Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 01.08.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Parlamentul României – Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, solicitând instanţei anularea Ordinului Secretarului General al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României nr. 1563/07.07.2023, prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limita de vârstă, începând cu data de 01.07.2023; obligarea pârâţilor să-i repună în plată indemnizaţia pentru limita de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 şi să-i plătească retroactiv aceasta indemnizaţie, începând cu data de 01.07.2023, suma actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 330/16.02.2024, Tribunalul Vâlcea a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureştiîn baza prevederilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3601/13.05.2024, Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 96/2006 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, deşi în jurisprudenţa anterioară privind aplicarea dispoziţiilor similare din Lg. 7/2021, practica instanţei supreme ca regulator de competenţă a fost în sensul stabilirii competentei materiale funcţionale în prima instanţă în favoarea secţiilor de conflicte de munca ale tribunalelor, în practica recentă în materie de conflicte de competenţă, dosar nr. x/2022 - decizia nr. 2231/31.10.2023, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a reţinut că "această indemnizaţie nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaţilor şi senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ. Rezultă că indemnizaţia prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu constituie un drept de asigurări sociale, ci un beneficiu acordat de legiuitor pentru a recompensa activitatea depusă în calitate de parlamentar.
De altfel, Legea nr. 96/2006 nu oferă o calificare juridică a noţiunii de "indemnizaţie pentru limită de vârstă", dar din dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de acordare şi modalitatea de plată rezultă că indemnizaţia pentru limită de vârstă de care beneficiază deputaţii şi senatori excede noţiunii de "alt drept de asigurare socială".
Tribunalul Bucureşti a făcut trimitere la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2022 (publicată în M.Of. nr. 570 din 10.06.2022) – par. 75 şi la întâlnirea preşedinţilor secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ şi fiscal, desfăşurată la Bucureşti, în 22 – 23 mai 2023, care au apreciat că astfel de indemnizaţii nu constituie un drept de asigurări sociale, ci au o natură juridică distinctă; competenţa de soluţionare a cauzelor privind acordarea acestora revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţelor competente material şi teritorial.
2.2. Prin sentinţa nr. 207/F-cont din 23 septembrie 2024, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa cu privire la soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Parlamentul României şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII -a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Totodată, constatând ivit conflictul de negativ de competenţă a dispus suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că, în cauză, fiind vorba despre o indemnizaţie acordată foştilor parlamentari, ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare stabilită potrivit legii, aceste sume pot fi asimilate drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2010 (la care de altfel se făcea trimitere în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006).
În aceste condiţii, a apreciat că nu sunt aplicabile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ci cele speciale cuprinse de Legea nr. 263/2010 în care, la art. 153 alin. (1) lit. k), se arată că "tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: (...) l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi."
Faptul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Chiar dacă deciziile privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă au natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, totuşi în raport de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, 01.08.2023) contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, au fost avute în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Înalta Curte reţine că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curte va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Senatului, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.
În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII –a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 noiembrie 2024.