Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş – secţia I Civilă la data de 16.08.2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Senatul şi Secretarul General al Senatului ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună: - anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi; - obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanţi; - obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale către fiecare reclamant calculată de la data emiterii ordinelor atacate şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei; - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2817din data de 18.04.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea soluţiei, a reţinut că, pentru că "indemnizaţia pentru limită de vârstă" nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis, că actele de dispoziţie privind încetarea plăţii indemnizaţiei contestate în cauză sunt acte administrative cu caracter individual emise de către Camera Deputaţilor/Senatul României – "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1447 din data de 11.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materiale a Curţii de Apel Bucureşti, invocată de reclamantă, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi sesizat ÎCCJ în vederea soluţionării conflictului.
Curtea a reţinut că, în cauză, ordinele contestate nu sunt acte administrative, ci sunt acte care stabilesc că, în cazul reclamanţilor, foşti parlamentari, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă.
Indemnizaţia pentru limită de vârstă care se acordă parlamentarilor, conform prevederilor 49 din Legea 96/2006, este un drept referitor la asigurările sociale, care poate fi dedus judecăţii în faţa instanţelor de drept comun în această materie, conform prevederilor art. 140 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborat cu art. 95 C. proc. civ.
Faptul că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale rezultă şi din dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor republicată, potrivit cărora: "Deputaţii şi senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, republicată cu modificările şi completările ulterioare, nu pot valorifica aceleaşi perioade de mandat şi pentru a solicita indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată".
Un argument suplimentar în susţinerea opiniei potrivit căreia indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, îl constituie şi faptul că persoanele alese în funcţie de demnitate publică au fost excluse din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, rezultând astfel fără putinţă de tăgadă că această indemnizaţie se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
Concluzionând, apreciază că cererile îndreptate împotriva ordinelor atacate se soluţionează de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ, potrivit art. 140 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii. Cererile prin care se solicită obligarea la repunerea în plată a indemnizaţiei are caracter accesoriu, aşadar urmează regimul juridic al petitului principal vizând anularea ordinului sub aspectul competenţei instanţelor de judecată.
În acelaşi timp, Curtea reţine că art. 142 alin. (2) din Legea nr. 127/2019 prevede că, "celelalte cereri, inclusiv cele prevăzute la art. 141 lit. d), se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul."
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi; - obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanţi; - obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale către fiecare reclamant calculată de la data emiterii ordinelor atacate şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei; - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţele si-au declinat reciproc competenţa în funcţie de interpretarea dată naturii indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
Dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Faptul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale .
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale .
Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal. În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.
Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii D., H., C., G., Cabinet Avocaţi J.-reprezentantul convenţional al reclamanţilor din prezenta cauză, A., E., I., B., F. în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Senatul României, Secretarul General al Senatului, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale .
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 octombrie 2024.