Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.01.2023 pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, B., Ministerul Finanţelor, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii: repararea prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare, începând cu data de 1 ianuarie 2022, a dispoziţiilor art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M. O. nr. 1202/18.12.2021, prin care s-a introdus în Codul fiscal o taxă nouă sub forma contribuţiilor sociale obligatorii constând în asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din pensii pentru partea care depăşeşte suma lunară de 4.000 RON, pentru fiecare drept de pensie, respectiv: obligarea pârâţilor la despăgubiri constând în restituirea către reclamantă a sumelor reţinute din pensia privată Pilon 2 a acestora, reţineri făcute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, cu o bază de calcul a contribuţiei de 10% din partea ce a depăşeşte suma de 4.000 RON, sumă indexată cu rata inflaţiei, începând cu data reţinerii şi până la acoperirea integrală a prejudiciului, precum şi obligarea pârâţilor la despăgubiri constând în plata dobânzilor legale aferente sumelor reţinute cu titlul de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, calculate începând cu data reţinerii şi până la acoperirea integrală a prejudiciului.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În urma declinărilor succesive de competenţă între Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 61 din 8 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă:
A respins, ca fiind rămasă fără interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, B., Ministerul Finanţelor, Autoritatea de supraveghere financiară (A.S.F.), Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii, având ca obiect despăgubiri;
A obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 300 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică obligarea sa de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Consideră că instanţa de fond a reţinut în mod eronat culpa sa, în condiţiile în care a fost adoptată O.U.G. nr. 4/2023, prin care au fost transpuse în practică efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650/2022 şi a reglementat, în sensul solicitat de către partea reclamantă, restituirea sumelor reţinute cu titlul de contribuţii de asigurări sociale, astfel că nu se poate susţine că se impune în continuare sancţionarea autorităţilor publice pârâte.
Critică faptul că instanţa de fond a reţinut în sarcina sa existenţa unei fapte culpabile, a vinovăţiei, a unui prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fără a avea în vedere că Guvernul României a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reţinute din pensiile realizate de persoanele fizice, cu titlul de contribuţii de asigurări sociale de sănătate de la data de 15.02.2023 şi până la data de 27.12.2022, prin adoptarea la data de 15.02.2023 a O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate.
Susţine că acordarea cheltuielile de judecată se poate face în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi cuantumul rezonabil al acestora, fiind necesar să se facă şi dovada acestor cheltuieli; că aceste cheltuieli se suportă de partea care a căzut în pretenţii, însă, în speţă nu există un prejudiciu, nu există faptă culpabilă şi nici vinovăţia autorităţii pârâte.
Mai arată că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce reies din dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., respectiv: existenţa unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre acestea.
Consideră că declararea ca neconstituţională a unor dispoziţii dintr-o ordonanţă nu reprezintă automat un temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a executivului, deoarece adoptarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate fi calificată drept faptă ilicită, astfel că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a dispus obligarea sa la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că în mod nejustificat instanţa de fond a considerat că se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu este întrunită condiţia existenţei prejudiciului.
Guvernul României nu are capacitate juridică civilă şi nici calitate procesuală pasivă, astfel că poate sta în judecată, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ atunci când se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, fiind vorba de o capacitate juridică specială de drept public, fundamentată pe prevederile constituţionale ale art. 102 şi 108 şi pe cele ale actului normativ de organizare şi funcţionare a Guvernului.
În acest context, potrivit prevederilor constituţionale şi celor ale O.U.G. nr. 57/2019, raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative, care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voinţă a acestui organ al administraţiei publice centrale, raporturile de drept administrativ fiind unele de subordonare ierarhică, ce se supun principiilor proprii dreptului administrativ şi jurisdicţiei speciale administrative.
Arată că susţinerile sale privind lipsa capacităţii civile a Guvernului sunt confirmate de dispoziţiile art. 187 şi următoarele din Legea nr. 287/2009, fiind reţinute şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în decizia nr. 363 din 4 februarie 2014, prin care s-a reţinut că potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, instituţia pârâtului este reglementată ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, lipsit de personalitate juridică şi capacitate juridică civilă, însă lipsa personalităţii juridice şi a capacităţii juridice civile, nu exclude existenţa capacităţii juridice administrative, care este o capacitate juridică cu caracter special şi limitat, caracteristică autorităţii publice, în derularea unor raporturi juridice specifice, cum ar fi cele de drept administrativ.
Arată că, deşi dispoziţiile Legii nr. 90/2001 au fost abrogate prin art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019, argumentele instanţei supreme îşi păstrează valabilitatea, întrucât prevederile art. 39 din lege, la care se face referire în motivarea Deciziei nr. 363 din 4 februarie 2014, au fost preluate fără modificări de art. 54 din Codul administrativ.
Mai arată că nu are atribuţii de a calcula şi reţine din pensii contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi nici nu poate fi obligat să plătească despăgubiri, întrucât sumele au fost calculate şi reţinute de către casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale, respectiv entităţile care plătesc venituri din pensii.
4. Apărările formulate în recurs
4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită menţinerea hotărârii recurate în ceea ce priveşte constatarea lipsei culpei procesuale a ASF, aspect ce nu a fost recurat prin prezenta cale de atac.
Susţine că prim emiterea O.U.G. nr. 4/2023, practic, recurentul-pârât a achiesat parţial la pretenţiile intimatei-reclamante.
4.2. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care solicită, în principal, scoaterea sa din proces, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat a recursului.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, B., Ministerul Finanţelor, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii, obligarea acestora la plata de despăgubiri constând în restituirea către reclamantă a sumelor reţinute din pensia privată Pilon 2 cu titlul de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, indexate cu rata inflaţiei şi plata dobânzilor legale aferente sumelor reţinute nelegal din pensie.
Instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca rămasă fără interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 300 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că acesta a invocat faptul că în mod nejustificat instanţa de fond a considerat că se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu este întrunită condiţia existenţei prejudiciului, iar pe de altă parte, Guvernul României nu are capacitate juridică civilă şi nici calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu.
Înalta Curte reţine că subsumat acestui motiv de casare se pot include doar aspecte ce vizează nemotivarea de către instanţe a soluţiilor pronunţate, existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii sau exclusiv motive străine de natura cauzei.
În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că aceasta a fost făcută în mod nejustificat şi, prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată şi acesta este nefondat.
Astfel, recurentul-pârât critică în esenţă, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată de către reclamantă în faţa instanţei de fond, apreciind că nu i se poate reţine vreo culpă, cu atât mai mult cu cât prin emiterea O.U.G. nr. 4/2023 a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reţinute din pensiile realizate de persoanele fizice, cu titlul de contribuţii de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului."
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."
În cauză, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute susţinerile recurentului-pârât, în condiţiile în care culpa de care face vorbire acesta nu vizează emiterea O.U.G. nr. 4/2023, prin care s-a stabilit modalitatea de restituire a sumelor reţinute nelegal din pensia intimatei-reclamante, ci emiterea O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M. O. nr. 1202/18.12.2021, prin care la art. XXIV pct. 13 din s-a introdus în Codul fiscal o taxă nouă sub forma contribuţiilor sociale obligatorii constând în asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din pensii pentru partea care depăşeşte suma lunară de 4.000 RON, pentru fiecare drept de pensie.
Astfel, este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a stabilit modalitatea de restituire a sumelor reţinute nelegal din pensie, cu titlul de contribuţii de asigurări sociale, însă acest act normativ a fost emis ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. XXIV pct. 11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal], pct. 12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h) Codul fiscal sintagma "de până la suma de 4.000 RON lunar inclusiv"], pct. 13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a1) Codul fiscal], pct. 14 [cu referire la sintagma "venituri din pensii" din cuprinsul titlului secţiunii a 3-a capitolul III al titlului V "Contribuţii sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 16 [cu referire la art. 1573 Codul fiscal], pct. 17 [cu referire la sintagma "precum şi al veniturilor din pensii" din cuprinsul titlului secţiunii a 4-a capitolul III al titlului V "Contribuţii sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privinţa trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2), alin. (5) în privinţa trimiterii la art. 1573 şi alin. (7)1 Codul fiscal] şi pct. 19 [cu referire la alin. (1) lit. a) în privinţa trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal] şi art. XXV alin. (1) lit. c) [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privinţa alin. (1) şi (5) ale art. 168 Codul fiscal şi pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, dispoziţiile mai sus menţionate fiind declarate neconstituţionale.
În esenţă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că O.U.G. nr. 130/2021 a diminuat cuantumul pensiei prin instituirea unei contribuţii la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; or, prin ordonanţă de urgenţă nu se poate diminua cuantumul pensiei, nici prin instituirea de impozite, nici prin instituirea de alte contribuţii, pentru că o asemenea măsură conduce la o afectare a dreptului la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, fiind astfel contrară art. 115 alin. (6) din Constituţie, care interzice afectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin ordonanţe de urgenţă.
Prin urmare, culpa pentru emiterea acestei ordonanţe de urgenţă aparţine recurentului-pârât.
Aceasta este şi raţiunea pentru care instanţa de fond, deşi a reţinut că acţiunea a rămas fără interes în privinţa cererii reclamantei de restituire a sumelor reţinute în mod nelegal din pensie, dată fiind emiterea O.U.G. nr. 4/2023, a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
O asemenea măsură este justificată prin aceea că pentru recunoaşterea dreptului său, reclamanta a fost nevoită să iniţieze prezentul demers procesual şi să angajeze cheltuieli, pe care în caz contrar nu le-ar fi făcut.
Referitor la susţinerea recurentului-pârât în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată se poate face în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi cuantumul rezonabil al acestora, fiind necesar să se facă şi dovada acestor cheltuieli, Înalta Curte constată că în speţă este vorba doar de taxa judiciară de timbru achitată de către reclamantă în primă instanţă, care se regăseşte la dosarul de fond, astfel că s-a făcut dovada achitării acestei sume.
Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-pârât referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în justiţie este calitatea procesuală, ce presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii – calitate procesuală activă, şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în baza aceluiaşi raport juridic – calitate procesuală pasivă, instanţa fiind obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raport de drept material dedus judecăţii. Astfel, conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
În speţă, faţă de cauza juridică a acţiunii şi faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de faţă, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecăţii şi Guvernul României, astfel că acesta din urmă justifică o calitate procesuală pasivă în proces, în condiţiile în care este emitentul actului vătămător, respectiv a ordonanţei de urgenţă declarate neconstituţionale.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei nr. 61 din 8 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.