Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.09.2023, sub nr. x/2023 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatarea refuzului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona contestaţia împotriva Ordinelor nr. 1751/1/06.06.2023 şi 2038/1/03.07.2023, emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anularea ordinelor şi emiterea unui alt ordin prin care să i se stabilească drepturile salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 şi în continuare, să stabilească drepturile salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială - VRS 605,225 RON, începând cu data de 03.07.2018 şi în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% acordat prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022.
S-a mai solicitat stabilirea modalităţii de plată a diferenţelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei la data plăţii, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenţei până la data plăţii efective şi obligarea Curţii de Apel Bucureşti la plata sumelor solicitate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 6 decembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat admiterea căii de atac a recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de chemare în judecată, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului litigiului într-un mod concret şi efectiv, iar considerentele sentinţei sunt şi contradictorii.
Astfel, deşi a solicitat acordarea drepturilor începând cu data de 03.07.2018, depunând înscrisuri în acest sens, respectiv ordinele de salarizare emise de Consiliul Superior al Magistraturii, referitoare la drepturile salariale pe perioada detaşării, precizând că data de 03.07.2018 reprezintă data încetării detaşării recurentei la SNG, între 03.07.2018 şi 08.03.2021 funcţionând efectiv la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi Ordinul nr. 1751/1/06.06.2023 care priveşte încadrarea sa începând cu 01.04.2023), Curtea de Apel Piteşti a reţinut că detaşarea recurentei-reclamante la CSM a încetat cu 15.05.2023, astfel că reclamanta nu poate pretinde drepturi pentru perioada în care a fost salarizată de către Consiliu, respectiv anterior datei de 15.05.2023.
A mai menţionat instanţa de fond că Ordinul nr. 959/2023 are caracter de act normativ, iar reclamanta nu a contestat Ordinul individual de punere în aplicare, concluzie care contravine realităţii, deoarece ordinul individual respectiv, pe de o parte, face obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte chiar prima instanţă a precizat că a fost atacat prin cerere.
Referitor la coeficientul de multiplicare 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, afirmă recurenta că judecătorul fondului a reţinut că reclamanta nu s-a adresat ordonatorului de credite cu solicitarea de emitere a unui ordin de salarizare, urmând ca în caz de refuz să se adreseze instanţei de judecată, omiţând că, de fapt, anterior sesizării Curţii de Apel Piteşti s-a adresat ordonatorului principal de credite Înalta Curte de Casaţie şi justiţie cu solicitare în acest sens, însă cererea nu a fost soluţionată, nefiind formulat un răspuns în acest sens.
În plus, solicitarea nu se baza exclusiv pe existenţa unui titlu executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 857/15.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, ci şi pe argumente privitoare la existenţa unei situaţii de inechitate în materie de salarizare, însă judecătorul fondului a omis analizarea acestui argument.
Mai afirmă recurenta că nici argumentele referitoare la inechitate şi necesitatea salarizării la nivel maxim al drepturilor salariale utilizate în susţinerea primelor trei capete de cerere nu au fost examinate, neintrând practic în cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin urmare, subliniază recurenta-reclamantă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a survenit în condiţiile lipsei unei analize reale şi efective a argumentelor invocate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat în art. 6 par. I din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impune un răspuns specific şi concret al instanţei la apărările formulate de părţi într-o cauză solicitând, din această perspectivă casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motivul nerespectării dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţionează recurenta că, beneficiind şi de recunoaşterea drepturilor prin titluri executorii, atât cu privire la coeficientul 19, cât şi cu privire la VRS 605,225, indemnizaţia de încadrare trebuie calculată începând cu data de 01.01.2018 (în situaţia recurentei începând cu 03.07.2028, data încetării mandatului de director la SNG), cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără aplicarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017, aşa cum s-a statuat prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1508 din data de 28.10.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020, lămurită prin încheierea din data de 28.12.2022, rămasă definitivă prin Decizia nr. 600/23.03.2023 a Curţii de Apel Ploieşti, concluzie desprinsă şi prin raportarea stării de fapt rezultate la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, dar şi la cele statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 3 iunie 2021 în cauza C-624/19 (principiul plăţii egale pentru muncă egală sau de valoare egală se aplică atunci când este îndeplinit criteriul sursei unice, indiferent dacă lucrătorii care efectuează aceeaşi muncă sau muncă de aceeaşi valoare efectuează munca în unităţi diferite).
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar a celui de 37%, acordat prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, afirmă recurenta că trebuia admis, deoarece judecători din cadrul instanţelor de la nivel naţional, care aparţin de acelaşi ordonator principal de credite – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - au primit în luna decembrie 2021 (acestea urmând a fi achitate în următorii ani) drepturile aferente unor sporuri de 45% şi nu de 30%.
Or, hotărârile judecătoreşti, prin care a fost recunoscut dreptul la sporuri în procent de 45%, sunt definitive şi, prin urmare, beneficiarii acestor hotărâri constituie grup comparator în analizarea discriminării, în acest sens statuând şi CCR prin decizia nr. 145/2022 (pct. 36).
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
4. Apărările formulată în cauză
Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea VRS 605 RON, majorată începând cu data de 01.01.2018, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, a susţinut intimata-pârâtă că Ordinul nr. 2734/1 din 27 septembrie 2023 consfinţeşte o situaţie juridică stabilită prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021prin care a fost recunoscut administrativ, începând cu data de 30 decembrie 2021, dreptul judecătorilor la acordarea şi recalcularea indemnizaţiei raportate la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea nivelului maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de preluarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Ministerul Justiţiei, la data de 22 decembrie 2022, a prerogativei gestionării bugetului instanţelor, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, şi ţinând cont de împrejurarea că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 959/1 din 12 aprilie 2023 şi de prevederile Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, care au acelaşi scop, îndeplinesc aceleaşi funcţii şi atribuţii şi se situează la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123).
A mai susţinut că, raportat la scopul emiterii actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei, constatând existenţa unei stări de fapt şi de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, actul respectiv nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor juridice, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri pentru care nu este conturată o bază legală corespunzătoare.
Referitor la aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Lcgca nr. 153/2017, precizează intimata-pârâtă că salarizarea stabilită la nivelul ordonatorului principal de credite (prin ordinele de salarizare emise de preşedintele ÎCCJ în privinţa judecătorilor şi asistenţilor-judiciari) prin raportare la VRS 605,22 RON, fără aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, s-a făcut cu includerea majorării de 25% prevăzută de dispoziţiile alin. (3) ale aceluiaşi articol.
Astfel, salarizarea stabilită prin Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/1/2023 a inclus majorarea solicitată de recurenta-reclamanţă întrucât în cuprinsul acestuia s-a făcut referire la Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor instanţei supreme se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi la Ordinul nr. 114 din 11 aprilie 2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a precizat modul de aplicare al Ordinului nr. 105 din 29 martie 2023.
Afirmă intimata-pârâtă că, prin Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 114 din 11 aprilie 2023, s-a urmărit să se stabilească, în determinarea drepturilor salariale ale personalului prevăzut în Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 105 din 29 martie 2023, că trebuie să se dea eficienţă şi dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 care impun acordarea majorării de 25% pentru a compensa sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, trecute începând cu aceeaşi dată, din sarcina angajatorului în sarcina angajatului.
Conchizând, intimata-pârâtă susţine că, atât Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/1/2023, cât şi ordinele emise pe curţile de apel în aplicarea acestuia, fiind emise prin raportare Ia Ordinul nr. 105/2023 al Preşedintelui _ÎCCJ, astfel cum_a fost lămurit prin Ordinul nr. 1 14/2023 al Preşedintelui ÎCCJ, au asigurat o salarizare a judecătorilor cu includerea majorării de 25% stabilită prin art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.
În ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea coeficientului 19,00, intimata-pârâtă solicită instanţei de recurs să fie avute în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 4/11.03.2024, pronunţate în dosarul nr. x/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că includerea acestui coeficient de multiplicare presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabileşte organizarea judiciară (organizarea de tip ierarhic), precum şi a prevederilor legale în materia salarizării, schimbând natura juridică din despăgubiri în drepturi salariale incluse în indemnizaţia brută lunară.
Menţionează în acest sens ca fiind relevantă în soluţionarea recursului şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2()23 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023, potrivit căreia:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale."
Din această perspectivă, afirmă intimata-pârâtă că drepturile salariale solicitate de recurentă nu au o aplicabilitate generală la nivelul tuturor salariaţilor care fac parte din familia ocupaţională Justiţie, întrucât ele au fost stabilite de legiuitor doar în favoarea procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT.
Cu referire la acordarea sporurilor în cuantum de 45% şi, în subsidiar, în cuantum de 37 %, arată intimata-pârâtă că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea l 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.
Prevederile art. 24 şi cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se interpretează şi se aplică coroborat, scopul primului text de lege fiind acela de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte (acestea nefiind reglementate în cuantum fix, ci într-un procent maxim în care pot fi acordate), iar al celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.
În sprijinul argumentaţiei, se invocă de către intimata-pârâtă paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd următoarele: "(1) Hotărârea va cuprinde: … b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;."
Aceasta dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.
Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea din data de 21 iulie 2009, pronunţată în cauza Luka c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
"55. Curtea evidenţiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanţei" obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora şi fără a fi înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, p. 19-20, pct. 59 şi 61).
56. Curtea evidenţiază că trebuie să se ţină seama de relevanţa şi incidenţa argumentului sau motivului cu privire la care instanţa nu s-a pronunţat la încheierea cauzei [a se vedea, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.), nr. 40490/98, CEDO 2001-IX; şi Dima împotriva României, nr. 58472/00, pct. 36, 16 noiembrie 2006]."
Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Forum Maritime S.A. c. România, prin Hotărârea din data de 4 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menţionând:
"97. Curtea reaminteşte că art. 6 implică în sarcina "instanţei" obligaţia de a efectua un examen eficient al mijloacelor, argumentelor şi ofertelor probatorii ale părţilor, fără să aprecieze pertinenţa acestora în ceea ce priveşte soluţia care trebuie pronunţată şi fără să se poată înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria x nr. x, p. 19-20, pct. 59 şi 61). Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei. Din acest motiv, problema dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare care decurge din art. 6 din convenţie nu se poate analiza decât în cadrul circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria x nr. x-A, p. 12, pct. 29)."
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
Or, în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de reclamantă, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.
Astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta, anterior datei de 15.05.2023, a fost detaşată în cadrul CSM, detaşare care a încetat, conform Hotărârii secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1405 din 27.04.2023, la data de 15.05.2023. A mai reţinut că, pe perioada în care reclamanta a fost detaşată în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, salarizarea petentei a fost asigurată prin ordin al Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în mod corespunzător funcţiei pe care a fost detaşată, astfel că nu ar putea pretinde şi drepturi de care, în aprecierea sa, ar fi trebuit să beneficieze în exercitarea funcţiei de judecător.
Or, din înscrisurile depuse, respectiv Ordinele de salarizare nr. 1751/06.06.2023, 2038/03.07.2023, aflate la dosar de fond, precum şi din adeverinţa nr. x/25.01.2024 privind traseul profesional al recurentei-reclamante, rezultă următoarele: în perioada 15.10.2014 – la zi a fost judecător la Curtea de Apel Bucureşti; în intervalul 15.10.2014 – 03.07.2018 a exercitat funcţia de director la Şcoala Naţională de Grefieri; între 03.07.2018 şi 08.03.2021 a funcţionat efectiv la Curtea de Apel Bucureşti; în perioada 08.03.2021 - 15.05.2023 detaşată la Consiliul Superior al Magistraturii.
Cum, prin acţiune, reclamanta a solicitat anularea Ordinelor nr. 1751/1/06.06.2023 şi 2038/1/03.07.2023, emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi emiterea unui alt ordin prin care să i se stabilească drepturile salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 şi în continuare, rezultă că starea de fapt raportată la petitul cererii de chemare în judecată nu a fost corect stabilită de prima instanţă, considerentele aferente fiind practic străine de natura cauzei.
În susţinerea capătului de cerere privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, au fost invocate o serie de argumente privind inechitatea în materie de salarizare şi necesitatea stabilirii salarizării la nivel maxim al drepturilor în acest sens, însă soluţia de respingere nu reflectă răspunsul judecătorului fondului.
Înalta Curte reţine că la dosar de fond se află contestaţia formulată de recurenta-reclamantă adresată ordonatorului principal de credite, respectiv Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care solicită la pct. I emiterea unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale să fie calculate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 şi în continuare, ulterior, faţă de lipsa unui răspuns fiind formulată acţiune ce constituie obiectul prezentei cauze.
Motivarea respingerii cererii privind emiterea unui ordin de salarizare în condiţiile enunţate anterior doar prin invocarea aspectului că sentinţa civilă nr. 857/15.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa nu a obligat Ministerul Justiţiei să emită ordin de salarizare pentru stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut de anexa la O.U.G. nr. 27/2006, se încadrează în ipoteza avută în vedere de legiuitor prin edictarea normei juridice referitoare la motivul de casare conţinut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cererea reclamantei dedusă judecăţii nu avea natura juridică a unei cereri de executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 857/15.07.2020 şi care putea fi respinsă, exempli gratia, daca s-ar fi solicitat altceva decât ce era cuprins în dispozitivul hotărârii.
De asemenea, simplul fapt că Ordinul atacat a avut ca scop acordarea VRS 605,225 RON, iar nu a coeficientului de multiplicare 19, nu conferă instanţei posibilitatea de a refuza analiza acestui petit în fond, cât timp plângerea prealabilă ce invocă refuzul nejustificat avea ca solicitare şi acordarea acelui coeficient.
Întrucât reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat concursul forţei coercitive a statului pentru recunoaşterea unui drept subiectiv civil, instanţa chemată să soluţioneze era obligată să răspundă apărărilor formulate şi să expună argumentele pentru care a respins acţiunea.
Nici celelalte solicitări şi susţineri ale recurentei-reclamante privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială - VRS 605,225 RON, începând cu data de 03.07.2018 şi în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 ori acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% acordat prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, nu au fost analizate şi filtrate de prima instanţă, fiind respinse lapidar.
Astfel, neatacarea distinctă a Ordinului nr. 959/2023 nu constituie un fine de neprimire pentru atacarea Ordinului subsecvent (Ordinul nr. 2038/2023); pe de altă parte, este eronată calificarea Ordinului nr. 959/2023 ca fiind un act normativ, acest Ordin fiind un act individual, prin conţinutul său (care nu reglementează şi nu prevede norme de conduită, ci prevede o anumită valoarea a VRS aplicabilă ca atare).
Simpla împrejurare că destinatarii unui act administrativ ar fi într-un număr mare (judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel), nu este suficientă pentru calificarea actului ca normativ, esenţial fiind conţinutul concret al acestuia.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% stabilit prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, Înalta Curte constată că lipseşte motivarea primei instanţe referitoare la acestea, deşi acţiunea a fost respinsă în totalitate prin dispozitivul sentinţei.
Or, judecătorul de primă jurisdicţie a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, şi fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, motiv pentru care Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.
În concret, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a efectuat o analiză superficială a cauzei şi a aspectelor invocate de către reclamantă, sentinţa atacată necuprinzând în mod real şi efectiv motivele care au dus la soluţia de respingere a acţiunii.
Hotărârea pronunţată trebuia să conţină şi să dezvolte raţionamentul logico – juridic ce a fundamentat soluţia, o hotărâre judecătorească trebuind să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, lipsind practic o soluţionare a fondului cauzei, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, care va proceda la examinarea cererii reclamantei sub toate aspectele de fapt şi de drept, luând în considerare în aceeaşi măsură şi criticile subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi apărările formulate de intimata-pârâtă-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în această etapă procesuală, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Aşadar, găsind fondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., celelalte critici ale recurentei-reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fie avute în vedere la rejudecarea în fond a cauzei.
III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.