Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 08.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin B. SPRL, l-a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de Ordine Publică, solicitând: obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamantă sub forma beneficiului (profitul) nerealizat pentru perioada 19.05.2015 – 19.05.2018, în cuantum de 23.853.192,96 RON; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente profitului nerealizat, calculate de la momentul mai 2015 până la data plăţii prejudiciului (dobânda legală fiind calculată conform raportului de expertiză anexat în cuantum de 9.052.549 RON, pentru perioada mai 2015 – octombrie 2022 inclusiv); cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5742/09.11.2023 Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 142 din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea reclamantei A. S.R.L., prin B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia Juridică, ca fiind prescrisă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 142 din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L - în faliment, prin B. SPRL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că interpretarea dată de instanţa de fond contravine practicii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) ca instanţa supranaţională.
A arătat că, în cauza Plaumann & Co. împotriva Comisiei Comunităţii Economice Europene, soluţionata de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (antecesoarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene), s-a statuat că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privinţa celor cărora li se adresează, întrucât un act administrativ în fiinţă se bucură de prezumţia de legalitate şi de aceea, nu poate genera prejudicii recuperabile de către partea vătămată de la autoritatea emitentă.
Din aceasta hotărâre a CJUE, rezultă că termenul de prescripţie pentru formularea unei cereri de despăgubire nu a început să curgă, atât timp ca actul nu a fost anulat, întrucat până la acest moment actul nu este susceptibil a produce prejudicii şi beneficiază de prezumţia de legalitate, neputând reprezenta un act ilicit care să îndeplinească condiţia esenţială a răspunderii civile delictuale.
În mod clar cererea întemeiată pe art. 19 din Legea contenciosului administrativ, în lumina interpretării dată de CJUE, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ, aceasta reprezentând izvorul acţiunii în despăgubire.
In relaţie directă cu cauza Plaumann este cauza C-107/23 PPU [Lin], având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România) în sensul că judecătorul naţional poate sa nu respecte deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale a României (CCR) şi ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (ÎCCJ) dacă consideră că acestea sunt contrare dreptului Uniunii Europene. (în speţă Decizia nr. 22/2019 ICCJ care este contradictorie cu decizia pronunţată de CJUE in cauza Plumann, deoarece stabileşte ca termenul de prescripţie începe sa curgă înainte de momentul anulării actului administrativ).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât prin aceasta decizie obligatorie pentru România, faptul că judecătorul naţional poate să nu respecte o decizie a Curţii Constituţionale a României (obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României) dacă judecătorul consideră că o decizie a CCR este contrară dreptului Uniunii Europene, iar această decizie a judecătorului ar urma să nu aibă nicio consecinţă disciplinară împotriva acestuia. Aceeaşi raţiune urmează să se aplice si cu privire la hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie dacă judecătorul consideră că acestea sunt contrare dreptului Uniunii Europene.
Este important de menţionat că hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt izvoare de drept si au aplicare directă, deoarece această instanţă europeană asigură interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene şi garantează respectarea legislaţiei europene de către toate statele şi instituţiile UE.
Doctrina de specialitate a considerat că asupra începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită sunt valabile mutatis mutandis şi pentru definirea înţelesului dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
În aceeaşi notă, în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate de o faptă ilicită care nu începe să curgă de la data la care s-a produs paguba, a apreciat că şi în cazul acţiunii în despăgubire grefate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, scopul legiuitorului a fost acela de a ocroti drepturile victimei, luând în considerare momentul obiectiv al cunoaşterii întinderii pagubei - momentul anulării cu titlu definitiv al actului contestat.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv: "78. In felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz."
A apreciat faptul că s-a instituit momentul obiectiv de începere a cursului prescripţiei, respectiv momentul anulării cu titlu definitiv al actului administrativ. Acest moment obiectiv a fost statuat de către legiuitor în scopul înlăturării tergiversării cursului justiţiei dacă s-ar aştepta un timp mult prea îndelungat acela al cunoaşterii pagubei produse, respectiv întinderea prejudiciului.
Prin urmare, prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalităţi practice a prescripţiei extinctive.
Prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalităţi practice a prescripţiei extinctive.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea unui act administrativ constituie doar o premisă de procedibilitate, adică de punere în mişcare a acţiunii în pretenţii. În consecinţă, însăşi admisibilitatea acţiunii în daune este condiţionată de soluţionarea anterioară a unei acţiuni în anularea unui act administrativ.
Este evident că între cererea de anulare a actului administrativ şi solicitarea de despăgubiri este o legătură interdependentă şi indisolubilă, având drept consecinţă faptul ca despăgubirile nu pot fi acordate niciodată atunci când cererea iniţială în anulare ar fi respinsă ca inadmisibilă ori nefondată.
În ambianţa tuturor aceste aspecte, a apreciat că singura modalitate viabilă de interpretare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea conform căreia cererea de despăgubiri este accesorie şi subsecventă cererii de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei este condiţionată de însăşi anularea actului.
În ceea ce priveşte momentul cunoaşterii existentei şi întinderii pagubei, recurenta-reclamantă a susţinut că, dacă ar fi introdus acţiune în repararea prejudiciului înainte de comunicarea soluţiei definitive a Înaltei Curti, reclamantul adică trebuia sa facă dovada faptei ilicite, printre alte condiţii. Societatea putea dovedi această faptă dacă nu printr-o hotărâre judecătorească definitivă? In mod evident consecinţa neindeplinirii obligaţiilor procedurale de a proba propriile susţineri sunt sancţionate cu respingerea cererii, pentru că societatea nu avea în mod absolut o alta proba care sa dovedească fapta ilicită constând în nelegalitatea refuzului de reînnoire a licenţei.
Normele invocate cu privire la termenele de prescripţie nu pot fi interpretare fără o coroborare cu normele procedural civile si putina previzibilitate, ţinand cont de toate circumstanţele cauzei, iar altă interpretare este extrem de formalistă, încercând de fapt să se stabilească artificial un termen anterior de începere a curgerii termenului de prescripţie pentru ca organele statului să fie exonerate de la răspunderea patrimonială.
Chiar dacă societatea solicită despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat, aferente perioadei 19.05.2015- 19.05.2018, momentul de la care dreptul său a devenit cert şi fapta ilicită putea fi probata in mod concret în instanţa este momentul comunicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 6019/02.12.2021, adică data de 09.05.2022, întrucât prin considerentele acesteia (în mod exclusiv). Înalta Curte a stabilit in mod definitiv existenţa faptei ilicite, ca pârâta a acţionat în mod nelegal refuzând sa reînnoiască licenţa de funcţionare care reprezintă izvorul acţiunii în despăgubire, mai ales în condiţiile în care până la acest moment demersurile judiciare le-au fost respinse.
Acest moment este în concordanţă cu dispoziţiile legale care stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire şi care reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
Până la acest moment al stabilirii în mod cert al faptei ilicite, era imposibilă formularea şi susţinerea unei astfel de acţiuni în despăgubire, întrucât nu se putea cunoaşte în mod obiectiv dacă refuzul autorităţii era legal sau nu, iar doar o instanţa judecătorească fiind în măsura să stabilească acest lucru, printr-o hotărâre definitivă.
Chiar dacă societatea noastră ar fi formulat o acţiune în despăgubiri de la început, trebuia demonstrată de către societate inclusiv fapta ilicită, ceea ce era imposibil în lipsa hotărârii judecătoreşti, mai ales având în vedere ca instanţele au respins sau admis cererea sa în ciclurile procesuale, planând o mare incertitudine cu privire la temenicia cererii în despăgubire.
Procesul per ansamblu a fost unul de lungă durata si este imposibil de conceput cum ar fi avut reprezentarea unei pagube în condiţiile unor judecăţi succesive a demersurilor sale şi ale părtii adverse.
Un alt moment (precum, data refuzului propriu-zis de reînnoire, cum în mod greşit precizează pârâta) nu este apt sa determine certitudinea naşterii dreptului, întrucât refuzul autorităţii de reînnoire nu putea fi apreciat ca fiind legal sau nu (exact aşa cum a statuat si CJUE în cauza Plaumann), decât în mod subiectiv de către părţile raportului juridic dedus judecăţii.
Este foarte logic, deoarece dreptul de despăgubire rezultă din certitudinea faptei ilicite, or fapta nu putea fi constatată decât prin hotărârea judecătorească definitivă, iar parcursul dosarului x/2015 nu a făcut decât sa amâne acţiunea sa în despăgubire.
Parcursul detaliat mai sus confirmă incertitudinea în care societatea s-a aflat pentru formularea acţiunii în despăgubire si că doar hotărârea definitivă a Înaltei Curţi este cea care oferă în mod real posibilitatea admiterii unei acţiuni în obligarea pârâtului la repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.
Având în vedere că deşi in data de 02.12.2021 s-a pronunţata Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, soluţia a fost in sensul admiterii recursului formulat de IGPR si numai după ce s-a redactat hotărârea din 12.04.2022. comunicata societăţii în 09.05.2022, din considerente aceasta constatând că Înalta Curte a menţionat existenta faptei ilicite, motiv pentru care am si declanşat acest litigiu.
Momentul refuzului de reînnoire sau data pronunţării nu sunt în măsură să probeze cunoaşterea în mod efectiv a pagubei de către recutentă, întrucât cunoaşterea existentei sau întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt ce ar trebui sa fie certă, nu probabilă sau ideatică.
Momentul de la care dreptul sau a devenit cert este momentul comunicării deciziei Înaltei Curti de Casaţie si Justiţie nr. 6019/02.12.2021, adică data de 09.05.2022.
În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei civile nr. 142 din 01.02.2024 si trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de Ordine Publică a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În esenţă, a invocat Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului.
În esenţă, a susţinut că la solicitarea anterioară de despăgubiri formulată de recurentă în cadrul dosarului nr. x/2015 reclamanta a formulat o cerere de renunţare la data de 01.10.2015, care a fost încuviinţată de instanţa de judecată. Atât timp cât despăgubirile pretinse vizează perioada 19.05.2015-19.05.2018, termenul de la care ar fi trebuit să cunoască paguba este reprezentat de momentul emiterii şi aducerii la cunoştinţă a adresei nr. x de către Direcţia de Ordine Publică, prin care i-a fost comunicată că solicitarea de reinnoire a licenţei de funcţionare nu a putut fi soluţionată favorabil, respectiv data de 15.05.2015, acesta fiind momentul obiectiv de când recurenta, în contextul în care nu mai putea funcţiona legal, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, în lipsa eliberării licenţei de către autoritatea competentă, avea cunoştinţă de consecinţele şi prejudiciul care i se poate crea de la naşterea efecte.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25.05.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General al poliţiei Române-Direcţia de Ordine Publică, în principal, anularea adresei nr. x, iar, în subsidiar, constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a reînnoi/emite licenţa de funcţionare pentru perioada 19.05.2015-19.05.2018 exprimat prin adresa nr. x.Ad/15.05.2015, obligarea pârâtului ca, în urma reanalizării dosarului administrativ, să elibereze decizia de reînnoire a licenţei de funcţionare pentru perioada19.05.2015-19.05.2018, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin rezilierea contractelor de pază.
La data de 01.10.2015, în temeiul dispoziţiilor art. 406 din C. proc. civ., reclamanta a renunţat la judecata capătului 3 din acţiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000.0000 euro, manifestare de voinţă de care Curtea a luat act prin încheierea de şedinţă de la acea dată. Prin sentinţa civilă nr. 211/28.01.2016 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 3563/25.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată sentinţa recurată şi trimisă cauza spre rejudecare.
Prin sentinţa civilă nr. 1160/26.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă cererea reclamantei, anulată adresa nr. x/15.05.2015 şi obligat pârâtul să emită o decizie prin care să reînnoiască licenţa de funcţionare.
Prin raportul de expertiză contabilă extrajudiciară au fost stabilite ca obiective:
Să se stabilească dacă, la data de 19.05.2015, A. S.R.L. CUI x avea contracte în derulare încheiate cu clienţii săi pentru prestarea serviciilor de paza, monitorizare - intervenţie şi transport de valori, care erau autorizate în baza licenţei de funcţionare nr. 1390/P/1805.2009. În caz afirmativ, în baza evidentelor contabile, să se identifice pentru fiecare contract în parte, componentele de venituri, venitul net realizat lunar (prin raportare la veniturile aferente lunii aprilie 2015), precum şi profitul net lunar ce urma a fi realizat în baza acestor contracte în perioada 19.05.2015-19.05.2018.
Raportat la constatările de la obiectivul nr. 1, să se determine care este prejudiciul cauzat A. S.R.L. CUI x urmare a deciziei de respingere a reînnoirii licenţei de funcţionare nr. 1390, atribuibila Ministerul Afacerilor Interne_ Inspectoratul General Al Politiei Române-Directia de Ordine Publică, care a perturbat activitatea A. S.R.L. in perioada 19.05.2015-19.05.2018. In acest sens, expertiza va cuantifica profitul nerealizat de A. S.R.L. CUI x in perioada 19.05.2015-19.05.2018.
Sa se determine care este cuantumul dobânzii legale aferente sumelor datorate către A. S.R.L. CUI x de Ministerul Afacerilor Interneinspectoratul General Al Politiei Române-Directia de Ordine Publică, cu titlu de prejudiciu (aferent profitului nerealizat in perioada 19.05.2015-19.05.2018), calculate de la data de 31.05.2015 si pana la data întocmirii raportului de expertiza.
Expertiza a determinat sumele solicitate prin petitul cererii.
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de Ordine Publică, solicitând: obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamantă sub forma beneficiului (profitul) nerealizat pentru perioada 19.05.2015 – 19.05.2018, în cuantum de 23.853.192,96 RON; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente profitului nerealizat, calculate de la momentul mai 2015 până la data plăţii prejudiciului (dobânda legală fiind calculată conform raportului de expertiză anexat în cuantum de 9.052.549 RON, pentru perioada mai 2015 – octombrie 2022 inclusiv).
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Conform art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
Aceste prevederi legale au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reţinându-se următoarele:
"31. În situaţia în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaşte ori, cu o diligenţă rezonabilă, poate cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului in integrum odată cu acţiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, în această situaţie, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispoziţiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ. (...)
68. Ultima orientare jurisprudenţială, apreciată şi de autorul sesizării ca fiind în litera şi spiritul legii, evidenţiază că momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt care nu este, în mod direct, legată nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.
69. În acelaşi sens este şi dezlegarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va da acestei probleme de drept, pentru următoarele considerente: (...)
79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale. (...)
86. Aşa după cum rezultă din textele de lege citate, regula generală instituită de noul C. civ. privind începutul prescripţiei extinctive are, de asemenea, un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.
90. În concluzie, aşa cum a arătat şi autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."
Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-reclamant sub aspectul rămânerii definitive a hotărârii prin decizia Înaltei Curţi din anul 2021 sunt nefondate, dispoziţiile legale nefăcând vreo trimitere la definitivarea faptei ilicite, condiţiile procedurale de exercitare a acestei căi procedurale necondiţionând formularea cererii de despăgubiri de constatarea prin hotărâre definitivă a faptei ilicite, care prin ipoteză este determinată de conduita nelegală a autorităţii publice.
Decizia instanţei supreme anterior redată stabileşte interpretarea obligatorie a prevederilor care condiţionează formularea cererii de despăgubiri de cunoaşterea existenţei şi întinderii pagubei.
În aceste condiţii, în mod corect a apreciat prima instanţă că existenţa şi întinderea pagubei putea fi determinată chiar de la data formulării cererii de chemare în judecată în anul 2015, chiar din modalitatea de formulare a obiectivelor expertizei extrajudiciare care au condus la determinarea sumelor solicitate ca prejudiciu prin prezenta,
Astfel cum susţine recurentul-reclamant, prejudiciul afirmat rezultă din pierderea veniturilor rezultate din contractele în derulare încheiate cu clienţii săi la data refuzului de prelungire a licenţei, or acesta reprezintă fapta ilicită care determina şi existenţa pagubei dar şi întinderea acesteia, situaţie ce putea şi trebuia constatată încă din anul 2015.
Calculul efectuat de expert putea fi realizat chiar de la data sesizării instanţei sau în cadrul litigiului principal.
La data comunicării actului nelegal, era certă producerea prejudiciului având în vedere că reclamanta nu îşi mai putea onora contractele pe care le avea încheiate la data faptelor, nemaiavând dreptul de a funcţiona şi astfel nu mai putea înregistra veniturile din aceste activităţi.
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004 (par. 78).
Or, în speţă, paguba şi întinderea acesteia era certă încă de la data formulării acţiunii în anulare şi de altfel reclamanta a şi formulat această cerere împreuna cu cererea de anulare înregistrată sub nr. x/2015, cerere la care a renunţat pe parcursul procesului, în cauză nefiind vorba despre aplicarea normelor juridice europene, astfel cum încearcă recurenta-reclamantă să inducă prin cererea de recurs, ci de interpretarea şi aplicarea legislaţiei naţionale, incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L - în faliment, prin B. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 142 din 1 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.