Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.05.2022 sub număr unic de dosar x/2022, reclamanţii A. şi aţii au chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Prim Ministrul României, solicitând:
- în principal, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,
- aplicarea conducătorului unităţii- Guvernul României a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere de la pronunţarea Deciziei nr. 2370/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, până la aplicarea deciziei menţionate,
- acordarea de penalităţi pentru fiecare dintre reclamanţi în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care se suprapun în parte dispoziţiilor art. 906 alin. (2) C. proc. civ. cu menţinerea cuantumului stabilit în mod definitiv prin Decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie - titlu executoriu de 1000 RON/zi de întârziere/creditor,
- în subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că penalităţile pe zi de întârziere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care se suprapun în parte dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ., au fost deja acordate de către instanţa ce a pronunţat titlul executoriu,
- fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere în sarcina debitorului Guvernul României, în sensul de a fixa suma definitivă cu titlu de penalităţi si de a obliga debitorul la plata acestora in raport de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 care se suprapun dispoziţiilor art. 906 alin. (4) C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1899 din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:
- s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului B. şi a fost anulată acţiunea formulată de acest reclamant, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă,
- s-a luat act de renunţarea reclamantei C. la judecată acţiunii,
- s-au respins excepţiile invocate de pârâţi,
- s-a respins acţiunea formulată de formulată de reclamantul A. şi ceilalţi reclamanţi şi de reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., şi R., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Prim Ministrul României.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1899 din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. si altii şi D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. (Q. şi alţii) au formulat cereri de recurs.
3.1 Recurenţii-reclamanţi A. si altii, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., au susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina Guvernului prin decizia nr. 2370/2019, în condiţiile în care pentru finalizarea acesteia sunt necesare alte acte normative (ordin de ministru prin care ulterior se vor stabili procedurile, termenele si condiţiile de vânzare a acţiunilor în cota procentuală stabilită, ordin care se va publica in Monitorul Oficial) si acte administrative subsecvente.
Însăşi instanţa de fond face trimitere la dispoziţiile art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reţinând că executarea benevolă a obligaţiei de către debitor reprezintă un caz de încetare a executării silite "doar in măsura in care s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu". .
Cu alte cuvinte, în opinia recurenţilor, obligaţia nu a fost realizată nici "integral" si nici "întocmai" cum greşit a retinut instanţa de fond atunci când a procedat la verificarea modalităţii de aducere la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu, reţinând în mod nelegal: "Aşadar, apreciază Curtea ca obligaţia stabilita in sarcina paratului Guvernul României prin decizia definitiva a fost adusa la indeplinire intocmai, cu respectarea limitelor prevăzute de aceasta decizie."
Au mai susţinut că reclamanţii nu au făcut "alegaţii" în fata instanţei de fond asupra procentului de acţiuni stabilit pentru a fi pus în vânzare considerând ca nu face obiectul acţiunii, însă, prin sentinţa atacată, instanţa de fond din oficiu face astfel de discuţii ce excedau în mod evident cadrului procesual.
Astfel, analizând cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond trebuia sa verifice numai dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile. In mod cert, se poate vorbi despre o conduita culpabilă a Guvernului în starea de pasivitate pe care a demonstrat-o prin neîndeplinirea unei obligaţii impuse din anul 2004. Trebuie avut în vedere si faptul că în raport de data rămânerii definitive a hotărârii si in conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa unui termen stabilit prin titlul executoriu, paratul avea obligaţia sa pună in executare dispozitivul respectivei decizii in termen de cel mult 30 de zile.
Instanţa de fond trebuia sa verifice daca Guvernul României, în calitatea sa de pârât, în aceasta speţa este sau nu singurul culpabil de neîndeplinierea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în termen de 3 ani de la momentul pronunţării titlului executoriu, cu menţiunea ca aceasta obligaţie a Guvernului subzistă înca de la momentul privatizării S. S.A., respectiv din anul 2004.
Au apreciat că instanţa de fond a ignorat intru totul sintagma termenul rezonabil în contextul în care s-a dispus ca procedura efectivă de vânzare a acţiunilor sa fie reglementata printr-un ordin de ministru ulterior, ceea ce în viziunea instanţei de fond nu atrage concluzia ca obligaţia din titlu nu a fost adusă la îndeplinire în mod corespunzător.
Termenul rezonabil la care a făcut referire Înalta Curte prin decizia civila nr. 2370/08.05.2019 priveşte atât durata procedurilor administrative preliminare cât şi timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu - zise si de executare a hotărârilor judecătoreşti, astfel că Guvernul României avea obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale astfel încât să răspundă acestor cerinţe si persoanele îndreptăţite să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 parag. l CEDO.
Instanţa de fond trebuia să constate că există o culpă a Guvernului României pentru rămânerea în pasivitate timp de 3 ani de la pronunţarea hotărârii care reprezintă titlu executoriu si de 19 ani de la stabilirea obligaţiei prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2003, şi că practic nici la momentul pronunţării sentinţei recurate obligaţia nu a fost îndeplinită, fiind condiţionată prin nou de un alt act normativ subsecvent, respectiv de emiterea unui ordin de ministru. Trebuia reţinut că pârâtul Guvernul României nu a depus diligenţe de a iniţia proiectul de a transpune şi de a îndeplini obligaţiile procesuale stabilite prin titlul executoriu si a procedat la îndeplinirea doar parţială a obligaţiilor tranşate de instanţă atâta timp cat nu putem vorbi de o procedura finalizată si care în continuare este condiţionată de alte acte subsecvente.
In mod absurd, instanţa de fond retine că nu se poate prezuma, în cadrul prezentei proceduri, reaua-vointă a pârâţilor sau faptul ca termenele instituite în H.G. nr. 746/2022 nu vor fi respectate, câtă vreme aceştia au iniţiat demersurile necesare implementării art. 9 din anexa 1 din O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificata prin O.G. nr. 55/2003.
Reaua-credinţă rezultă în mod evident din faptul că, după 19 ani de la implementarea obligaţiei, Guvernul României emite o hotărâre prin care stabileşte ca procedura va fi realizata doar ulterior printr-un alt ordin de ministru, nerespectându-se termenul rezonabil şi fiind o alta modalitate de amânare a punerii efective in executare atât timp cât chiar instanţa de fond retine că procedura exactă de vânzare va fi stabilită prin ordin al ministrului energiei. Cu alte cuvinte, aceasta procedura nu este încă finalizată, concluzia instanţei ca cererea de executare întemeiata pe prevederile art. 24 alin. (3) din legea 554/2004 fiind absolut nelegală, întrucât, prin emiterea H.G. nr. 746/2022, nu s-a reglementat data până la care se va realiza vânzarea, nu au fost stabilite procedurile, termenele si condiţiile de vazare a acţiunilor in cota procentuala stabilita, acestea urmând a fi reglementate ulterior, prin ordin de ministru probabil in următorii 20 de ani daca se are in vedere la ce interval de la momentul privatizării SNP S. S.A. se emite hotărâre de guvern si doar sub presiunea plaţii penalităţilor de întârziere.
Recurenţii au apreciat că numai în contextul promovării unei avalanşe de acţiuni care au ca obiect amendarea Primului Ministru si aplicarea penalităţilor/stabilirea sumei finale, Guvernul a înţeles să emită "pe repede înainte" aceasta Hotărâre de Guvern. Concluzionând ca paratul a respectat dispoziţiile Înalte Curti de Casaţie si Justiţie, instanţa de fond săvârşeşte un abuz de putere încurajând si devenind părtaşa practic la modalitatea nelegitimă si chiar ilicită prin care Guvernul procedează în acest caz, în realitate procedura nefiind finalizată si fiind condiţionată de alte etape care probabil că vor necesita mulţi ani pana la emitere si finalizare. Este vorba deci la imixtiunea instanţei de fond in sfera activitatii executive, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când concluzionează ca prin hotărârea guvernului în discuţie au fost îndeplinite obligaţiile tranşate prin O.G. nr. 55/2003 si prin decizia ICCJ.
Concluzia instanţei de fond în sensul ca obligaţia Guvernului a fost îndeplinită poate fi considerata un refuz de a recunoaşte valoarea juridică a dispoziţiilor normative în vigoare (O.G. nr. 55/2003) si a dispozitivului deciziei ICCJ.
Amânarea adoptării hotărârii de guvern pentru 19 ani de la instituirea obligaţiei si motivarea aleasa de instanţa de fond afectează chiar caracterul previzibil al normelor de creând incertitudine cu privire la însăşi existenta acestor drepturi, cu atât mai mult cu cat recurentii aveau speranţa legitimă în concretizarea dreptului lor de a achiziţiona acţiuni, deja prevăzut prin actul normativ, iar obiectul litigiului nu vizează instituirea, modificarea sau abrogarea unor norme juridice.
Executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte integrantă a "procesului" in sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. O executare parţială a unor obligaţii nu poate fi apreciată decât ca o neexcutare, iar neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri pronunţate împotriva sa constituie o încălcare a dreptului justitiabilului la justiţie, drept ce este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenţiei.
O prima măsură coercitivă faţă de pasivitatea si refuzul debitorului a fost instituit prin decizia civila nr. 2370/08.05.2019, Inalta Curte de Casaţie si Justiţie acordând penalităţi RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei si pana la executarea şi aplicarea prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 906 C. proc. civ.
Mai mult, în opinia recurenţilor, instanţa de fond, interpretează greşit că penalităţile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 reprezintă obligaţii de plata stabilite prin titlul executoriu care incidenţa art. 24 din lege, deoarece alin. (1) al art. 24 se refera doar la executarea silită prin care autoritatea publică este ţinută "sa încheie, sa înlocuiască sau sa modifice administrativ, sa elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative."
În concluzie, având în vedere că, la momentul promovării acţiunii, paratul Guvernul Roman a refuzat să îşi îndeplinească obligaţia stabilită în sarcina sa, instanţa de fond trebuia sa procedeze la sancţionarea rămânerii în pasivitate si implicit la aplicarea penalităţilor.
In ceea ce priveşte solicitarea formulata în subsidiar, recurenţii au susţinut că în mod gresit a fost respinsă ca neîntemeiata fata de următoarele aspecte:
Atunci când retine la paragrafele 4-7 fila x din sentinţa recurată că penalităţile au fost stabilite în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 ca un mijloc de constrângere pentru autoritatea publică, însă sunnt distincte de penalităţile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, este interpretetată în mod greşit legea si nu se are în vedere că legiuitorul a avut un singur deziderat când a reglementat penalităţile. Mai mult, prin Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se retine ca "(...) nu exista niciun argument pertinent pentru care instanţa prevăzuta de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sa fie singura în măsură să calculeze aceasta valoare, mai ales in condiţiile in care este posibil ca respectiva sumă va fi stabilita in cadrul litigiului de fond." (paragraf 103).
Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior modificării sale, prevedea că reclamantul are dreptul la penalităţi, în condiţiile art. 894 C. proc. civ., (actual art. 906 C. proc. civ.), ceea ce presupune sesizarea instanţei de executare pentru stabilirea cuantumului penalităţilor. Or, penalităţile dispuse în speţă au fost deja acordate prin titlul executoriu în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de acordare a penalităţilor, condiţii necesare pentru admiterea acţiunii de stabilire a penalităţilor. O altă interpretare decât aceea că nu mai este necesară parcugerea primei etape şi creditorul nu se poate adresa instanţei de executare direct cu ocerre de stabilire a sumei definitive ar fi nefirească. Daca s-ar accepta ca partea creditoare, deşi prin titlul executoriu are stabilite deja penalităţile, să parcurgă si procedura prevăzută de dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, am fi in situaţia ca intanta de executare sa fie chemată să reconfirme că debitorul datorează penalităţi pe care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie le-a acordat deja.
Astfel, în mod vădit, instanţa de fond a interpretat greşit executarea întocmai a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu si a apreciat că procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 de stabilire a sumei definitive datorate creditorilor cu titlu de penalităţi astfel cum au fost dispuse conform alin. (5) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile doar dacă se dovedeşte rămânerea în pasivitate a debitorului.
3.2 Recurenţii-reclamanţi Q. si alţii, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că motivarea hotărârii primei instanţe este contrara Deciziei nr. 2/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în dosarul nr. x/2022, fiind rezultatul unei gresite interpretări şi aplicări a legii, făcând trimitere la paragrafele 129-133 din considerentele acestei decizii, astfel:
"129. Acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere; acest capăt de cerere nu este explicit formulat, deoarece creditorii, bazându-se pe litera art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cer doar aplicarea mijloacelor de constrângere.
130. Având în vedere interpretarea sistematică şi teleologică, este evident că şi hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ se execută silit doar la cererea creditorului.
131. În situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi totuşi formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege prin care pretinde şi aplicarea mijloacelor de constrângere, instanţa este ţinută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: obligaţia nu a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită întocmai ori a fost îndeplinită cu întârziere.
132. Din analiza art. 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acestea au, în principiu, acelaşi scop şi aceeaşi natură juridică. În ambele ipoteze, reclamantul poate solicita instanţei de contencios administrativ, fie în etapa judecăţii, fie în aceea a executării silite, aplicarea unor penalităţi de întârziere, singura diferenţă între cele două situaţii constând în cadrul procesual în care este pronunţată hotărârea. Mai precis, dacă penalităţile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pot fi aplicate conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate, penalităţile prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pot fi aplicate doar părţii obligate, conducătorul autorităţii publice nefiind, în toate cazurile, parte în litigiul iniţial de contencios administrativ.
133. În continuare, dacă debitorul refuză executarea obligaţiilor care îi incumbă, la cererea creditorului, instanţa revine printr-o nouă hotărâre şi fixează suma care i se va datora reclamantului cu titlu de penalităţi. Din acest moment, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 completează dispoziţiile art. 18 alin. (5) din acelaşi act normativ, de vreme ce acestea din urmă nu cuprind vreo dispoziţie expresă contrară şi nici nu poate fi descoperită vreo incompatibilitate absolută între cele două texte de lege care să conducă la justificarea unui tratament diferenţiat între cele două situaţii."
4. Apărările formulate în recurs
Intimaţii-pârâti au formulat întâmpinare, prin care, prin argumente similare, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 iunie 2023, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023
La data de 15 iulie 2024, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere pe rol, fiind soluţionat definitiv dosarul nr. x/2023, cauza fiind repusă pe rol.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. I al O.G. nr. 55/2003, în derularea procesului de privatizare a SNP S., Ministerul Economiei şi Comerţului va vinde direct pachetul de acţiuni către salariaţii societăţii care au drept de cumpărare, iar potrivit art. V din O.G. nr. 55/2003, care a modificat art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, salariaţii SNP S. au dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală ce urmează să fie achiziţionată şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern.
În anul 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca părţi un litisconsorţiu format din 14.378 reclamanţi, 8.485 intervenienţi, persoane salariate în cadrul SNP S. S.A.. În cadrul acelui litigiu petenţii au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Guvernul României, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea SNP S. S.A..
Prin sentinţa nr. 1901/2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. În recurs, prin decizia nr. 2370/08.05.2019 (titlul executoriu) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa de fond şi, rejudecând fondul litigiului, a admis acţiunea şi a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, în vederea vânzării de acţiuni ale S. S.A. (denumire în urma reorganizării SNP S.) până la limita de 8% din capitalul social la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei. Instanţa de recurs a reţinut un drept legitim al petenţilor de a achiziţiona acţiuni şi o culpă a Guvernului prin pasivitatea de a adopta o hotărâre de Guvern pentru mai mult de 10 ani. Penalităţile au fost stabilite în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. La data de 14.07.2020 instanţa de recurs a respins solicitarea Guvernului de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 2370/08.05.2019.
In acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanţii A. şi altii au chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Prim Ministrul României, solicitând: în principal, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: aplicarea conducătorului unităţii - Guvernul României a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere de la pronunţarea Deciziei nr. 2370/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, până la aplicare a deciziei menţionate; acordarea de penalităţi pentru fiecare dintre reclamanţi în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care se suprapun în parte dispoziţiilor art. 906 alin. (2) C. proc. civ. cu menţinerea cuantumului stabilit în mod definitiv prin Decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie - titlu executoriu de 1000 RON/zi de întârziere/creditor; în subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că penalităţile pe zi de întârziere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care se suprapun în parte dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ., au fost deja acordate de către instanţa ce a pronunţat titlul executoriu: fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere în sarcina debitorului Guvernul României, în sensul de a fixa suma definitivă cu titlu de penalităţi si de a obliga debitorul la plata acestora in raport de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 care se suprapun dispoziţiilor art. 906 alin. (4) C. proc. civ.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii A. si altii exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., iar reclamanţii Q. si alţii exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recursul formulat de reclamanţii A. şi altii
Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. referitor la susţinerea recurenţilor că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Instanţa de control judiciar aminteşte că motivul de casare reglementat la pct. 4 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. presupune ca instanţa, soluţionând cauza, să îşi aroge atribuţii specifice puterii executive sau puterii legiuitoare.
Cu alte cuvinte, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în cauza de faţă, nefiind regăsită această ipoteză.
În susţinerea acestui motiv de casare recurenţii au invocat, în esenţă, imixtiunea instanţei de fond în sfera activităţii executive, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a concluzionat că prin hotărârea guvernului nr. 746/2022 au fost îndeplinite obligaţiile tranşate prin O.G. nr. 55/2003 si prin decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Or, Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat în cauză interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, activitate de judecată specifică care se circumscrie atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenţi.
Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În accepţiunea acestor dispoziţii legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunţată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin încheierile din 30 mai 2019 şi 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acţiuni ale S. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.
Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997:
"Acţiunile societăţii comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor, deschis şi operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariaţii Societăţii Naţionale a Petrolului «Petrom» - S.A. Bucureşti au dreptul sa achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."
În cauză, debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată in Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele:
"art. 1
(1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "S." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării.
(2) Vânzarea acţiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.
art. 2
În termen de 180 de zile de la data expirării interdicţiei de înstrăinare a acţiunilor deţinute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele şi condiţiile pentru vânzarea acţiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."
Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul recurs este aceea a verificării corectei aplicări de către prima instanţă a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligaţia instituită prin titlul executoriu mai sus menţionat.
Considerente generale privind procedura de executare silită a obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004
Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunţată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:
a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).
Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani.
Această etapă are un dublu scop:
- pe de o parte, dă efect principiului disponibilităţii care guvernează executarea silită şi în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, aşa cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) şi (4) lit. b) şi c) şi art. 24 alin. (1) deoarece s-a încălca principiul disponibilităţii; în plus, spre diferenţă de dreptul comun, executarea silită în astfel de situaţii se face de instanţa de executare şi nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuţie este constrângerea la exerciţiului puterii publice;
- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligaţia care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanţa de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului şi penalităţile în favoarea creditorului.
b) Într-o a doua etapă, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării -), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligaţiei amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu executa obligaţia prevăzuta în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunţă la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor.
Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalităţi de întârziere conform legii nr. 554/2004:
- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6), odată cu soluţionarea acţiunii sau a recursului, la cererea părţii interesate (reclamantul);
- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
De altfel, art. 18 alin. (5) şi (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziţia creditorului de a cere încă din cursul judecăţii executarea obligaţiei principale sub sancţiunea penalităţilor, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalităţi în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleaşi penalităţi, care de data aceasta încep să curgă diferit.
Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităţilor nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condiţiile C. proc. civ.. Dacă ar fi aşa, dispoziţiile art. 24 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio raţiune, iar penalităţile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanţei de executare.
De altfel, obligaţia de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conţine o obligaţie unică în sarcina autorităţii publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se şi asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităţilor de întârziere.
Mergând mai departe cu raţionamentul juridic, se constată că stabilirea penalităţilor în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeaşi lege, cel puţin ca şi cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reţine de către instanţă o neexecutare a unei obligaţii legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligaţii stabilite pe cale judecătorească şi devenită executorie.
În mod evident, stabilirea penalităţilor conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanţa de executare, deoarece executarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele date se face de instanţa de contencios administrativ.
Aşadar, în cazul obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul autorităţii publice, dacă obligaţiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) şi 5.
Este esenţial că obiectul executării silite nu constă în penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligaţia de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.
Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanţa de executare (care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire.
Acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanţa fiind chemată doar să constate una din cele trei situaţii posibile).
În situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi totuşi formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde şi aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanţa este ţinută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligaţia nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.
O primă susţinere a recurenţilor-reclamanţi este aceea că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat ca pârâţii şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/2019 pronunţată de ICCJ în dosarul nr. x/2015. Deci, se invocă, primordial, o neexecutare a titlului executoriu invocat în speţă.
Raportând conţinutul H.G. nr. 746/2022 la dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, prima instanţă a reţinut că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, ceea ce trebuie stabilit este dacă, în lumina dispoziţiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ, în cauză se reţine o executare sau o neexecutare a titlului executoriu emis de instanţa de contencios administrativ, aspect care intră în sfera de aplicare a legii, chiar dacă implică în sine şi verificări de fapt ce nu pot fi însă desprinse de conţinutul normei juridice a cărei aplicare se discută în cauză.
Din analiza dispozitivului deciziei menţionate, Înalta Curte reţine că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziţionata de salariaţi, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia.
Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 şi cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1 % din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării.
Argumentul principal al recurenţilor în sprijinul afirmaţiei neexecutării titlului executoriu este legat de împrejurarea că Hotărârea de Guvern nr. 746/08.06.2022 stabileşte că urmează sa fie emise norme metodologice cu privire la vânzarea cotei de 1 % către foştii angajaţi ai S., deci nu detaliază în întregime modalitatea de punere în executare şi astfel, nu se poate constata îndeplinirea obligaţiei din titlul executoriu.
Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României a adoptat H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022.
In preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispoziţiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului "S." - S.A. Bucureşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum şi la decizia civilă nr. 2.370 din 8.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 paratul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "S." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut ca vânzarea acţiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.
Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, in termen de 180 de zile de la data expirării interdicţiei de înstrăinare a acţiunilor deţinute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele şi condiţiile pentru vânzarea acţiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".
Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege: "La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ..".
Având în vedere ca prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea in aplicare a dispoziţiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 in vederea vânzării de actiuni ale S. S.A. pana la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, pe parcursul judecării prezentei cauze, paratul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "S." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării, Înalta Curte retine ca prima instanţă, cu corecta aplicare a legii, a reţinut că este neîntemeiată cererea de chemare in judecata având ca obiect executarea silita a acestei obligaţii de a face în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului "S." - S.A. Bucureşti, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003: "Salariaţii Societăţii Naţionale a Petrolului «Petrom» - S.A. Bucureşti au dreptul sa achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionata de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului".
Legea recunoaşte autorităţii publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022, astfel că sunt lipsite de suport susţinerile recurentului cu privire la lipsa de competenţă a Guvernului României, în calitate de organ al administraţiei de a modifica partea din capitalul social care să fie vândută salariaţilor S., stabilită prin lege, de 8 % din capitalul social al S. S.A..
Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023).
În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a dispoziţiei instanţei de a se realiza vânzarea "la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare", neincluderea preţului în H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă o neexecutare a hotărârii judecătoreşti, deoarece dispoziţiile art. 1234 C. civ. permit determinarea preţului prin raportare la un factor de referinţă, cum este cazul trimiterii din dispozitivul titlului executoriu la preţul din cadrul procesului de privatizare. Sub acest aspect, în considerentele deciziei ce reprezintă titlul executoriu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat esenţial pentru admiterea cererii de chemare în judecată simplul refuz nejustificat de emitere a hotărârii de guvern prin care să se stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor. Cu privire la preţul de vânzare, considerentele hotărârii nu dezvoltă obligaţia stabilită prin dispozitiv prin care s-a făcut trimitere la un factor de referinţă, care se presupune că va fi respectat în momentul vânzării efective.
Prin urmare, în ceea ce priveşte preţul de achiziţie, se constată că acesta este stabilit prin lege, nefiind necesar un act administrativ de forţă juridică inferioară care să stabilească preţul acestor achiziţii ("acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare").
Având în vedere ca, la data de 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligaţia de a face stabilita prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/2019 definitiva, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie in dosarul nr. x/2015, Înalta Curte retine ca la momentul soluţionării cererii de către prima instanţă, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reţinând prima instanţă că a fost executată obligaţia stabilită prin titlul executoriu.
Astfel, cu corecta aplicare a legii, prima instanţă a reţinut că aplicarea amenzii şi acordarea penalităţilor de întârziere nu mai sunt necesare în condiţiile care chiar anterior sesizării instanţei, debitorul Guvernul României a executat obligaţia stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă; obligaţia fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului şi prin urmare aplicarea amenzii şi acordarea penalităţilor de întârziere au devenit inutile.
În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor de a se constata că pârâtul nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile Decizia nr. 2370/2019, Înalta Curte constată că se invocă executarea cu întârziere a titlului.
Din această perspectivă, instanţa de recurs reţine că această circumstanţă factuală nu este determinantă prin ea însăşi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, par. 40; Iatridis c. Greciei, 25 martie 1999, Burdov c. Rusiei, 7 mai 2002, par. 34; Jas iuniene c. Lituaniei; Ruianu c. României, 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2 martie 2004, Şandor c. României, 24 martie 2005).
Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanţa nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă şi penalităţile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligaţiei de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, şi nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensaţii/despăgubiri civile.
Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au atins scopul urmărit, obţinând executarea obligaţiei intuitu personae, iar din conţinutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăşi fixarea cuantumului penalităţilor este condiţionată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunţarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3).
Înalta Curte mai reţine că în sarcina pârâţilor nu se poate reţine o culpă determinantă în întârzierea executării obligaţiei, condiţie prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, la instituţii de credit, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de capital social deţinută".
Aceste modificări legislative au intervenit după pronunţarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce priveşte situaţiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acţiunilor S. S.A.
Prin hotărârea judecătorească menţionată nu a fost suplinit consimţământul unei părţi la contractul de vânzare, obligaţia nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de iniţierea unui proces de vânzare a acţiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.
Prin urmare, nu se poate reţine nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamanţii au obţinut executarea obligaţiei prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.
În concluzie, în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată, întrucât obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită, neputând fi primite criticile recurenţilor centrate pe argumentul că în mod greşit s-a apreciat că obligaţia a fost îndeplinită integral şi întocmai.
În aceste condiţii, în ceea ce priveşte greşita soluţionare a capătului subsidiar de cerere, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susţinerile recurenţilor în sensul că, având în vedere că penalităţile dispuse în speţă au fost deja acordate prin titlul executoriu în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de acordare a penalităţilor, condiţii necesare pentru admiterea acţiunii de stabilire a penalităţilor, în mod vădit, instanţa de fond a interpretat greşit executarea întocmai a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu si a apreciat că procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 de stabilire a sumei definitive datorate creditorilor cu titlu de penalităţi astfel cum au fost dispuse conform alin. (5) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă doar dacă se dovedeşte rămânerea în pasivitate a debitorului.
Recursul formulat de reclamanţii Q. si alţii
Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că nu se poate realiza controlul judiciar din această perspectivă.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii au invocat greşita interpretare şi aplicare a legii, în opinia acestora, sentinţa recurată contravenind deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Instanţa de recurs constată că prin această decizie interpretativă s-a stabilit următoarele: "Dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă de contencios administrativ este aplicabilă inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual.
Prevederile art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004."
În aceste condiţii, se constată că recurenţii au invocat considerentele acestei decizii paragrafele 129-133 care privesc interpretarea prevederilor art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 referitoare la procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi.
Înalta Curte, având în vedere toate considerentele expuse anterior, reţine că răspunderea reglementată prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcţionează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter şi scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmăreşte obligarea la executarea titlului executoriu şi sancţionarea conducătorului autorităţii publice.
Or, în cauza de faţă, la momentul soluţionării acţiunii de către prima instanţă, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită.
Prin urmare, reţinerile primei instanţe care a considerat că trebuie dovedită rămânerea în pasivitate a debitorului, respectiv neexecutarea de către debitor a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, iar, în speţă, prin emiterea H.G. nr. 746/2022, obligaţia prevăzută în titlul executoriu a fost executată, sunt corecte.
Aceste considerente, formulate în subsidiar de instanţa de fond, sunt suficiente pentru a fundamenta soluţia pronunţată, astfel încât devine nerelevant faptul că celelalte considerente, referitoare la neaplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 atunci când penalităţile sunt stabilite în condiţiile art. 18 din acelaşi act normativ, nu vor fi reţinute de instanţa de control judiciar.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat în mod corect asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamanti aşa încât argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamanţii A. şi alţii şi de reclamanţii Q. şi alţii împotriva sentinţei civile nr. 1899 din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.