Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
1. anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă nr. 1371/03.07.2023 emis pentru acesta;
2. obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi, pentru subsemnatul;
3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 100 din data de 17 ianuarie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa la Tribunalul Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, spre competentă soluţionare.
În motivarea soluţiei, a reţinut că indemnizaţia în discuţie fiind inclusă în categoria drepturilor de asigurări sociale, contestaţiile formulate în legătură cu refuzul acordării acestei prestaţii sociale sunt de competenţa materială în primă instanţă a secţiilor civile ale tribunalelor, completul specializat în dreptul muncii şi asigurărilor sociale în temeiul art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborat cu cele ale art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 şi art. 95 din C. proc. civ.
Din perspectiva competenţei teritoriale, tribunalul reţine că, potrivit art. 154 din Legea nr. 263/2010: "(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizaţii şi pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.
(2) Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul".
Întrucât în cauză nu se contestă o decizie emisă de casa teritorială de pensii, ci un ordin al Secretarului General al Camerei Deputaţilor, competenţa teritorială se stabileşte potrivit alin. (2) al art. 154 din Legea nr. 263/2020, în favoarea tribunalului de la sediului pârâţilor.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 3337 din 30.04.2024 Tribunalul Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă materială şi funcţională a acestei instanţe şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea soluţiei, a reţinut ca indemnizaţia pentru limită de vârstă care a fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, nu poate fi asimilată unui drept de pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 şi nici de Legea nr. 127/2019.
Întrucât acest drept derivă dintr-un raport juridic născut din calitatea de senator a contestatorului, tribunalul apreciază că acesta este de competenţa instanţelor de contencios administrativ deoarece actele emise în legătură cu acest raport sunt acte administrative individuale.
În raport de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi în raport de domiciliul reclamantului a apreciat instanţa competentă să soluţioneze cauza ca fiind Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2.3. Prin sentinţa civilă nr. 264 din 16.09.2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie în vederea soluţionării conflictului.
Instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte natura juridică a litigiului, indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din legea nr. 96/2006 are caracterul unui drept la pensie reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică. În aceste condiţii, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat - anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă nr. 1371/03.07.2023 emis pentru acesta, obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi, la plata dobânzilor legale, de la naşterea obligaţiei şi până la plata efectivă.
Dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Faptul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – secţia I . Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.
Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Constanţa – secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 octombrie 2024.