia relativă că deţinea imobilul litigios sub nume de proprietar la data pretinsei pierderi a posesiei sale.
Înscrisurile depuse la primul termen de judecată în calea extraordinară de atac, constând în Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 şi Decretul nr. 279 din 7 iunie 1957, ambele emise de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române nu fac dovada exercitării atributelor dreptului de proprietate pentru imobilul teren în suprafaţă de aproximativ 9 ha, situat în municipiul Bucureşti, pe malul stâng al râului Dâmboviţa Lunca Dudeşti, pentru a deveni operabilă prezumţia existenţei dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra imobilului, la data preluării abuzive, în sensul cerut de normele juridice enunţate anterior.
Prin Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 era declarat de utilitate publică, expropriat şi trecut în proprietatea statului "terenul proprietatea Parohiei Dudeşti Cioplea în suprafaţă de 6900 mp din Bd. x nr. 214", conform alin. (1), fiind vorba despre un alt imobil decât cel din prezenta cauză, iar potrivit Decretului nr. 279 din 7 iunie 1957, terenurile expropriate în baza alin. (1) (al părţii reclamante) şi alin. (2) din Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 au fost restituite foştilor proprietari.
Simpla menţiune din Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 privind trecerea în proprietatea statului a terenului din proprietatea Parohiei Dudeşti Cioplea în suprafaţă de 6900 mp situat în Bd. x nr. 214 nu este suficientă, prin ea însăşi, nefiind coroborată cu alte înscrisuri evocatoare pentru dovedirea dreptului de proprietate al recurentei reclamante, să determine pronunţarea unei soluţii contrare faţă de cea dispusă de prima instanţă.
Totodată, analizând sentinţa civilă nr. 4072 din 1 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, aflată la dosar curte, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2089 din 31 martie 2021, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 restituirea imobilului teren în suprafaţă de 78.978 mp teren agricol, situat la nivelul anilor 1950 în Bucureşti, bd. x (fost Dudeşti - Pulberărie) nr. 214, cu următoarele vecinătăţi: Nord - Şos Dudeşti Pulberărie, Sud - drum comunal, Est - A., Vest - B., teren dobândit prin împroprietărire de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 - fără acte.
Cererea a fost respinsă prin Decizia nr. 3382/27.05.2015 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, soluţie confirmată definitiv în cadrul litigiului dedus judecăţii, reţinându-se, în esenţă, inexistenţa unui drept de proprietate al părţii reclamante asupra terenului litigios, pentru a intra sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000.
Aşadar, nu a fost dovedit dreptul de proprietate al recurentei reclamante nici asupra imobilului descris mai sus, menţionat în cuprinsul Decretului nr. 217 din 5 septembrie 1950.
În raport de limitele prevăzute de dispoziţiile art. 492 C. proc. civ. sub aspect probatoriu, Înalta Curte observă că din cuprinsul înscrisurilor depuse nu pot fi decelate caracteristici care ar determina o suprapunere topografică, chiar şi parţială, a celor două terenuri în cauză, în absenţa oricăror alte indicii concrete care să permită concluzia stabilirii unei echivalenţe între imobilele respective, atât din punct de vedere al suprafeţelor diferite ale celor două terenuri, cât şi sub aspectul amplasării acestora.
În consecinţă, fără a putea efectua alte verificări de fapt, prohibite în aceasta fază procesuală, înscrisurile menţionate nu susţin convingător existenţa dreptului de proprietate asupra terenului litigios.
În continuare, examinând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte reţine atestarea, la nivelul anilor 1941 - 1942, de către autorităţile statale doar a unei posesii faptice exercitată de Parohia Dudeşti Cioplea I cu privire la bun, aspect consemnat expres atât în adresa nr. x/11.11.1941 emisă de Primăria comunei suburbane Dudeşti Cioplea, cât şi în procesul-verbal nr. x/10.02.1942 emis de Primăria comunei suburbane Dudeşti Cioplea - Comisia de Inventarierea Imobilelor Publice, terenul în suprafaţă de 94.904 mp fiind inventariat ca aparţinând comunei, iar nu Parohiei, căreia i s-a consemnat doar dreptul de folosinţă .
În aceeaşi linie se înscriu şi celelalte înscrisuri invocate de către recurenta reclamantă în sprijinul existenţei dreptului de proprietate asupra terenului litigios, respectiv cel intitulat "Formular de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Vechiul Regat şi Basarabia" (aflat la dosar fond), adresa nr. x/1.06.1907, emisă de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei în care se face referire la o tabelă de împroprietărire ce ar cuprinde un teren dat bisericii la împroprietărire, "Actul de improprietarire anul 1878 Luna octombrie ân 31 dile…", urmat de un tabel cu titlul "copie Comuna Dudesti Tablou de săteni înpropietariti in Vatra Vacareasca, comuna numită Progresu, data sub Ad-ţia acestei Comune, care înproprietărire, este facuta in anul 1879 ca însurăţei" sau Registrul referitor la bunurile imobile situate în Comuna Dudeşti Cioplea, în care la poziţia 34 apare terenul agricol în suprafaţă de 94.904 mp, fiind menţionată doar folosinţa, ori Registrul inventar din 1950 în care sunt enumerate terenuri arabile in suprafete de 8 ha, 4 ha si 5 ha şi din care lipseşte orice indicaţie despre vreun titlu de proprietate al recurentei pârâte. În plus, nici adresa nr. x/18.04.2018 emisa de Arhivele Naţionale-Biroul Judeţean Ilfov nu identifică vreun document de natura celui solicitat de recurenta-reclamantă care să ateste existenţa dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul cererii de retrocedare.
Astfel cum a argumentat şi prima instanţă, nici în evidenţele Bisericii Ortodoxe Române, bunul imobil litigios nu a fost consemnat în mod expres ca reprezentând proprietatea recurentei-reclamante, ci a fost încadrat în categoria "sesiunea parohială" într-un Proces-verbal de inspecţie din data de 16.11.1928 al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu consemnarea expresă la linia "Cât a primit prin reforma agrară: nimic" . În sens similar şi Registrul inventar din anii 1948 – 1949 atestă existenţa unei "sesii parohiale" pentru teren; nici înscrisul intitulat Notă oficială întocmită la nivelul anului 1902 nu afirmă un drept de proprietate în acest sens, ci o evidenţă a inventarului Parohiei Dudeşti Cioplea.
Înalta Curte împărtăşeşte opinia judecătorului fondului referitoare la aplicabilitatea art. XIV şi art. XX din Legea nr. 1014/1864 pentru regularea proprietăţii rurale care prevedeau următoarele:
"Locurile de islaz (imaş), arătură şi fâneaţă, care prin legi speciale, stăpânii de moşii sunt datori a da preoţilor bisericilor săteşti, nu se ating prin decretul de faţă. Aceste locuri vor urma şi în viitor a servi pentru întreţinerea clerului din respectivele comune;"
"Toate locurile şi clădirile din cuprinsul vetrei satului, care după articolele de mai sus nu rămân nici în proprietatea sătenilor, nici în a stăpânului de moşie, precum: bisericile, cimitirele, casele comunale, şcolile, casele şi îngrăditurile menite şi făcute de comună pentru preoţii bisericilor, pieţele, uliţele şi locurile ocupate de pătule (coşere) şi alte stabilimente comunale astăzi în fiinţă, rămân proprietatea comunelor rurale, fără despăgubire."
Din lectura celor două articole anterior citate nu rezultă faptul că ar fi avut loc o împroprietărire a parohiei recurente, ci doar că aceasta avea doar folosinţa bunului imobil.
După cum în mod corect a punctat judecătorul fondului cauzei, nici dispoziţiile normative din Legea pentru învoielile agricole din 1907, din Legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat din 1921 ori cele din Legea pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu conduc la concluzia retrocedării averilor confiscate la nivelul anului 1863, un text explicit în acest sens nefiind identificat, pentru a concluziona că terenurile deţinute ca sesie parohială începând cu anul 1864 deveneau proprietatea Bisericii.
În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că recurenta-reclamantă nu a depus înscrisuri nici în faza de judecată a recursului care să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafaţă de aproximativ 9 ha, situat în municipiul Bucureşti, pe malul stâng al râului Dâmboviţa in lunca Dudesti, la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului sau dovada preluării abuzive acestuia de către statul român de la partea reclamantă.
În atare condiţii, instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată (forma în vigoare la data actului litigios) raportate la pct. 3 şi 4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, nefiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Dudeşti Cioplea I împotriva sentinţei civile nr. 1019 din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.