Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Program Operaţional Competitivitate şi Ministerul Investiţiilor şi Fondurilor Europene, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul "Platforma inovativă de analiză a imaginilor bazată pe Inteligenţa Artificială pentru detectarea afecţiunilor pulmonare, inclusiv cele cauzate de COVID-19", cod SMIS 142764, beneficiar A. S.R.L. nr. 184349/31.10.2023 şi obligarea pârâţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea acestui litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2 din 8 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Program Operaţional Competitivitate şi Ministerul Investiţiilor şi Fondurilor Europene, s-a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare x/31.10.2023 până la pronunţarea instanţei de fond şi au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10.050 RON cheltuieli de judecată cu onorariu avocat redus.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2 din 8 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că, în ceea ce priveşte admiterea de către instanţa de fond a cererii de suspendare, atât soluţia pronunţată, cât şi considerentele dezvoltate, prin care s-a ajuns la această soluţie se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Referitor la pretinsa incidenţă a cazului bine justificat, a arătat că intimatul-reclamant nu a prezentat argumente de natură a evidenţia un potenţial viciu, fie de drept procedural, fie de drept material, de o asemenea amploare încât, fără a antama fondul litigiului, instanţa ar fi putut fi în măsură să pronunţe o soluţie în sensul dorit de acesta, respectiv de suspendare a executării Procesului-verbal.
Pe de altă parte, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa nu poate aprecia discreţionar necesitatea unei asemenea măsuri, ci doar prin raportare la probele administrate în cauză, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond, conţinutul actului administrativ, condiţie care nu a fost îndeplinită în speţa de faţă atât timp cât argumentele intimatului se identifică şi se confundă cu cele pentru anularea actului, presupunând cercetarea temeinică şi aprofundată a fondului dreptului, aşa cum în mod viciat a şi procedat prima instanţă.
Din contră chiar, toate susţinerile intimatului au vizat aspecte referitoare la fondul dreptului său, argumente care converg spre o pretinsă inexistenţă a faptelor sancţionate şi a căror analiză ar face de prisos acţiunea în anulare atât timp cât toate aceste chestiuni au făcut obiectul analizei instanţei învestite cu cererea de suspendare, lucru care, evident, este în contradicţie cu sensul şi scopul măsurii suspendării executării actului administrativ prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Astfel, deşi instanţa arată în hotărâre ce anume ar trebui să urmărească în analizarea condiţiilor de admisibilitate (pag. 19 parag. 6 şi 7), la momentul când efectiv trece la motivarea hotărârii o face cu încălcarea prevederilor legale.
Cu alte cuvinte, analiza prin care instanţa a ajuns la concluzia mai sus citată a depăşit limitele legale impuse de lege, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ.
În acest context, recurentul a arătat că reiterează criticile dezvoltate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei la cererea de suspendare şi solicită înlăturarea argumentelor reţinute de instanţa de fond cu privire la chestiunile de fond, pe considerentul că acestea, în primul rând, nu trebuiau să facă obiectul analizei instanţei sesizata cu soluţionarea cererii de suspendare, iar, în al doilea rând, acestea se dovedesc a fi oricum netemeinice prin prisma celor detaliate la fondul cauzei.
Curtea de Apel Ploieşti a intrat într-o veritabilă cercetare a fondului dreptului, analizând şi expunând păreri cu privire la chestiuni care exced analizei formale specifice unei cereri de suspendare.
În concluzie, în mod greşit prima instanţă a apreciat că intimatul ar fi creat o îndoială serioasă în privinţa legalităţii procesului-verbal a cărei suspendare se solicită.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, a enunţat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 care definesc paguba iminentă, susţinând că pentru a dispune suspendarea executării trebuie dovedită iminenţa producerii prejudiciului material. În acest sens, în practica judiciară, doctrina s-a pronunţat cu privire la paguba iminentă, în sensul că trebuie administrate probe cu privire la iminenţa producerii unei pagube în cauzele având ca obiect suspendarera executării unui act administrativ. în cauză, nu s-a făcut o asemenea dovadă.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat să se constatate incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Astfel, în ultimul paragraf, şi singurul din sentinţa pronunţată de instanţa de fond, aceasta reţine incidenţa art. 451 şi 452 C. proc. civ., menţionând faptul că având în vedere că Ministerul a căzut în pretenţii, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 10.050 RON, redus (fără a menţiona nici măcar suma de la care acesta a fost redus!) şi taxa judiciară de timbru în sumă de 50 de RON.
În opinia sa, Decizia nr. 3/2020 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, nu îi poate fi opusă, în condiţiile în care ceea ce s-a stabilit prin această decizie că excede motivelor de casare, prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8, este stabilirea proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea şi valoarea cauzei. Or, în speţă lipseşte tocmai analizarea acestor cheltuieli raportat la complexitatea şi valoarea cauzei.
Criteriul "volumul de muncă" şi "gradul de complexitate" nu sunt deloc dezvoltate în cuprinsul sentinţei. Or simpla enumerare a unor criterii nu întruneşte exigenţele motivării cerute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Faţă de cele de mai sus, a apreciat că Decizia ICCJ nr. 3/2020 are în vedere hotărâri care respectă exigenţele unei motivări, prin urmare stabilirea proporţionalităţii cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat are la bază o motivare, nu şi atunci când instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată fără niciun fundament.
Raportat la proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă necesar pentru pregătirea apărării, instanţa trebuie să facă o reevaluare asupra acestor aspecte şi să dispună reducerea onorariului de avocat, prin cenzurarea inclusiv a sumei reduse de 10.050 RON.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În esenţă, a susţinut că sentinţa este legală sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
Astfel, contrar susţinerilor MIPE, societatea a invocat argumente pertinente care au evidenţiat dubii privind legalitatea procesului-verbal şi care au putut fi analizate de instanţă fără a intra în cercetarea fondului.
A mai susţinut că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, criticile privind cheltuielile de judecată neîncadrându-se în prevederile art. 488 C. proc. civ.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Program Operaţional Competitivitate şi Ministerul Investiţiilor şi Fondurilor Europene, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul "Platforma inovativă de analiză a imaginilor bazată pe Inteligenţa Artificială pentru detectarea afecţiunilor pulmonare, inclusiv cele cauzate de COVID-19", cod SMIS 142764, beneficiar A. S.R.L. nr. 184349/31.10.2023 şi obligarea pârâţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea acestui litigiu.
Prin sentinţa recurată, cererea de suspendare a fost admisă, pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Fondurilor Europene formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurentul-pârât care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanţa de fond nu a motivate hotărârea sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.
Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată şi la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, fiind motivată sub toate aspectele, inclusiv privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În concret, în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtilor la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a reţinut că, în baza art. 453 C. proc. civ., deoarece au căzut în pretenţii, va dispune obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 10.050 RON cheltuieli de judecată cu onorariu avocat redus, constând în taxa de timbru în cuantum de 50 de RON şi 10.000 de RON onorariu de avocat redus potrivit dispoziţiilor 451 C. proc. civ., având în vedere complexitatea mai redusă a prezentei cauze care vizează suspendarea executării unui act administrativ şi specificul procedurii de suspendare care nu antamează fondul cauzei.
În concluzie, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată însă că sunt fondate susţinerile formulate recurent circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, aminteşte instanţa de recurs că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.
Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile prevederilor art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă a conţinutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."
Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.
Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În speţă, Înalta Curte constată că, aspectele invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii nu puteau fi valorificate decât în cadrul unei acţiuni pe fond care ar fi permis o analiză exhaustivă a probatoriului.
Un sistem software trebuie, întotdeauna, instalat pe echipamente hardware, dar acest lucru nu înseamnă că achiziţionarea sistemului software implică achiziţionarea, în cadrul aceluiaşi proiect, a echipamentului hardware.
Din acest motiv, aspectul dacă cele două computere tomograf făceau obiectul proiectului nu putea fi dedus, nici măcar la nivel de aparenţă, din faputl că, în cadrul documentelor aferente finanţării, s-a făcut vorbire de necesitatea achiziţionării respectivelor echipamente.
Aşadar, analiza prin care instanţa a ajuns la concluzia admiterii cererii de suspendare a depăşit limitele legale impuse de lege, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care stabilesc finalitatea şi limitele verificărilor pe care instanţa de judecată este îndrituită să le efectueze în cadrul procedurii speciale a suspendării executării, ajungându-se la pronunţarea unei soluţii nelegale, astfel că se impune reformarea sentinţei recurate
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva sentinţei nr. 2 din 8 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.